BISERICA DINTRE BRAZI

Din cuvinte ciugulite,
Și clinchete de clopoței
Zilele clevetitoare
Numărate vrei, nu vrei
Se ating  pe minutare
Șoșotind pe la urechi
Cum, că timpul solitarul
Iar își schimbă anul vechi
Cu alt  an, zis, mult mai bun.

Temporară sau flotantă
Într-un an tot trecător
În bagaj îmi iau  speranță
Doar un pic de nostalgie,
Un regret și un oftat
Ce-a rămas dintr-o iubire.
Fericirea, frumusețea
De mulți  ani s-au terminat…
Deci  ,multe nu am  de luat.

Îmi așez pe umeri vălul
Dintr-o noapte violetă,
Ascund ciobul de oglindă
Într-o scrisoare secretă
Să am unde a mă privi.
Două lacrimi, un oftat
Ating timpul cu-o steluță
Anul vechi,  grăbit a plecat .
Eu, mai rămân în gând cu el
Dar mă mut în celălalt.

Până când Doamne lacrimi și iar lacrimi revărsate pe strigăte de durere ce însângerează propriul tărâm când , cuvintele ,, pace,, și , iubire,, sunt împușcate și zac lângă inimi nevinovate sub mormane de ruine și pământ fără de cruci.

Mereu în pace încrezător

Mă rog rezemat de un gorun

Dă-ne Doamne cerul fără nor,

Și șterge pământului străbun

Urmele de bocanc străin

Venite din ura omului hain…

Doamne !

Eliberează adevărul încarcerat

De cei ce vor război, după război…

Dă Doamne vinovatul să fie judecat

Și dă înțelepților jilțul înapoi.

Planeta-i inundată de șobolani care îngurgitează pacea si iubirea intre nații. Și toate până când , până când …?

Doamne dă-ne un răspuns!

LA ALTARUL CU IUBIRE FIECARE REVENIM…

Pe un drum lung am venit să-mi revăd părinții și casa cu liliacul străjer lângă cerdac.

Îi îmbrățișez simțindu-le bătăile inimii de bucurie că am venit, îi întreb ce mai fac , cum se simt, apoi le aud glasul domol:

- Suntem bine, nu-ți face griji. Dar tu, ești sănătos, nepotul, nora Lidia sunt bine? La serviciu cum este, te-ai învoit?. Noi ți-am pregătit ceva bucate să iei cu tine,printre care și dulceață de nuci, așa cum ii place nepotului Cozmin. Drumul cu mașina te-a costat mult , vrem din economiile noastre să-ți dăm ceva bani pentru benzină.

- Dragii mei, noi suntem bine. Bucatele pregătite, vă mulțumesc și le iau cu drag, dar banii păstrați pentru voi, știu că vă este pensia mică…De aceea eu v-am adus ceva bani să vă mai rezolvați din nevoi.

Bătrânii se privesc unul pe altul :

- Mulțumesc băiatul mamei , îi vom păstra, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să mai trăim ,ne cumpărăm în toamnă lemne,tare s-au scumpit si oasele noastre nu mai pot să stea in frig.

Am simțit dorința iar să-i îmbrățișez…Zilele în care am rămas lângă ei, mai mult am vorbit din priviri și îmbrățișări.

- Doamne! O minune sunt părinții! Îți mulțumesc că mi i-ai dăruit . Timpul a trecut repede. La plecare amândoi îmi repetă să mai vin, să vină și nepotul și nora Lidia, poate atunci va fi înflorit liliacul, florile care-i plac ei.

Ținându-le mâna lor în mâna mea le-am spus că vom reveni așa cum obișnuim de sfânta sărbătoare a Învierii. Un zâmbet, ce-i întinerea, le-a înseninat fața. Tata si mama, ajutați de baston merg de la poartă spre cerdacul casei să privească de acolo mașina care încet,încet se-ndepărta …

Cu glas domol, bătrânul murmură: Drum bun dragul tatei, să te ajute Dumnezeu.

Doamne ce mult ne iubești

Frumosul , zilnic ni-l dăruiești

Chiar dacă întunecat e cerul

Cu stele ni l-ai luminat,

Chiar dacă negru e pământul

Pentru noi cu flori l-ai colorat,

Chiar și pe cruce însângerat

Pe omeni, totuși i-ai iertat…

Chiar dacă uneori ne dojenești

Și-atunci…Și-atunci Doamne, ne iubești…

Mă apropiam de casă și-n gând încă mai aveam îmbrățișarea și privirea lor la plecarea mea…Am oprit mașina să citesc în calendar când este sfânta zi a Învierii și câte zile mai sunt până atunci.

Lidia si Cozmin m-au primit bucuroși, întrebându-mă ce fac bunii și dacă le-am spus că de sărbătorea Învierii, vom veni toți trei la casa cu cerdac și liliacul străjerul ei…

Îngeri și robi în cor au strigat
Îndurând a morții grea apăsare:
Oameni ce sunteți înspăimântați,
Creștinilor, e mare întristare
Nevinovat , IISUS  a fost crucificat.

Bat  clopote , ceru-i tulburat
La geam curg lumânări  cu multe lacrimi
Heruvimii  norii risipesc       
Cu glasul lor divin cântând din  psalmi…
În zori IISUS HRISTOS  A ÎNVIAT!

Lumea creștină  s-a bucurat
În casă ruga-i spusă  evlavios,
De  îngeri pământu-i înconjurat
Creștinii  privesc cum ceru-i  luminos
Cântând în cor ,HRISTOS S-A  ÎNĂLȚAT !.

Ce frumos era frumosul

Când era frumos …

Butaforii erau doar la teatrul de păpuși

Unde,  alăturați regizorii și actorii

Trăgeau  corzi   acoperiți de draperii

Pentru basme cu personaje iluzorii…

 

Ce frumos ar fi frumosul

De  n-ar fi  pus  între lozinci

Pentru  un rol cu saltimbanci

Scris pe cartoane reciclate

În  cuvinte de scrib măsluite

Purtate-n șiruri de pancarte 

Printre  promisiuni deșarte …. 

 

Ce frumos ar fi  fără butaforii,

Fără castele de nisip,

Și fără  cuvintele stereotip…  

Dar, frumosul  îi alungat tot mai departe, tot mai departe …   

Contemporan este urâtul urât, ce se crede și se afirmă   frumosul absolut ...,Și nu-i  decât un pricopsit cuvânt,  sec și   uneori greșit folosit.

Apusul fermecat de-atâta culoare

Își trage a greu perdeaua spre neant

Pierzând în drumul lui mai multe raze,

Toate vor fi înghițite de noapte

Când întunericul în vălu-i pliant

Fură stelelor lumina prin șoapte

Să nu-l audă timpul, eternul fugar.

Îmbrățișați sub a lunii arcadă

Doi rătăciți în a vieții baladă

Aduși la mal de-al brizei rece val

Lasă să le cadă stele-n cascadă

Iar clepsidra destinului, încă o dată,

Să reverse în șoaptă lumină în noapte

O ploaie de stele…O iubire adevărată.

Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e  sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce  mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de  marmura si lucirile metalice purtând pe  frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că  voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată  de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura  de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu  despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile  așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de  plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un  cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert,  ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a  materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,,  toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund,  dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc  cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața  preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata,  cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu în poziție regulamentară și cu arma îndreptată amenințător spre inamic, măcar că, deși în post, aveam doar muniție defensivă, iar arma mea decalibrată ar fi putut, doar-doar, să rănească cel mult ușor vreun "viețaș" aflat în pușcărie, clădire învecinată cu gardul unității...

- Bă ești nebun! Suntem noi: Lorand și Lorant! Ce parolă? Ți-am adus o "săniuță" (pentru necunoscători, "săniuța" era cea mai ieftină, dar și cea mai puturoasă votcă din lume!).

-Aaaa! Lolek și cu Bolek! De ce nu ziceți așa? Lăsați "săniuța", că-i frig al dracului și-am înghețat... Când vine boul ăla de D., să mă schimbe?

- Mai ai o oră! Da' ne-am gândit să ne luăm câte-o "săniuță", că închidea la chioșc...

- Bine v-ați gândit! Hai noroc!, mai zic eu și ciocnind cu ei sticluțele... Da' ceva țigări, aveți? Că le-am terminat pe-ale mele de-acu o oră...

- Avem!, zic ei servindu-mă fiecare cu câte-o țigare...

Îi privesc cum se îndepărtează pe cărarea brumărită de lumina lunii, molcom, ca doi șoricei îmbrăcați în ținută militară. "Simpaticus specimenus", gândesc eu. Și chiar erau de treabă ungurii ăștia doi, căci îmi erau tovarăși de suferință și chiar mai de gașcă decât alți tovarăși români cu suflet hâtru...

Trag din țigare un ultim fum și arunc chiștocul, privindu-i dâra roșie de la înălțimea postului. Mai trag o dușcă de săniuță și încep să cânt:

"Vino mamă să mă vezi, 
Vin' la unitate,
Îmbrăcat în haine verzi,
Cum le fac pe toate..."

- Așa, așa, colega! Că bine le zici..., îmi răspunde un "viețaș", de după zăbrele.

- Colegi pe dreacu'! Eu sunt pe șase luni, tu ești pe viață!

"Viețașul" tace... Se lasă o liniște înfiorătoare... Urmăream cum doi pușcăriași își transferau "bunuri" între ei, punându-le în șlapi atârnați de sfoara întinsă între gratiile de la celulele lor învecinate, improvizând funicularul... Deodată aud zgomot...

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu luând iarăși poziția amenințătoare, în râsetele tembele ale pușcăriașilor...

- Bă, eu sunt!, zice boul de D., căci îi recunoscusem statura bondoacă și mutra în lumină lunii...

- Nu-mi pasă! Te găuresc, să moară mama!, îi zic eu împungând aerul amenințător cu baioneta de la armă.

- Vulturul! Parola este "vulturul"! Ce dracu' ai, mă? Ești băut?

- Răspunsul meu este "condorul"! Să-ți stea în gât!, zic eu coborând din post și îndreptându-mă către clădirea gărzii.

Ajuns acolo, mă întâmpină soldatul Mândrilă. El era "viețașul" unității, care fusese pedepsit cu șase luni de "bulău", fiindcă își părăsise postul, ca să-și cumpere de la chioșc un pachet de țigări și o "săniuță". Din păcate pentru el, o inspecție inopinată a OSU, a găsit în post doar arma, frumos rezemată de ghereta postului, că doară nu era să sară gardul unității către chioșc cu arma-n spinare, nu? Problema e că arma avea muniție adevărată și s-ar fi putut întâmpla o nenorocire dacă arma ar fi încăput pe mâini nepotrivite și ar fi fost furată...

Dar Mândrilă era zen, și văzându-mă înghețat bocnă, mă eliberează de armă și cartușe, le așează frumos în rastel și-mi aduce o cană din tablă de inox plină vârf cu ceai fierbinte și dres cu... bromură de potasiu, că de..., eram în armată nu?

Soldatul D., zis și "Boul", era un tovarăș de trupă cu noi, nu prea agreat, fiindcă era unul dintre "piloși". Încă de la început a fost antipatizat de către toată lumea, fiindcă era un înfumurat care își dădea aere de mare karateca. De formație profesională, era profesor de fizică, maximul lui de performanță fiind o medalie de bronz la un campionat județean, și un genunchi dislocat care îl trăsese pe linie moartă, înafara circuitelor sportive. Fiind însurat, locuind în oraș și având cum spuneam pile, pleca acasă odată cu "cadrele", și pe considerentul ăsta era urât de către noi și mai tare.

Până la depunerea  jurământului, fiind în consemn, a trebuit să doarmă în cazarma unității, slavă Domnului!, că nu în același dormitor cu mine, fiindcă citise el într-o carte despre codul bushido al samurailor - probabil singura carte citită vreodată în viața lui de grobian - că dimineața, ca să te eliberezi de toate energiile negative, trebuie să urli din toți rărunchii.

Îl auzeam prin perete cum urla, fix cu cinci minute înainte de "trezirea" făcută de gornistul unității, aproape că îți puteai regla ceasul după el, neratând nicio zi, încât ceilalți tovarăși din dormitor cu el, îi puseseră gând rău, făcând tot felul de planuri, care mai de care mai fanteziste, cum să-l reducă la tăcere, fiindcă cinci minute de somn în plus în armată face diferența...

Până la urmă tot laxativele administrate pe furiș în mâncarea și în ceaiul lui, a fost soluția cea mai bună, fiindcă,"boul" ajunsese să doarmă pe budă... iar noi ne-am recăpătat cele cinci minute de somn de care aveam cu toții nevoie...

În ultimul careu, cu o zi înainte de eliberare, am primit de la col. Pricope livretul militar, cu o strângere fermă de mână din parte-i și cu recomandarea să nu uităm "gustul" armatei, iar peste ani să ne amintim doar de lucrurile bune și frumoase, precum camaraderia, legăturile de prietenie pe viață, că doar am mâncat cu toții fasole făcută la aceeași marmotă...

După ceremonie, ne-am retras către dormitoare să ne strângem lucrurile, să ne îmbrăcăm în haine civile, să predăm sub semnătură efectele militare avute în dotare, și să ne pregătim pentru o ultimă noapte petrecută în cazarma unității care ne fusese "casă" timp de șase luni...

Eu mi-am strâns lucrurile, puține de altfel, care mi-au încăput într-un rucsac nu prea mare, amintindu-mi de "sfada" scurtă avută cu taică-miu la înrolarea în armată:

- Ba ai să iei cu tine geamantanul de lemn! Nici nu încape discuție! Eu l-am avut în armată, bunic'tu l-a avut cu el în război! Cine a mai auzit să plece în armată cu un rucsac? Ăia o să-ți fure tot p'acolo!

- Ce să-mi fure? O pereche de chiloți și-un maieu? N-au decât!, am zâmbit eu și rupând o tradiție de două generații...

Evident că în ultima seară de cătănie s-a lăsat cu o beție cruntă, Voicu ne-a băgat pe toți sub masă, iar pe la trei dimineața, ne-am retras în dormitoare pentru câteva ore de somn, însă Boul, muci de beat, începuse să tragă de paturi urlând că în ultima noapte din cazarmă nimeni nu doarme, trebuia să fie în viziunea lui o noapte albă, în care să bem și să ne juruim între noi "frați de sânge", ba chiar să ne facem cu toții același tatuaj, cu deviza "Semper fi", știa el un salon...

Evident că nu l-a băgat nimeni în seamă, fiind amorțiți cu toții de la băutură, însă dimineața la "trezire", am văzut cu toții cum Boul, în locul tatuajului mult dorit, s-a ales cu dinții din față ciobiți, întrucât căzuse cu botul de marginea de fier al patului atunci când i s-a rupt și lui filmul... 

Iar acum la poza de final, parcă arăta mai mult a măgar, decât a bou...

După ultimul apel, la care mi s-a părut ciudat să nu-mi mai fie strigat numele și să nu mai răspund cu "prezent", ne-am luat rămas bun, strângându-ne mâinile "bărbătește" între noi. Apoi mi-am luat rucsacul și am ieșit pe poarta unității, aruncând în urmă o ultimă privire...

Soarele dădea să apară anemic, pe un cer îngreunat de nori pufoși de zăpadă. Începuse să fulguiască încetișor, și cumva, într-un mod inexplicabil, deși gustam din nou libertatea civiliei, încercam și un oarecare sentiment de regret. 

Încheiasem un capitol din viața mea, peste un an aveam să mă însor cu "mândruța" mea care mă așteptase răbdătoare, peste trei ani aveam să avem și un copil...
 
Atunci nu știam toate acestea, doar priveam în trecere dincolo de gard, către zidurile bisericii de unitate militară, care erau pe jumătate construite... Și abia atunci mi-am dat seama ce "ctitorise" timpul pentru mine: un răgaz de șase luni, în care nici nu m-am prostit, nici nu m-am deșteptat, nici nu m-am făcut mai "bărbat", dar care m-a așezat, cumva, în viitorul meu... 

Și, poate pentru prima oară, am simțit atunci libertatea nu doar ca pe un cuvânt, ci ca pe un răgaz de a fi eu însumi, așezat, chiar și pentru o clipă, în propria mea poveste. 

Biserica s-a desăvârșit și a fost sfințită anul următor, însă n-am găsit niciodată cale s-o vizitez și pe dinăuntru. Dar poate că acea zi nu este prea departe, o zi în care pentru mine n-o să fie o simplă vizită, ci o întoarcere. Voi intra liniștit, fără grabă, fără uniformă, fără AMR… doar eu, cu tot ce am devenit între timp.

Și poate atunci o să înțeleg pe deplin că n-am fost doar martor la ridicarea unei biserici… ci am fost, fără să știu, parte dintr-o construcție mai tăcută: a mea.

Nu-mi place școala, ce să mai facem,

profesoara: dar la tablă de ce tacem,

geografia e mai grozavă,

la română multă zarvă,

iar la mate poate fi interesant,

dar la tablă nu-i cam palpitant,

dar științe e coșmar!

parcă mănânci un măr amar,

plastica e wow,

carioci nu-ți dau.

tehnologica-i la fel,

și lipesc un turn efel,

și examene formative,

și examene sumative,

ah ah acuș înnebunesc,

școala e un lucru firesc!

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

A ficção de Roald Dahl na vida real

A história infantil de Roald Dahl, Matilda, também tem um fundo de verdade. O retrato de Matilda (com ligeiros desvios da Matilda refletida em seus escritos) existe na vida cotidiana. Aquela pessoa fazia permutações, logaritmos, equações de não sei em que grau, cálculos elevado a 1000 sem usar a função calculadora do telefone, lia desde os 4 anos, via seus próprios interesses e paixões enquanto sua irmã mais velha estava pintando as unhas dela, e o irmão dela estava assistindo a uma partida de futebol do não sei qual time argentino, se o pai dela a subestimou, ele lambuzou o forro da jaqueta que usava com mais frequência com antitranspirante roll-on, ele sabia quanto tempo iria acabar de todos os cereais em sua tigela, ela também sabia quem iria fornecê-la e antes que acabasse, ela sempre escolhia leite da mesma empresa (porque ela só gostava daquele), ela também poderia dizer de os olhares quanto derramar para não inundar a toalha de mesa, ela sabia não ser ridicularizada nos bailes pisando no pé do companheiro, sabia quando ia chover com uma precisão muito melhor que o app AccuWeather, ela sentia quando ela foi rejeitada ou aceita por quem estava eu juro, muitas vezes se sentia incompreendida, embora entendesse todo mundo o tempo todo, sabia quais eram os motivos e medos de todos, sabia não se deixar ser inferior, sabia lutar pelos seus direitos , por justiça e verdade. Para ela, sempre importou o que era justo. Ele sempre foi uma pessoa calma e pé no chão, mas igualmente engraçado. Cantando o esforço de todos, ninguém ficou injustiçado ou ignorado.

Ele viu as intenções de cada um, o que anima cada homem, o que o revigora, o que o deprime ou cansa. Ela sabia em quem confiar e quem a teria decepcionado em uma situação mais complexa. Cam quase conseguia imaginar o que esperar de cada um, como reagiriam, o que os faria cooperar ou rejeitar a ideia de cooperação, como falariam com cada um individualmente. Ninguém poderia surpreendê-la com nada, ela estava familiarizada com a maioria das situações que poderiam surgir ao longo do caminho.

Ele podia ver a beleza natural das pessoas, não a beleza artificial, que elas colocariam maquiagem, que passariam batom, que criariam um volume bufante nos cabelos, ou que estariam na academia trabalhando em todos os seus grupos de músculos. Não, nada disso, ela apreciava as pessoas pelo que eram, não pelo que queriam parecer. Ela não precisava de cosméticos desnecessários, a naturalidade era a mais real, por isso ela era linda. O que havia de mais especial nela era o fato de valorizar as pessoas pelo que elas eram, não necessariamente pelo que elas ofereceriam ou provariam. Tudo isso porque ela via as pessoas de todas as perspectivas, absorvia seus olhares, lia-os como se estivesse lendo romances. Ela estava ansiosa para observar os detalhes da personalidade de cada pessoa, para tirar o melhor de cada uma, assim como uma abelha coleta o pólen das flores para processar e transformar em mel.

Ao mesmo tempo, ela era modesta, percebia o que podia e o que não podia fazer. Ela nunca pensou por um momento que poderia fazer tudo sozinha. Ele conhecia seus limites. Ela entendeu que há situações em que ela também precisa consultar conhecidos para opinar e agir com conhecimento do caso.

Ele tinha uma avaliação muito precisa e cuidadosa das consequências de suas próprias ações e de como elas poderiam afetar as pessoas ao seu redor.

O personagem do livro de Roald Dahl poderia encontrar seu equivalente moderno em ninguém menos que Cecilia.

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

Așa era și Lex Luthor.

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

Era curios.

Întreba mereu „de ce?”.

De ce se mișcă lucrurile?

De ce cad obiectele?

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

De ce nu mă simt iubit?

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

— Tată, ești mândru de mine?

Bărbatul îl privi câteva clipe.

— Ai făcut bine, răspunse el.

Atât.

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

Lex coborî privirea.

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

Anii trecură.

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

Unii îi erau folositori.

Alții îi erau inutili.

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

Pe masă se afla un ceas.

Tic.

Tac.

Tic.

Tac.

Lex se uită la el.

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

Se ridică și se apropie de fereastră.

Orașul era frumos.

Dar în sufletul său era întuneric.

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

Apoi făcu o pauză.

— Și de ce sunt atât de singur?

Întrebarea rămase fără răspuns.

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

Își aminti de copilul care fusese.

Își aminti de dorința de a fi iubit.

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

Un zid foarte înalt.

Îl construise din avere.

Din orgoliu.

Din teamă.

Din neîncredere.

Din dorința de control.

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

A doua zi începu să caute răspunsuri.

Citi despre credință.

Citi despre creștinism.

Citi despre sfinți.

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

Înseamnă întoarcere.

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

Apoi șopti:

— Poate că asta caut.

Și porni la drum.

Drumul său îl purtă până în România.

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

Era o zi liniștită.

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

Aici nu existau clădiri uriașe.

Nu existau oameni care să alerge după bani.

Era doar liniște.

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

Se opri.

Privi spre turla bisericii.

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

Coborî din mașină.

Merse încet spre poartă.

O deschise.

Păși în curtea bisericii.

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

— Pace și bine ai venit!

Lex îl privi surprins.

— Bună ziua.

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

Lex ezită.

— Da.

Omul zâmbi.

— Atunci intră. Nu te teme.

Lex îl privi.

— Nu știți cine sunt.

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

Cuvintele îl tulburară.

Lex păși în biserică.

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

Lex nu știa toate rânduielile.

Nu știa unde să stea.

Nu știa ce să facă.

Dar știa că trebuia să rămână.

Se apropie de icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

Își plecă fruntea.

— Doamne...

Se opri.

Vocea îi tremura.

— Dacă mă mai poți primi...

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Primește-mă.

În biserică era liniște.

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

Preotul îl primi și îl ascultă.

Lex povesti despre copilăria sa.

Despre singurătate.

Despre tatăl său.

Despre dorința de a fi respectat.

Despre averea sa.

Despre mândrie.

Despre oamenii pe care îi rănise.

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

Când termină, preotul îi spuse:

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

Lex ridică ochii.

— Și dacă am greșit prea mult?

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

Lex rămase tăcut.

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

Învăța.

Se ruga.

Asculta.

Întreba.

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

Nu peste noapte.

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

Ci prin pași mici.

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

Casa lui deveni mai simplă.

Viața lui deveni mai liniștită.

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

Privi icoanele și spuse:

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

Preotul se apropie.

— Ce ai în inimă?

Lex răspunse:

— Vreau un nume nou.

— Ce nume?

Lex privi către icoana Mântuitorului.

— Alexandru.

Apoi adăugă:

— Alexandru cel Bun.

Preotul zâmbi.

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

Alexandru își plecă fruntea.

— Voi încerca.

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

Dar el nu se considera bun.

Când cineva îl lăuda, răspundea:

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

Un copil se apropie de el.

— Domnule Alexandru?

— Da?

— Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— De ce ai venit tocmai aici?

Alexandru zâmbi.

— Pentru că eram pierdut.

— Și acum?

Alexandru privi către biserică.

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

Copilul se gândi puțin.

— Și unde este drumul?

Alexandru răspunse:

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

Copilul zâmbi și plecă.

Alexandru rămase singur.

Clopotul începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi încă o dată.

Sunetul se răspândi peste casele satului.

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

Era Alexandru.

Un om care învățase să se roage.

Un om care învățase să ceară iertare.

Un om care învățase să ajute.

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

Se opri.

Apoi adăugă:

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

Apoi se ridică.

Ieși din biserică.

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

Alexandru privi către el și zâmbi.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

Unele taine trebuiau doar primite.

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

Și în ziua următoare.

Și după aceea.

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

Dar acum știa ce să facă.

Se oprea.

Se ruga.

Și își amintea de cuvintele preotului:

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

Așa trecură anii.

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

Copiii îl salutau.

Bătrânii îi vorbeau.

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

Alexandru cel Bun.

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

Nu mai întreba:

„Cât de puternic pot deveni?”

Ci întreba:

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

Atunci abia a început.

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

A unui om care a învățat să ierte.

A unui om care a învățat să fie smerit.

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

credința, nădejdea și iubirea.

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

Și fiecare bătaie părea să spună:

„Întoarce-te.”

„Nu este prea târziu.”

„Ridică-te.”

„Mergi înainte.”

Iar Alexandru cel Bun mergea.

Cu pași liniștiți.

Cu inima smerită.

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

 Articolul 376 — Dreptul la viață

(1) Viața fiecărei persoane trebuie respectată și protejată.

(2) Omul nu trebuie să fie tratat ca un obiect.

(3) Nicio diferență de religie, confesiune, avere sau statut social nu justifică atentarea la viața unei persoane.

Articolul 377 — Interzicerea omorului

(1) Omorul intenționat este condamnat în mod categoric.

(2) Nimeni nu are dreptul să ia viața unei persoane din răzbunare, gelozie, ură sau lăcomie.

(3) Creștinul este chemat să apere viața și să urmărească pacea.

Articolul 378 — Interzicerea violenței

(1) Violența fizică împotriva unei persoane este condamnată.

(2) Lovirea, rănirea și agresarea aproapelui nu reprezintă mijloace creștine de rezolvare a conflictelor.

(3) Conflictele trebuie soluționate prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 379 — Interzicerea torturii

(1) Tortura este incompatibilă cu demnitatea umană.

(2) Nicio persoană nu trebuie torturată pentru mărturisirea credinței, pentru o datorie, pentru o informație sau ca pedeapsă.

(3) Suferința impusă intenționat unei persoane nu poate fi justificată prin răzbunare.

Articolul 380 — Interzicerea tratamentelor degradante

(1) Nimeni nu trebuie umilit sau tratat cu cruzime.

(2) Pedepsirea prin umilire publică este condamnată.

(3) Respectul față de persoană trebuie păstrat chiar și atunci când aceasta a greșit.

Articolul 381 — Interzicerea amenințărilor

(1) Nimeni nu trebuie amenințat cu moartea sau cu vătămarea.

(2) Amenințarea nu trebuie folosită pentru obținerea ascultării.

(3) Persoanele amenințate trebuie să poată solicita protecție.

Articolul 382 — Interzicerea răpirii

(1) Răpirea unei persoane este condamnată.

(2) Nimeni nu poate fi privat ilegal de libertate.

(3) Libertatea persoanei trebuie respectată.

Articolul 383 — Libertatea de mișcare

(1) Persoana are dreptul să se deplaseze liber, în condițiile legii.

(2) Nimeni nu trebuie închis într-un spațiu împotriva voinței sale în scop de control sau pedeapsă ilegală.

(3) Familia și comunitatea religioasă nu pot transforma protecția într-o formă de captivitate.

Articolul 384 — Dreptul la siguranță

(1) Fiecare persoană are dreptul să se simtă în siguranță în familie și comunitate.

(2) Violența trebuie prevenită.

(3) Persoanele vulnerabile trebuie protejate în mod special.

Articolul 385 — Apărarea persoanei

(1) Persoana atacată are dreptul să se protejeze în limitele legii.

(2) Apărarea nu trebuie transformată în răzbunare.

(3) Scopul apărării trebuie să fie oprirea pericolului, nu pedepsirea agresorului.

Articolul 386 — Condamnarea răzbunării

(1) Creștinul nu trebuie să urmărească răzbunarea personală.

(2) O nedreptate trebuie soluționată prin dreptate și mijloace legale.

(3) Iertarea nu exclude dreptatea.

Articolul 387 — Dreptatea

(1) Dreptatea trebuie urmărită fără ură.

(2) Victima unei nedreptăți trebuie ascultată.

(3) Persoana acuzată trebuie tratată cu respect și să beneficieze de procedurile prevăzute de lege.

Articolul 388 — Prezumția de nevinovăție

(1) Nicio persoană nu trebuie considerată vinovată doar pe baza unei acuzații.

(2) Vinovăția trebuie stabilită potrivit procedurilor legale.

(3) Calomnia și acuzațiile false sunt condamnate.

Articolul 389 — Dreptul la apărare

(1) Persoana acuzată are dreptul să se apere.

(2) Nimeni nu trebuie obligat să recunoască o faptă prin bătaie sau amenințare.

(3) Adevărul trebuie căutat prin mijloace legale.

Articolul 390 — Interzicerea justiției personale

(1) Nimeni nu trebuie să își facă singur dreptate prin violență.

(2) Conflictele trebuie aduse în fața autorităților competente atunci când este necesar.

(3) Răzbunarea personală nu reprezintă dreptate.

Articolul 391 — Protecția victimei

(1) Victima unei agresiuni trebuie tratată cu respect.

(2) Victima nu trebuie învinovățită pentru faptul că a fost agresată.

(3) Comunitatea trebuie să încurajeze accesul victimei la ajutor și protecție.

Articolul 392 — Protecția martorilor

(1) Persoanele care oferă informații despre o faptă gravă trebuie protejate împotriva intimidării.

(2) Nimeni nu trebuie amenințat pentru că spune adevărul.

(3) Mărturia trebuie făcută cu responsabilitate.

Articolul 393 — Interzicerea intimidării

(1) Nimeni nu trebuie intimidat pentru a renunța la drepturile sale.

(2) Amenințările religioase, familiale sau sociale nu trebuie folosite pentru controlul persoanei.

Articolul 394 — Protecția împotriva abuzului

(1) Abuzul fizic, psihologic, sexual și economic trebuie combătut.

(2) Comunitățile creștine trebuie să încurajeze protejarea victimelor.

(3) Autoritatea nu poate constitui justificare pentru abuz.

Articolul 395 — Abuzul psihologic

(1) Umilirea constantă, amenințarea și manipularea pot produce suferință gravă.

(2) Aceste comportamente trebuie prevenite și combătute.

(3) Credința nu trebuie folosită ca instrument de manipulare psihologică.

Articolul 396 — Demnitatea persoanei

(1) Fiecare persoană are demnitate.

(2) Demnitatea nu dispare atunci când omul greșește.

(3) Pedeapsa și disciplina trebuie exercitate cu respectarea persoanei.

Articolul 397 — Protecția persoanelor vulnerabile

(1) Copiii, persoanele vârstnice, persoanele cu dizabilități și persoanele aflate în situații de dependență trebuie protejate împotriva abuzului.

(2) Comunitatea creștină trebuie să sprijine aceste persoane.

(3) Vulnerabilitatea nu trebuie exploatată.

Articolul 398 — Viața în comunitate

(1) Comunitatea creștină trebuie să fie un spațiu de sprijin și siguranță.

(2) Conflictele trebuie rezolvate fără violență.

(3) Membrii comunității sunt chemați să se ajute reciproc.

Articolul 399 — Pacea

(1) Pacea trebuie urmărită în familie, Biserică și societate.

(2) Creștinul este chemat să evite provocarea conflictelor.

(3) Împăcarea trebuie căutată ori de câte ori este posibil și sigur.

Articolul 400 — Principiul inviolabilității persoanei

(1) Nicio persoană nu poate fi lovită, torturată, răpită, amenințată, umilită sau ucisă pentru simplul fapt că este diferită, a greșit sau are o altă credință.

(2) Viața, demnitatea și libertatea persoanei trebuie apărate.

(3) Creștinul este chemat să fie apărător al păcii, al adevărului și al aproapelui.