BASTONUL ALB
… Domnul își continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul trăirii și al discernământului, toate considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța spre cer, parcă vrând să se contopească cu stelele,sau, poate dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză, se roagă să fie iertați, se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb, tactil caută să se localizeze mai aproape de partea laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat , durerea nu-i oprește drumul către casă. Își spune ca pentru el, că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează... Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.
Категория: Проза
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 21 апреля
Комментарий: 1
Просмотры: 823
Комментарий
Стихи из этой категории
Incredibil cum persoana iti rupe inima iar tu continui sa-l iubesti cu bucatelele ramase
" Este pentru fiecare din noi, într-un colț al acestei lumi, un suflet răsfrânt în mii de bucățele, de al nostru dor!"
Pasat V.
Viața ta de fapt e... un tramvai... în care tu... nu ești nimeni altul decât un pasager. Un călător. Si uneori se va găsi un locușor liber pentru tine... în el. E de fapt un tramvai... cu multe persoane... mii. E un tramvai cu mii de fețe... necunoscute, care unii din ei se vor dovedi a fi doar niște persoane neutre... pentru tine. Fețe... care mai de care... vesele, posomorâte... Unele îți vor dărui căldură... altele nimic mai mult decât doar un zâmbet fals, și... atât de rece. Plin de indiferență... gelozie... ură, ce te vor ține la distanță.
Vei fi la începutul călătoriei... te vei plimba pe străzi necunoscute... printre clădiri... Fiind la prima stație... vei fi curio(a)s(ă). Vei sta liniștit(ă) pe scaunul de lângă fereastra puțin aburită și vei privi cu ochii larg deschiși în jurul tău. Fiind curio(a)s(ă) de ce va urma.
Vei fi un simplu călător... ca și celelalte mii și mii de fețe. Le vei privi. Unele te vor atrage. Vei fi pur și simplu cucerită de frumusețea lor. Unii din ei vor fi criminali de frumoși. Îți vor părea necunoscuți toți, dar... vei fi fericit...
Unii din călători îi vei păstra la distanță... alții vor fi asemeni unei cheițe. Vor descuia ușa sufletului tău... atât de ușor. Si vor păși încrezuți. Deci, acei cu o frumusețe plină de venin... dulce... Se vor așeza lângă tine, micșorând distanța dintre voi... Si atunci, acel rece... acea indiferență va fi înlocuită de un foc... ce s-a aprins brusc... în inima ta. Doar în inima ta. Si va arde. Iar " criminalul" va sta tiptil lângă tine, încălzindu-se.
Sufletul tău va fi asemeni unei oglinzi în care " vânătorul de inimi" își va putea admira frumusețea nemaipomenită. Sufletul tău va fi o oglindă ce va fi ținută în mâinele lui... simțindu-i atingerea... până și pulsul. Te va ține pe picioare... în brațele lui... fiind încălzit(ă). Si nici priveliştea de după sticla gălbuie nu te va mai atrage... ci doar acest suflet. Doar alături de el, timpul se va opri în loc.
Vor trece multe stații... le vei privi preț de câteva secunde, întorcându-ți apoi privirea către ochii ce mențin focul... Si, cu fiecare secundă, te asiguri ca e un " foc veșnic". Îți vei întoarce privirea către "atotputernicul"... către "stăpânul tău"...care îți știe respirația... care îți poate da aripi să te ridici până la cer sau... te poate pur și simplu " șterge". Te poate anula, doar printr-un cuvânt.
Vor trece multe stații... cărora nu le vei da o mare importanță. Va trece o stație... două....trei... Si se va apropia stația... a nu știu câta....la care persoană ce era până și aerul pentru tine, va trebui să părăsească tramvaiul...să plece... pur și simplu din viața ta. A sosit stația lui. Va coborî... urcând în alt tramvai continuându-și călătoria. Vei cădea pur și simplu...jos...pe pardoseala atât de rece... ca și acele mii de fețe care le cunoscusei încă de la prima stație.
Vei cădea, iar sufletul tău... se va face mii de bucăți. Vor fi atât de multe... și mici... Iar de ar sta cineva să le privească, în fiecare ciob vor zări chipul hoțului ce ți-a furat inima. Te va privi rece pregătindu-se de ieșire. Ușile se vor deschide, și va ieși. Va intra un vânt rece ce te va îngheța... complet. Însa nu și focul. El va continua să ardă. Si nu îl va stinge nici un vânt... nici ploaia... oricât de rece ar fi.
Călătoria va continua... tu însă vei sta la pământ. În mii de bucățele. Si doar un călător... se va apropia de tine... Atingându-te cu vârful degetelor va încerca să te adune. Însă atingerea va fi asemeni unei săgeți. Atât de dureroasă. Va încerca să te adune, însă... în zadar... Nu el/ea e antidotul tău.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 4. Rescrierea timpului
4. Rescrierea timpului
Se așeză pe patul din micul salon, direct peste cuvertură. O pernă suficient de groasă îi cuprinse capul ca o menghină mătăsoasă. Luă de pe masă acea carte care i-a aprins imaginația la prima sa vizită în acest salon improvizat. O deschise la întâmplare, dar mintea lui se substitui textului. Este oare dragostea embrionul nevoilor sexuale? Sau poate sexualitatea este înscrisă în natura umană ca o necesitate care nu are nimic de a face cu iubirea. Iubirea în religie este unică și înălțătoare, pe când actul sexual nu este condiționat decât de voință. Și de putere. Emile este hărăzit cu puterea propriei sexualități în timp ce Sophie a fost născută și educată pentru a-și oferi necondiționat sexualitatea celui puternic. Dar femeia ca și bărbatul sunt egali în ceea ce privește iubirea de sine, cea mai intimă nebunie de care omul poate suferi. Omul a ajuns o balanță nestatornică între dorință și iubire. În sexualitatea lui se regăsesc în egală măsură trăirile trupești și cele sufletești, adică natura, educația și religia. Dacă în echilibrul sexual al omului intervine o anomalie, cine va suferi mai mult? Natura sa sau sufletul său? Nu am ajuns oare să ne clădim perceptele morale pe ipoteze aparent corecte dar asamblate greșit? Dacă orice postulat este adevărat prin el însuși, un lanț de postulate are oare valoare de adevăr? Infirmarea unui element duce la infirmarea setului de elemente?
Oboseala întrerupse șirul întortocheat al gândurilor și somnul puse stăpânire deplină pe trupul său. Se trezi în plină forfotă. Privi în jur. Cu excepția caietului care dispăruse, toate erau la locul lor. Ieși în curte și percepu o oarecare agitație în fața camerei de gardă. Deja știa că acolo se întâmpla ceva ce îl privește direct. Ceva la care se așteptase încă din timpul nopții. Intră în rezervă. Tanti Crina era cu ochii larg deschiși, trupul imobil. Părea speriată. Ochii ei alergau cu înfrigurare de la un medic la altul. Ce putea să o facă atât de încordată, decât sentințele scurte aruncate cu dărnicie de vorbele acestora. Un medic îi testa reflexele. Concluziile erau clare, dureroase. Paralizie dreaptă a corpului.
— La ce bun!
— O să-și plângă zilele!
— Mai bine o lăsa să se ducă!
Gabriel se apropie de pat. La vederea lui, tanti Crina se strânse în propriul trup încercând parcă să se ferească de privirea sa iscoditoare.
— Doctore, trebuia să știi că resuscitarea nu se poate face oricum. Creierul ei era iremediabil afectat. Ai salvat o legumă.
— Chiar înainte de stopul cardiac, mai enunța judecăți, replică Gabriel. Resuscitarea a început în marja de timp admisă.
Din spate, un medic bine camuflat de colegi, adăugă ironic:
— Și ce judecată de mare valoare, mă rog, a enunțat nebuna?
— Greu de crezut că ați putea înțelege.
Un murmur dezaprobator sancționă pe loc răspunsul lui Gabriel.
— Vreau să fie mutată în salonul-debara.
— Nu cred că stagiarii au drept de decizie. Tanti Crina este și va rămâne în salonul meu.
— Scuze, dar este posibil ca celelalte bolnave să profite de infirmitatea ei. Nu va fi în siguranță.
Când medicul de salon se pregăti să-l contreze din nou pe Gabriel, o voce tranșă subiectul.
— Tanti Crina va fi mutată alături de Iulia!
Gabriel se întoarse mirat spre medicul șef.
— Doamna doctor, de Iulia?
— Da. Așa se numește pacienta din ceea ce numiți voi salonul-debara.
Gabriel rămase alături de tanti Crina până când somnul puse stăpânire pe trupul bolnavei. În tot acest timp, la fiecare sunet ce se strecura de afară, trupul său sălta de speranță. Va veni oare Iulia, pacienta din salon? Când liniștea era deplină, cu ochii ațintiți asupra trupului inert al Crinei, încerca să rememoreze tot ce a citit despre hipotermie.
Într-un târziu, părăsi salonul-debara și se îndreptă spre micul lui studio încă stăpânit de gânduri și îndoieli. Intrarea în cameră se făcea de pe un coridor slab luminat. Nu se gândise să încuie ușa camerei. De fapt nici nu se uitase să vadă dacă exista o cheie în broască. Butonul se ridică cu zgomot, dar lumina se lăsă așteptată. Gabriel repetă operația, dar tot fără succes. Intrase complet în cameră și simțurile lui îi spuneau că nu este singur, iar următoarele clipe confirmară.
— Morții nu plâng, lăcrimează.
— Iulia?
— Vino!
— Ce este cu lumina?
— Am desfăcut becul. Mâine îl vei pune la loc.
— De ce, Iulia? Ce ai de ascuns?
— Dar tu, Gabriel?
Gabriel se întinse în pat alături de Iulia. Îi intuia trupul dar între ei nu se produse nicio atingere. Se întreba dacă ea chiar este acolo. Era suficient doar să întindă mâna. Se și pregăti să o facă, dar ceva îl făcu să se oprească. Rămase întins pe pat, cuprins de o mare îndoială. Este Iulia acolo, sau vorbește cu propria minte care oscila între ființa sa și ființa Iuliei. Dar lumina? Becul nu se mai aprindea. Poate s-a ars.
— Știi că tanti Crina a rămas paralizată?
— Da. Știu.
— Poate am greșit. Am învățat să ocrotesc viața, dar poți învăța să lași un om să moară?
— Gabriel, ai putea iubi un nebun?
— Dacă este femeie, poate. Dar crezi că este nevoie să iubim? De ce, Iulia? De ce m-ai acceptat?
— Ai văzut vreodată o jucărie care să nu asculte de mâinile unui copil?
Zorii se revărsară peste curtea spitalului. Gabriel se trezi scăldat de transpirație, tremurând. Alături de el nu era nimeni. Se repezi spre întrerupător cu ochii ațintiți asupra becului. Lumina se aprinse făcându-l să-și ferească ochii. Închise întrerupătorul și-l privi din nou.
Pe bec era o urmă proaspătă de sânge. La raportul de gardă era din nou agitație. Asistenta râvnită de toți medicii, Iulia, părăsise spitalul. Unii spuneau că a plecat pur și simplu, alții susțineau că și-ar fi anunțat totuși demisia, sau, optimiștii, că și-ar fi luat doar concediu.
— Tu când pleci, doctore? îl luă de sus un medic pe Gabriel.
Gabriel nu răspunse. Simțea că întâlnirea lui cu Iulia nu ar fi trebuit să aibă loc. Sau nu încă. Între oameni se nasc și mor legături în momente dintre cele mai bizare. Ființa lui era prea obsedată de găsirea trecutului pentru a putea rezona la prezent. Trecerea timpului, ireversibilă pentru ființe și lucruri deopotrivă, găsea în mintea lui bucle de întoarcere atât de reale încât ar fi putut să înlăture din trăirile sale experiențe trecute, nefolositoare. Doar că avea nevoie de un reper solid în jurul căruia să-și ancoreze existența.
— Acum știu!
— Ce știi doctore? Deja știi când pleci?
De fapt vorbele sale nu se cereau răsfrânte în mințile lipsite de zvâcnirile de lumină care lui îi străfulgerau creierul activând striațiuni nedeslușite vreodată.
Se îndreptă cu pași hotărâți spre turnul roșu uitând să-și ia paltonul peste halatul alb ce îi lăsa pieptul descoperit. Pe la mijlocul drumului pielea începuse să se răzvrătească sub asaltul rafalelor de vânt neiertătoare. Dar nu mai exista cale de întoarcere căci flash-urile se cereau ancorate în zidurile purtătoare de vieți trecute. Ajuns lângă zid, se adăposti câteva clipe într-o nișă săpată de urgia naturii. Închise ochii și se lăsă pradă liniștii lăuntrice care se bucura să-i invadeze trupul. O întreagă clipă rămase suspendată în golul de trăire pe care mintea și-l asumase, fulgii de zăpadă atârnau încremeniți între ramurile copacilor și pământ, iar vuietul vântului era complet pierdut ascultării. Întreg peisajul aștepta pe luciul oglinzii ce îi invadase retina un semn al reîntoarcerii în timpul pe care mintea lui dorea să-l remodeleze. Peste luciul oglinzii se derulau frânturi de scene ordonat etichetate pe linia temporară. Una câte una se topiră, lăsând găuri negre în subconștient. Golit de întâmplări, corpul lui Gabriel parcă se împuțina lăsând halatul să atârne precum un drapel pierdut pe câmpul de luptă. În nișa eliberată de prezența trupului, vântul se năpusti cu și mai multă vigoare, vrând parcă să alunge spiritele ascunse în ridurile zidului. Încet, încet, urmele dispărură sub albul zăpezii, turnul roșu recăpătând rolul de martor nesemnificativ al vieții zbuciumate ce-și zdrobea cursul de pereții saloanelor, lăsând doar din când în când ca frânturi de nebunie să pătrundă pe aleile tăiate prin potopul de zăpadă.
În salonul-debara o tânără era aplecată peste un caiet pe care așternea rânduri nesfârșite de cuvinte. Când ajungea la capătul foii lua o gumă și, după un algoritm doar de ea cunoscut, ștergea din scris lăsând goluri care făceau textul o lectură de neînțeles. La un moment dat tresări și își încordă trupul într-o stare vizibilă de ascultare. Se apropie de fereastră. Prin perdeaua deasă de fulgi care se presărau peste curtea părăsită încerca să străpungă cu privirea spațiul până la turn. După câteva clipe părăsi fereastra și se topi dispărând într-un colț al debaralei. Din patul alăturat doi ochi îi urmăreau toate mișcările. Abia dispărută, tanti Crina se ridică din pat și se apropie la rândul ei de geam. Se îmbrăcă la repezeală și deschise ușa spre curte alergând spre turn. Pe alee o asistentă încercă să o oprească.
— Doctorul! Doctorul moare! țipă tanti Crina și se desprinse cu furie din brațele ei continuând să fugă.
Pe cărare apăru un doctor atras de zarva care se crease.
— Ce s-a întâmplat? o interogă el pe asistenta care încerca să scape din mormanul de zăpadă în care fusese împinsă.
— Tanti Crina! Doctorul!
Îi era dificil să hotărască căruia dintre evenimente să îi dea prioritate. Se mulțumi să arate cu mâna spre turnul roșu.
— Acolo! Tanti Crina! Moare!
Doctorul se întoarse înspre direcția indicată de asistentă.
— Un doctor moare!
Ocoliră turnul roșu și o găsiră pe tanti Crina rezemată de zid cu un halat alb în mână.
— Să nu mă trimiteți acasă! strigă ea foarte deslușit, apoi cu vocea stinsă și privirea pierdută în albul zilei reintră în pielea propriului personaj.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Candelabrul se lăfăia sub tavanul arcuit, fumul lumânărilor ridicându-se printre pânzele de păianjen atârnate de lanțurile masive. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut ușor să rupă vraja acestei scene redescoperind cerul liber din care curgeau valuri de fulgi. Se mulțumi doar să ridice puțin capul pentru a schimba unghiul și a-și elibera câmpul vizual de sub conul de lumină. Simțurile se redeșteptară, prima reacție a corpului îi transmise atingerea călduroasă a unei haine grele. Ar fi trebuit să-i fie frig, dar de undeva un foc viu radia o căldură moleșitoare. Reuși să se ridice și în locul candelabrului se iviră pereții de piatră. Mai mult, constată că era întins pe un divan roșiatic, iar peste cămașă purta o haină veche de blană. Încăperea era simplu mobilată cu scaune masive de lemn în jurul unei mese lungi, pe alocuri crăpată. Se ridică de pe divan și se apropie de foc. Fumul se strecura printr-o gaură laterală condusă de un curent puternic de aer, flăcările lăsând în încăpere doar senzația plăcută de căldură. Pe un jilț aflat într-un ungher ascuns privirii era așezată o ființă care părea să-l fixeze cu privirea. Luă o lumânare și se apropie. Ființa ascunsă sub o mantie neagră părea să ignore lumina care se apropia și alunga conul de întuneric care o proteja vederii sale. Nicio mișcare nu trăda neliniște sau neîncredere. Gabriel se opri la doi pași în fața jilțului și depărtă lumânarea spre lateral lăsând lumina să asigure o vizibilitate uniformă privirii sale. Capul femeii, era sigur o femeie, era acoperit de gluga pelerinei, lumina desenând o umbră în dreptul întregii fețe. Nicio mișcare a pelerinei nu trăda vreo reacție a trupului. Gabriel se retrase spre divan continuând să țintuiască cu privirea arătarea ascunsă în fața sa. Trecură câteva momente bune de așteptare, fără ca cei doi să-și vorbească.
— Cine ești?
— Pot să-ți spun cine am fost, poate și cine voi fi, dar nu cine sunt.
— Eu sunt doctorul Gabriel.
— Nu între acești pereți.
— Dar turnul roșu este într-un spital și eu sunt doctor la acest spital. Repet, numele meu este Gabriel.
— Mergi pe lângă perete spre stânga ta. Vei găsi o ușă. Deschide-o!
Gabriel se îndreptă spre stânga sa pipăind zidul cu mâna. După câțiva pași simți tocul masiv al unei uși. Coborî mâna și găsi fără greutate balamaua. O mișcare scurtă și aerul proaspăt îi izbi fața. Involuntar, închise ochii așteptându-se ca viforul să-i arunce zăpada în față. Nu simți nimic. Se lipi cu spatele de ușă. La urechi îi ajunse clipocitul liniștit al apei. Deschise ochii. În orice direcție puteai zări oglinda unei ape care curgea liniștită pe lângă picioarele sale. În afara ușii nu aveai nicio bucată de pământ pentru a trece pragul înalt de piatră. Se întoarse speriat în încăpere. Luă în mână o altă lumânare. Pe jilțul din fața sa mantia stătea la fel de nemișcată. Se apropie din nou, hotărât să descopere identitatea misterioasei femei.
— Nu face asta! O să regreți!
— Vreau adevărul.
— Care adevăr? Adevărul pornește din om. Îl găsești doar în sinele tău. Cum pot ști eu adevărul tău?
— Adevărul ar trebui să fie simplu.
— Doar natura se destăinuie în adevăruri simple. Omul, niciodată.
— Spune-mi adevărul așa cum este în sinele tău.
— În sinele meu adevărul este o pradă de război între dorință și putință. Dar tu cauți adevărul tău.
— Prezentul și viitorul nu mă interesează. Vreau adevărul despre trecut. Trecutul original, așa cum l-a trăit prima preființă care mi-a purtat sufletul.
— Și crezi că vei găsi în memoria acestor pietre o conștiință atât de îndepărtată în matca timpului?
— Sper să o găsesc mai degrabă în întâmplări, iar aceste pietre îmi sunt izvor de timp.
— Întâmplări dintr-un ospiciu de nebuni.
— Nebunii lumii sunt iubiți de Dumnezeu căci păcătuiesc cu întreaga lor ființă și nu cerșesc iertare. Trăind iadul pe pământ ar trebui ca raiul să le fie răsplată.
Gabriel întinse mâna spre glugă și o ridică. Un praf alb se strecură dinspre fața încă aflată în obscuritate orbindu-l. Îl cuprinse o stare de somnolență căreia nu i se putea împotrivi în timp ce un punct luminos îl atrăgea ca un magnet. Mai simți cum trupul i se afundă în zăpada moale. Când deschise ochii, deasupra sa rânjea tanti Crina care, ţopăind, începu să strige:
- S-a trezit doctorul!
Alături, doctorița Zamfirescu răsuflă ușurată și i se adresă pe un ton nu prea prietenos.
— Ești o pacoste, doctore. Cu prima ocazie o să-ți fac vânt de aici.
În spatele doctoriței Zamfirescu, Iulia pregătea o seringă fără ca măcar să-l privească, iar tanti Crina nu părea a fi deloc paralizată. Închise ochii și așteptă înțepătura. Acum putea crede. A rescris timpul, iar pașii lui vor putea urma calea din oglindă. Închise din nou ochii și adormi. Secvențe stranii nu conteneau să-i asalteze visurile. Tot ce trăise cu puțin timp în urmă, întâlnirea cu acea necunoscută se va transforma din realitate în vis.
Strada Erorii
Cel care sunase la uşa firmei sale de apartament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi voluminos, cu o faţă rotundă, ca un pepene, şi doi ochi minusculi, iscoditori, se arătă iritat de întîrzierea cu care i se răspunse, motiv pentru care îi îndesă cetăţeanului o legitimaţie sub nas şi dădu să intre pe lângă dânsul, împreună cu alt bărbat, ceva mai scund, dar la fel de impetuos.
- Uşurel, domnilor ! le zise omul blocând intrarea. Cine sunteţi şi ce doriţi, dacă nu vă supăraţi ?
- Comisar Ghiţă Volbură de la Garda Financiară !
- Comisar Vasile Carabăţ tot de acolo ! Suntem în control !
- Şi ?
- Cum adică „şi” ? se enervă primul înroşindu-se la faţă. Dă-te la o parte ca să putem intra !
- De ce să intraţi ?
- Să-ţi verificăm firma, omule ! Nu este aici sediul firmei „Fără Nume” ?
- Cum adică „fără nume” ?
- Aşa cum auzi, răspunse celălalt răsfoind nervos filele unui dosar. „…S.C Fără Nume SRL, din Aleea Furorii nr. 19, administrată de Sebastian Stăncescu, apartament 25 !...”
- Aici e Aleea Aurorii nr. 19 !
- Totuşi pe uşă scrie Sebastian Stăncescu, apartament 25 !
Omul ridică din umeri.
- Este posibil ca pe Aleea Furorii să mai exisă unul cu acelaşi nume şi cu acelaşi număr de apartament ! Eu sunt ofiţer de credit la bancă şi n-am fost niciodată administrator de societate.
- ?!
- Mai doriţi şi altceva ?
- Să fiţi foarte atent, îl sfătui primul bătând în retragere, fiindcă individul pe care-l căutăm foloseşte identităţi false, cumpărând şi abandonând societăţi cu datorii uriaşe la stat ! Escrocul operează în zona aceasta de ani de zile ! Grijă mare la acte !
Imediat ce închise uşa în urma comisarilor Garzii Financiare, cu care se complimentase reciproc, omul chemă un taxi şi nu mult după aceea coborîse scările cu mâinile în buzunare.
- Pe strada Furorii la nr. 19, X6 !
- Nu există nicio stradă cu acest nume ! îi zise taximetristul încruntat. Așteptați să întreb la dispecerat!
Centralista îi ceruse să aștepte „o clipă”.
- Dacă ești pe Erorii, îi explică ea,fă stânga la intersecția cu strada Răzorii, apoi la dreapta pe strada Tumorii și din nou dreapta pe Aleea Terorii, care te scoate în
strada cu sens unic a Furorii, așa că la întoarcere mergi înainte pe strada Duhorii, faci stânga pe strada Rumorii, care te scoate din nou în strada Erorii, unde te așteaptă doi comisari de la Garda Financiară ! Pe Furorii nu există nici un bloc cu inițiala asta !
- Du-mă atunci la Y6 ! spuse Stăncescu zâmbind.Mereu le încurc !
Nu găsiră, desigur nici inițiala Y, iar ciudatul client se hotărâse brusc să coboare la C6, plătind mai mult decât generos cursa.
- Te mai rog ceva,îi spuse el taximetristului înainte de a intra în scara blocului. Transmite-le celor doi comisari de la Garda Financiară să mă caute și pe strada Sudorii !
Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...
Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.
Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut.
O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o scot, astfel încât brațele să-mi redevină aripi.
De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.
Stiu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă.
N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearceaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearceaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel de sală de cinema, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri.
Am crezut că tipul de pe cearceaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut.
De-abia când pe ecranul din fața mea, a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
- Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar!
O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!
Epicentru
Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.
Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.
- Cum e doctore?
- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!
Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.
- Să fi fost doar o părere, doctore?
- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!
Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...
Proiect de construcții plus câteva inepții în germană
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Bauprojekt plus etwas Blödsinn
Cecilia und ihr Mann planen den Umzug in ein neues Haus. Sie durchsuchten das Internet ständig nach Anzeigen von Immobilienagenturen. Im Prinzip ist es nicht kompliziert, was sie wollen, eine Wohnung mit drei Zimmern, zwei Badezimmern, einem Wohnzimmer, zwei Balkonen, von solchen, die weder Wände noch Fenster haben (denn Cecilia sitzt gerne in der Sonne, um sich zu bräunen). eine Küche, aber auch ein Stauraum für Schuhkartons. Die meisten Auseinandersetzungen gehen von diesem Lagerraum aus, Cecilias Ehemann ist anderer Meinung. Er denkt, dass die Kisten direkt auf dem Balkon stehen könnten. Außerdem erlaubte ihm der Stauraum nicht, sein Badezimmer um eine Hängematte zu erweitern. Praktischerweise wünscht sich der Mensch ein offenes Badezimmer.
Sie schauen sich um, suchen nach Angeboten, entdecken ein recht vorteilhaftes, eine Dreizimmerwohnung, wie sie es sich gewünscht haben, allerdings nicht im Zentrum der Stadt, sondern irgendwo am Stadtrand, im Nordwesten der Stadt. Der Standort wird Cecilias Bedürfnis nach Sonne und Wärme nicht wirklich befriedigen, aber was können wir tun, wir können nicht alle haben, wir müssen trotzdem auf einige Auswahlkriterien verzichten, die sie sich für ihr zukünftiges Haus gewünscht hätten.
Sie werden am Mittwoch gegen 9 Uhr morgens losgehen, um mit den Bauherren zu sprechen. Doch schon beim Betreten hat Cecilia ein seltsames Gefühl. Der Mann fragt sie, warum es nicht gut wäre, dort zu bleiben. Sie beginnt mit einer Reihe von Gründen: Es sei weit entfernt vom Kindergarten des Jungen, von seinem Klavierunterricht, vom Rathaus, von dem Schönheitssalon, den er besucht, von irgendeinem Laden, in dem er seine Einkäufe erledigen könnte.
Auf all das gibt der Ehemann eine sehr „intelligente“ Antwort: „Es gibt öffentliche Verkehrsmittel.“ Cecilia nervös: „Du wirst mir also nicht helfen, von einem Ort zum anderen zu gelangen?“
Cecilias Mann hat wieder einen Satz, der uns wundern lässt, wie treu und engagiert er als Ehemann ist: „Du hast eine Genehmigung für alle Kategorien, du willst eigentlich nicht einmal einen Roller fahren, es gibt Taxis, die du jederzeit rufen kannst.“ Tageszeit und Nachts.“ Cecilia ist noch wilder: „Weißt du was, ich habe meinen Führerschein für mich selbst gemacht, um zu zeigen, dass ich es kann, was ist meine Schuld, dass ich im Verkehr alle möglichen Spinner hatte,“ Wer will wie du wirklich mit mir zusammenfahren? Ich habe Angst vor so vielen Verkehrsteilnehmern.“ Der Mann sagt ihr mit schüchterner Stimme: „Okay, ich helfe dir bei den Ausflügen.“
Als sich die Lage zunächst beruhigt, begeben sich die beiden zu einem Gespräch mit den Bauherren. Sie geben ihnen einen Grundriss der Wohnung, damit sie alle architektonischen Details genauer sehen können. Der Ehemann sieht das kleinere Badezimmer, das er zu einem offenen Raum machen möchte. Cecilia beginnt mit kritischer und moralisierender Stimme: „Ich verstehe nicht, warum Sie ein offenes Badezimmer brauchen?“ Wo haben Sie dieses Badezimmermodell schon einmal gesehen? In der Kneipe?!!"
Der Mann sagt, dass er sie will, weil er innovative Ideen hat, keine konservativen, die Dinge einseitig sehen wie Cecilia, alle Wände schön arrangiert haben, eine nicht um 95 Grad geneigt sein soll und dass Cecilias Bedürfnis nach Perfektion ihn überlastet, blockiert Sie hat das Gefühl, dass aufgrund ihrer typischen Vorlieben alles stagniert.
Cecilia errötet, schweigt, nimmt aber Dinge wahr. Cecilia sagt: „Und es scheint mir, dass so viele Dinge fehlen, ich würde nicht hier bleiben, es ist ein leerer Raum.“
Die Bauherren sagen ihm: „Es ist jetzt leer, weil es keine Gegenstände gibt, wir haben es kaum geschafft, die Wände zu bauen. Wenn Sie hierherziehen, werden Sie sehen, dass das Haus Gestalt annimmt, Sie werden es dekorieren, wie Sie möchten, anpassen.“ , und all das.“
Cecilia spricht mit ihrem Mann, sie möchte ihn davon überzeugen, den Umzug zu verschieben, bis ihr Sohn den Kindergarten beendet, da er ein sehr emotionaler Junge ist und jede größere Veränderung unangenehme Auswirkungen auf seine schulischen Leistungen haben könnte.
Der Ehemann ist damit nicht einverstanden, lehnt Cecilias Vorschlag ab und verspricht den Bauherren, dass er einziehen wird, sobald die Wohnung gebaut, möbliert, verputzt ist. Sie akzeptieren jedoch, dass sich der Stauraum für die Schuhkartons im offenen Badezimmer befindet.
Cecilia gibt nach, sie sieht, dass sie sowieso niemanden hat, mit dem sie reden kann, sie hat vor dem Auszug aus der Wohnung ihrer Großeltern noch eine letzte Bitte, nämlich: vorsichtig mit allen 20 Gemälden ihrer Großeltern umzugehen, sie nicht zu verlieren, anzuziehen Ich werde ihnen nicht den Körper beschädigen, wenn er sie aus dem Auto holt und in die Wohnung trägt. Er verspricht, dass er vorsichtig sein wird, dass er sie nicht fallen lässt, sie nicht zerkratzt, das Geländer berührt und so weiter.
Der Tag des Umzugs kommt, es ist ein Freitag, er hat den Jungen noch nicht einmal vom Kindergarten abgeholt, er hat keinen Kompass in seiner Tasche, keine Karten, noch die auf seinem Handy installierte „Maps“-App, er muss raten, wo Das neue Zuhause ist. Wenn es ihm zu Hause gut geht, wenn nicht, schläft er auf der Straße.
Cecilias Gemälde, die armen, liegen im Kofferraum neben zwei Wasserflaschen von Aqua Carpatica, einer Tüte voller Schachteln Cremșnit, einer weiteren Tüte mit acht Packungen Mehl, einem Aquarium, ich weiß nicht wie vielen Schachteln Servietten und Lumpen und das alles.
Während er sie trägt, ist er bei jedem Schritt vorsichtig, aber weil er fünf in der einen und fünf in der anderen Hand hat, zerkratzt er den Rahmen eines Gemäldes, das er in der rechten Hand hält. Cecilia ahnt nicht, was passiert ist, bis ihr Mann ihn an eine Wand nagelt. Cecilia mit ihrem agilen Sehvermögen, ihrem Adlerauge, das selbst den kleinsten Defekt bei +1,75 Dioptrien erkennt, sieht den Kratzer. Er sagt zu dem Mann: „Morgen möchte ich, dass du in den chinesischen Laden auf dem kleinen Markt gehst und einen neuen, aber immer noch goldenen Rahmen wie diesen kaufst.“ Ich kann mir dieses Gemälde nicht ansehen, du hast es durch deine Nachlässigkeit ruiniert!“ Und wirklich, was war das für ein Vermögen? Es war nur ein Gemälde von pelzigen Katzen.
Der Mann fragt sie: „Aber kann man das nicht mit Leim reparieren?“
Der Ehemann denkt draußen über Cecilias Worte nach: „Eine Frau, die auch nicht weiß, was sie will, will keinen Kleber, ich gebe ihr Gründe, warum sie Kleber will.“ Und er schreitet zu noch mutigeren Taten, bricht das Aquarium ein Der Kofferraum. Cecilia sieht alles vom Balkon aus, schickt ihr eine Nachricht am Telefon, um auch ein neues Aquarium im chinesischen Laden und möglicherweise neue Fische in der Zoohandlung zu kaufen, während sie darum kämpft, alle, die sich in diesem Aquarium befanden, wiederzubeleben und sie hineinzusetzen vom Fass, unter dem Wasserstrahl und in einer Blumenvase.
Was zu tun? Cecilias Ehemann hätte wissen müssen, dass „Eile den Job verdirbt“.
Другие стихотворения автора
O zi
Dimineața mă nasc
Din resemnarea viselor
Ziua culorile
Înoată pe irisul meu
In susul timpului
Spre apus, unde copacul
Bea seva din somnul
Gândurilor mele
Îmbrățișându-și tulpina
S-audă cum îi cresc
Crengile și rădăcina.
Doar o stea, o singură stea
Și ea căzătoare
Îmi spune adevărul
De ce soarele
Dimineața răsare.
Ce ţi-aş spune
Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept strigătul de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi ridici disperarea
Și tristețea inimii.
DECIZII
Când, timpul, cerul și pământul
Nu vor, nu pot să mă mai vadă
Îmi strig numele să vină
Să stea ascuns în a mea haină.
Când cerul, timpul și destinul
Ecoul nu mi-l ia dovadă
Pe poartă pun multe zăvoare
Iar gândurile las să zboare.
Când timpul, soarta și cuvântul
Speranțele mi le înnoadă
M-așez tăcută la fereastră
Cerul mi-i eșarfă albastră.
Când timpul…destinul..cuvântul…
Nu-i vina ta
Nu-i vina ta copile
Că geamul sufletului tău
În seara sfântă de Ajun
Mereu privește în neștire,
Privește depărtarea ca pe-un hău.
Nu-i vina ta copile
Părinții la muncă au plecat
Tu ai rămas plângând în prag
De mână cu bunica
lacrimile ea ți-a alinat.
Pe-un drum greu, bolovănos, uscat
Părinții pașii își târau,
Trecând înlăcrimați pârâul
Din gând în gând privindu-vă cu drag.
……………………………………………
Din prea multă liniște în casă
Evlavios colinde cântă harpa
Tu, copile,la fereastră într-un oftat
Aștepți pe mama, aștepți pe tata…
Să - ți dea promisă mângâiere.
Fulgi albi colindă pe o ghirlandă
Neîmpodobit , într-un ungher uitat,
Brăduțului crengile i s-au uscat.
Nu-i vina ta copile…
………………………………………………………
Cu mâinile împreunate,
În genunchi stând la icoană
Spune Crezul bătrânica
Cu glas domol se roagă
Pentru nepot să i-s-aducă
În visul ce-i alintă somnul,
Un brăduț frumos împodobit.
…………………………………………………
Din picuri de singurătate
Noian de gânduri trimite
Bunicuța, spre depărtate zări
Apoi, de noapte bună,
Copilul primește-o caldă sărutare
În seara sfântă de Crăciun.
JUDECATA
În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….
În vizită la sufletul meu
Bună seara, mă auzi ?
Ți-am spus bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…
Craciunas Silviu