Somnul psihedelic
Fețe îmbătrânite de război;
cuvinte tăvălindu-se în ură ;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;
a zâmbi ; îngerii care cântă;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapă;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele,speranțele,
visele, fericirea,
ceainicele, orologiile,
continentele, statuile, dinții;
stele din univers.
Cu fețele îmbătrânite,
ei sunt foarte frumoși.
Au un zâmbet perfect.
Sunt câștigători. Râd.
Joacă acest joc al vieții
și al morții până la sfârșit.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Marieta_Maglas
Data postării: 23 decembrie 2023
Vizualizări: 287
Poezii din aceiaşi categorie
Nisipuri mişcătoare: tentațiile...
Am dansat până noaptea târziu
Şi un pic glisat, am mişcat şi pe manelele bubuite în difuzoare surround.
Eram înconjurat de tinerețe şi delir
Şi am rătăcit în unde de parfum şi vin,
Hipnotizat în transă de-un zâmbet clandestin,
Pierdut pe ringul iluzoriu, în ritual filistin.
Ce uşor! Ce uşor, nu-i aşa? Cum ne dezarmăm spiritual,
În impulsul unui ritm distorsionat cerebral!
Pentru o doză de gust şovăitor
Înnădiți în ispita unui fățarnic fior,
Prizonieri, unui filon de emoții şi lut trecător...
Демон
Я проклят жить не зная счастья,
Я демон что блуждает днём,
Я боль, страданье, я несчастье,
Я сущность пробуждённая огнём.
Я зверь, убийца, потрошитель.
Я все грехи в одном лице,
Я человеческий мучитель,
Я ненависть что прячется во тьме.
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Ce pot face eu?
Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult
Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,
Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,
Nici tot ce am, nu voi a investi.
Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta
Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;
Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,
Cã "cineva" - i tot una cu nimic.
Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...
Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!
Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc
Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!
Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!
Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...
Ţinuturile gliei noastre mari,
Sunt pline de bârloage de tâlhari!
Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,
Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!
Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,
Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...
Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:
Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!
Apucã dreptul celui necãjit,
Care mai are clipe de trãit!
Aceştia, de minune se pricep
Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"
Împart în patru chiar firul de pãr,
N-au drag de bine sau de adevãr.
Dar, vai de ei când vine vremea rea
Şi socoteal-or trebui sã dea!
Sã vezi atunci regrete şi amar,
Şi zile însemnate-n calendar!...
Corabie în norvegiană
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Seilbåt
Kjære seilbåt, du flyter i det tilsynelatende endeløse havet,
Til hvilke kontinenter skal du denne gangen igjen,
Hva venter deg på ditt neste reisemål?
Seilbåt, seilbåt...
Hvorfor fortalte du meg ikke at du liker å seile så mye?
Hvorfor advarte du meg ikke?
Hvorfor forlot du havnen, bare ved å snu ryggen til deg et øyeblikk?
Hvordan kan jeg venne meg til tomrommet du etterlot meg?
Hvordan skal jeg fylle den?
Seilbåt, seilbåt...
Du var lett som en spurv,
Jeg håper du kommer tilbake lykkeligere enn der du gikk,
Jeg skjønner at du måtte gå
Det var slik du følte det
Det var det du trodde.
Vi hadde bygget deg så godt, av tre, roret, dekket,
Fra flere seilplater,
Jeg festet til og med ankeret ditt,
Jeg vet at det ikke blir lett for deg,
Havet har sine innfall,
Du vet ikke hva du kan forvente,
Når den blir opphisset og rister deg i alle retninger,
Han tar deg bare med på rutene som er mer tilgjengelige for ham,
Når det vil være vanskelig for deg, når du vil føle at du ikke har noen måte å holde deg flytende,
Vennligst se ned, se ankeret vedlagt,
Tenk at langveis fra, til og med tusenvis av kilometer unna,
Jeg passer på deg, jeg har deg i hjertet mitt,
Det er bare det at du ikke lenger er i nærheten av meg for å vise deg,
Sannelig, hvor mye vår forbindelse betydde,
(I en argumenterende tone)
Føl deg bra, slipp taket, glem hvem som har laget deg,
På to uker kom vi ikke engang i nærheten,
Hvis du tror det, er det ditt valg...
Bare vit at jeg bryr meg om deg, det er derfor jeg bygde deg så godt,
Som en siste oppmuntring sier jeg til deg: "Du må ikke bli skremt av stormene du vil møte mens du krysser havet. Ikke glem at etter stormen kommer godt vær."
Seilbåt: "Hva ville du gjort? Har jeg ikke lov til å bli en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt jeg vil ha, så kommer jeg tilbake til deg, jeg lover!"
Doar amurgul...
Doar amurgul ne condamnă,
Să mai stăm cu fruntea-n palme,
Și nostalgici că e toamnă,
Și că sufletul nu doarme.
Doar amurgu-i plin de taine,
Nepătrunse până-n zori,
Cerul dezgolit de haine,
Te îndeamnă ca să zbori.
Doar amurgu-i violet,
Ochi de stele și crepuscul,
Plânge atunci când trec încet,
Amorezați cu pas minuscul.
E aici, cu noi, Demiurgul,
Atunci când apare amurgul...
Alte poezii ale autorului
Curcubeul sunetelor
Cerul crepuscular este
indigo-portocaliu,
o simfonie. Lumina
este absorbită; se descompune
în fotoni. O stea moare
în univers. Devine iubire.
Întunericul este atras de
cuanta de energie;
este infinit și înghețat în sine
atunci când pătrunde
sinele fierbinte al luminii.
Vântul îmbrățișează fiorul
macilor nepalezi ~
frumuseți hipnotice și
pete roșii pe
un lan de grâu
ce așteaptă secerișul~
scutură zgomotos galbenul obosit;
albastrul astral vibrează și
poate fi auzit ~
acorduri de jazz și
bluesuri în progresie;
versuri despre oamenii
învăluiți în frunze,
o dragoste sfântă și
un curcubeu sonor.
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Somnul conștiinței
Fete imbatranite de razboi;
cuvinte tavalindu-se in ura;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zambet perfect;
a zambi; ingerii care canta;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapa;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele, sperantele, visele,
fericirea, orologiile,
continentele, statuile, dintii;
astrele.
Cu fetele imbatranite,
ei sunt foarte frumosi.
Au un zambet perfect.
Sunt castigatori.
Rad si joaca jocul vietii si al mortii
pana la capat.
Legenda lui Moș Crăciun
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Moș Crăciun avea un nume banal,
Atunci când trăia ca un simplu om.
Acest Nicolae era real.
Ca un creștin trăia, fiind bonom.
Părinții i-au murit când era mic.
Era grec și trăia într-un sătuc.
Precum arca din timpul noetic
Și-a făcut sania, din lemn de nuc.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Sub Dioclețian a devenit
Faimos episcop în misiune.
A fost întemnițat și chinuit,
Dar a rezistat prin rugăciune.
Faptele lui Nicolae cel Sfânt,
Au devenit arhicunoscute.
El a lucrat cu-al Domnului cuvânt
Pe cei nevoiași ca să-i ajute.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
El a devenit chiar Dutch Sinter Klass~
un nume dat de copii în ajun.
Haina-i bisericească a rămas
Pentru ei costumul lui Moș Crăciun.
De-atunci, ei îl așteaptă să vină
Cu sania lui plină de daruri;
Un brad de Crăciun stă în lumină~
Reni ce vin dinspre polare ghețuri.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Pe hornul casei pline de copii,
El se cațără și alunecă
Din sania cu reni, fără aripi ~
Lasă cadoul și apoi pleacă.
Din barbă~ praf de stele-n noapte
El gonește și cântă-n Lumină.
Aude-a rugăciunilor șoapte.
Un ultim horn când noaptea se termină.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.