Somnul psihedelic
Fețe îmbătrânite de război;
cuvinte tăvălindu-se în ură ;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;
a zâmbi ; îngerii care cântă;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapă;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele,speranțele,
visele, fericirea,
ceainicele, orologiile,
continentele, statuile, dinții;
stele din univers.
Cu fețele îmbătrânite,
ei sunt foarte frumoși.
Au un zâmbet perfect.
Sunt câștigători. Râd.
Joacă acest joc al vieții
și al morții până la sfârșit.
Category: Diverse poems
All author's poems: Marieta_Maglas
Date of posting: 23 декабря 2023
Views: 176
Poems in the same category
Schimb...
I-aș pune oase sufletului meu,
Să-l văd cum umblă derbedeu,
Să-l bat și să-l închid în turlă,
S-aud cum carnea părăsită urlă.
Să-l chinui ca pe trupul meu,
Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,
Să fie îngropat într-un coșciug,
În rai să fie carne din belșug.
Să lucre zilnic pentr-o pâine,
Să ducă viața mea de câine,
Apoi cu zâmbetul pe față,
Să roage-n fiecare dimineață,
Ca osul alb și luminos să fie,
Și carnea să miroase-a iasomie,
Tot trupul să se-nalțe-n cer,
Iar el să stea-n pământ stingher,
Să moară viermele de foame,
Că nu mai are os și carne,
S-aștepte descărnat și fără piele,
În trup o nouă Înviere.
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Iubire suprema
Sa am in palme Universul cu toată vraja sa,
Sa pot trai o veșnicie sau chiar sa pot zbura,
Să știi ,copile,toate-acestea nimic n-ar valora,
Și chiar mai mult,as vrea sa cada pe trupul meu o stea,
De-aș ști că pot schimba in zambet o lacrima de-a ta..
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Ce m-aș face fară ea!
Să vă spun ce mi se-ntâmplă,
Și de ce-mi pun degetu-n tâmplă,
Despre ea ce-mi este dragă mie,
Și cum îmi dă emoții a mea Marie
Dimineața mai greu se scoală,
Parcă-i atinsă de vreo boală,
Pe furiș ușor deschide ochii,
Pregătită e de-a face șotii
În fugă mare spre bucătărie,
Să încălzească la cuptor lipie,
În grabă, iute o cafea își face,
Mai diluată, că așa îi place
Cum timpul trece, nu prea așteaptă,
Nici chiar pe ea, fată cu judecată,
Grăbită se-ndreaptă către duș,
Eu o zoresc, ea-mi spune vin acuș
Acum cred c-ați înțeles mai bine,
De unde necazul vine spre mine,
Ce-nseamnă acuș, rapid și imediat,
Când eu la ușă, demult stau îmbrăcat,
Aud din ușă cum dușul se oprește,
Și-s bucuros că fata se grăbește,
Dar vai, nimic nu este-adevărat,
Că după duș, are ceva de aspirat
Să-i spun ceva tăios, nu îndrăznesc,
Și simt cum nervii îmi plesnesc,
Cobor ușor pe trepte la garaj,
Ducând în màna zilnic un bagaj
Pornesc rapid motorul, cald să fie,
Pentru a mea scumpă, dulce soție,
Consum destul de multă motorină,
Pâna ce intră Marce în mașină
Calc apăsat pedala, accelerez,
Mai am un pic până să delirez,
În trombă la serviciu noi plecăm,
Să prindem condica și să semnăm
Parchez mașina, coboară Marce,
Și mâța-mi sare printre picioare,
Sunt pregătit pisica s-o servesc,
Cu o conservă, că altfel o pățesc
Abia acum eu spre birou pot merge,
Când mâța botul tacticos și-l șterge,
Și Marce mulțumită intră-n laborator,
Iar eu mă mișc c-un șchiopătat ușor
....................................
Seara tot timpul după ora cinci,
Când termin cu mâncarea la pisici,
Marce îmi spune pe un ton domol,
C-ar vrea un picusor și pe la Mall
Degeaba spun, mă doare un picior,
O stiu că nu renunță prea usor,
Așa că la cumpărături grabnic o duc,
Sperând că cina de la șapte, poate apuc
Nu vă mai spun povestea după șapte,
Când eu prin casă vorbesc în șoapte,
Că ea la telefon începe să vorbească,
Și tare greu îi vine să se oprească
Ceea ce eu acum v-am povestit,
De-a lungul vremii pe mine m-a călit,
Și-am înțeles...capul este la mine,
Dar gâtul e la Marce și-l
mișcă....cum îi convine!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Oare merităm?
Din cer cad picături de apă
Pe care toți le așteptăm,
Este o mare binecuvântare
Dar nu știu dacă o merităm
Suntem atât de plini de ură
Și am uitat să dăruim iubire,
În jur este multă minciună
Dar toți sperăm la mântuire
Ne ducem zilnic la biserici
Și ne rugăm la Domnul Sfânt,
Dar amânăm să facem fapte
Cât mai trăim pe-acest pământ
Pe mulți ne doare adevărul
Când cineva ni-l spune-n față,
Îl dușmănim pentru-ndrăzneală
Și mai apoi îl ținem la distanță
Ne vine tare greu ca să iertăm
Pe cei ce fără vină ne-au rănit,
Cu ușurință acuzăm și judecăm
De parcă niciodată n-am greșit
Iată de ce mă-ntreb de merităm
Să cadă peste noi picuri de apă,
Dar cine-s eu să judec, când știu
Că-n groapă cade..cel ce sapă!
Other poems by the author
Încă în viață
Mai avem timp pana murim.
Acest timp nu semnifica nimic altceva
decât un proces de îmbătrânire ;
respirația amintirilor într-un aer friabil,
respiratie care nu este încă înghețata ;
armuri in forma de pene pentru păsări pereche,
păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.
Amandoua au nevoie de semințele vieții ;
zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei
atunci când viața isi pierde lumina ;
a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.
Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.
Prefera să alunece in introspecție
pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută
un sens fundamental al vietii
cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;
căutând armuri si o trezire la conștiința de sine
în ceea ce privește marea trecere
sau dispariția.
Somnul conștiinței
Fete imbatranite de razboi;
cuvinte tavalindu-se in ura;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zambet perfect;
a zambi; ingerii care canta;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapa;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele, sperantele, visele,
fericirea, orologiile,
continentele, statuile, dintii;
astrele.
Cu fetele imbatranite,
ei sunt foarte frumosi.
Au un zambet perfect.
Sunt castigatori.
Rad si joaca jocul vietii si al mortii
pana la capat.
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Legenda lui Moș Crăciun
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Moș Crăciun avea un nume banal,
Atunci când trăia ca un simplu om.
Acest Nicolae era real.
Ca un creștin trăia, fiind bonom.
Părinții i-au murit când era mic.
Era grec și trăia într-un sătuc.
Precum arca din timpul noetic
Și-a făcut sania, din lemn de nuc.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Sub Dioclețian a devenit
Faimos episcop în misiune.
A fost întemnițat și chinuit,
Dar a rezistat prin rugăciune.
Faptele lui Nicolae cel Sfânt,
Au devenit arhicunoscute.
El a lucrat cu-al Domnului cuvânt
Pe cei nevoiași ca să-i ajute.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
El a devenit chiar Dutch Sinter Klass~
un nume dat de copii în ajun.
Haina-i bisericească a rămas
Pentru ei costumul lui Moș Crăciun.
De-atunci, ei îl așteaptă să vină
Cu sania lui plină de daruri;
Un brad de Crăciun stă în lumină~
Reni ce vin dinspre polare ghețuri.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Pe hornul casei pline de copii,
El se cațără și alunecă
Din sania cu reni, fără aripi ~
Lasă cadoul și apoi pleacă.
Din barbă~ praf de stele-n noapte
El gonește și cântă-n Lumină.
Aude-a rugăciunilor șoapte.
Un ultim horn când noaptea se termină.
Refren:
Legenda lui Moș Crăciun cel iubit
Și foarte așteptat de nepoței,
Pe acoperișul împodobit,
Începe, în sunet de clopoței.
Curcubeul sunetelor
Cerul crepuscular este
indigo-portocaliu,
o simfonie. Lumina
este absorbită; se descompune
în fotoni. O stea moare
în univers. Devine iubire.
Întunericul este atras de
cuanta de energie;
este infinit și înghețat în sine
atunci când pătrunde
sinele fierbinte al luminii.
Vântul îmbrățișează fiorul
macilor nepalezi ~
frumuseți hipnotice și
pete roșii pe
un lan de grâu
ce așteaptă secerișul~
scutură zgomotos galbenul obosit;
albastrul astral vibrează și
poate fi auzit ~
acorduri de jazz și
bluesuri în progresie;
versuri despre oamenii
învăluiți în frunze,
o dragoste sfântă și
un curcubeu sonor.
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.