Автор ACredeInseamnaASuferi

Итого 2 публикации
Зарегистрирован 18 мая
O săptămână - 28 просмотров
Speranța - 143 просмотров
Случайные публикации :)
Playon Alexandru Gabriel
Tu vant ce prin par imi treci,
Esti cald si afara-s vremuri reci.
Imi este bine si nu doresc sa pleci,
As vrea ca viata cu mine s-o petreci...
Dar cand vantul caldul cu rece se imbina,
Te nasti tu iubita mea furtuna.
Cu ochii verzi inflacarati,
De razboi ei par a fi insetati!
Draga mea regina Hera...
Din priviri cutremuri Terra,
Ai putea muta planeta Venus.
Dar , nu uita ca sotul tau e Zeus!
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
O săptămână
Știam că vei fi doar altul,
ce nu mi va fi alesul
Cel care să nu-mi știe inima mai bine ca oricine
Deși poate dacă eram și eu o fată mai prostuță în dragoste
ar fi fost să fie..
Dar acum privesc cum pleci din viața mea,
ca toți alții ce nu mi-au atins bunătatea
Ar fi fost prea mult să-mi găsesc jumătatea,
Dar pleacă, la fel ca toti ceilalți, și nu mă uita!
Paradox uman
Cine, cine sunt eu oare?
Trup viu de lut par în oglindă
Prin care curge praf de stele
Și-i căptușit cu piele fină.
În timp ce filmul derulează
Părul tot încărunțește
Scoarța mi se încrețește
Lent se metamorfozează.
Și iată, corpul îmi cedează
Vârsta iute-naintează
Și spre final, mereu, mereu
Mă întreb: cine-am fost eu?
Și mai e ceva în mine, e-acel suflet făr' de care
Trupul meu de carne-ar fi ca o vază fără floare.
El de nicăieri răsare
În mine pare a se naște.
Încontinuu crește, crește;
Ființa mea prinde culoare.
Timpul fără capăt înainte zboară,
Tot mai bogată e a mea conștiință.
Dar trupul ciob se face, intră în neființă.
Sufletul acum în vid total coboară.
Așa ca trupul cerul învelește-acest pâmânt
Care altfel ar pluti în monotonele neanturi.
Căci iată, aflat-am cine sunt –
Vietate-n două planuri
Care, prin a lor natură separate,
În unitate scriu o prea-frumoasă carte.
Băiatului meu
Îmi amintesc când te-am născut
Eram atât de tânără, singură și nu-mi știam menirea
Nu știu când timpul ăsta a trecut
Și azi, ești un bărbat în toată firea.
Mi-ai arătat cum viaţa prinde sens
Atunci când tu ai apărut pe lume,
Ceva din mine s-a schimbat...
Țineam în brațe un soare cu-al tău nume.
Ești tot ce am mai scump și fără preț,
Al meu copil deștept și frumos,
Atât de mult ador să te privesc
Tu dintre toți ești un chip îngeresc.
O reușită de a ta mă face fericită
Privindu-te în ochi mă simt împlinită,
Lângă al tău braț simt că totul are rost,
Și sunt mândră c-am reușit să te cresc frumos.
Să fii ceea ce porți în suflet, mereu
Un gând, un vis, un drum spre apogeu
Să eviți să te pierzi în pași repetați
Să fii diferit, dar mereu adevărat.
Căci dintre stelele ce strălucesc pe cer
Ești una aparte, ce luminează puternic
Păstrează-ți drumul, să te iubești mereu
Că nimeni nu-ți poate oferi mai mult, decât tu și visul tău.
Melancolie
Mi-e bine aici în mijloc de pădure,
Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,
Îmi bat în geam privirea să îmi fure,
Să nu mai plângă în așteptarea ta.
Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,
Și curg asurzitor năstrușnice izvoare,
Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,
Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.
Cobor în neant ca vreascuri să adun,
Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,
Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,
Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.
Mai trece-un an împins cu greu din spate,
Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,
Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,
Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.
Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,
Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,
Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,
Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.
Playon Alexandru Gabriel
Tu vant ce prin par imi treci,
Esti cald si afara-s vremuri reci.
Imi este bine si nu doresc sa pleci,
As vrea ca viata cu mine s-o petreci...
Dar cand vantul caldul cu rece se imbina,
Te nasti tu iubita mea furtuna.
Cu ochii verzi inflacarati,
De razboi ei par a fi insetati!
Draga mea regina Hera...
Din priviri cutremuri Terra,
Ai putea muta planeta Venus.
Dar , nu uita ca sotul tau e Zeus!
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
O săptămână
Știam că vei fi doar altul,
ce nu mi va fi alesul
Cel care să nu-mi știe inima mai bine ca oricine
Deși poate dacă eram și eu o fată mai prostuță în dragoste
ar fi fost să fie..
Dar acum privesc cum pleci din viața mea,
ca toți alții ce nu mi-au atins bunătatea
Ar fi fost prea mult să-mi găsesc jumătatea,
Dar pleacă, la fel ca toti ceilalți, și nu mă uita!
Paradox uman
Cine, cine sunt eu oare?
Trup viu de lut par în oglindă
Prin care curge praf de stele
Și-i căptușit cu piele fină.
În timp ce filmul derulează
Părul tot încărunțește
Scoarța mi se încrețește
Lent se metamorfozează.
Și iată, corpul îmi cedează
Vârsta iute-naintează
Și spre final, mereu, mereu
Mă întreb: cine-am fost eu?
Și mai e ceva în mine, e-acel suflet făr' de care
Trupul meu de carne-ar fi ca o vază fără floare.
El de nicăieri răsare
În mine pare a se naște.
Încontinuu crește, crește;
Ființa mea prinde culoare.
Timpul fără capăt înainte zboară,
Tot mai bogată e a mea conștiință.
Dar trupul ciob se face, intră în neființă.
Sufletul acum în vid total coboară.
Așa ca trupul cerul învelește-acest pâmânt
Care altfel ar pluti în monotonele neanturi.
Căci iată, aflat-am cine sunt –
Vietate-n două planuri
Care, prin a lor natură separate,
În unitate scriu o prea-frumoasă carte.
Băiatului meu
Îmi amintesc când te-am născut
Eram atât de tânără, singură și nu-mi știam menirea
Nu știu când timpul ăsta a trecut
Și azi, ești un bărbat în toată firea.
Mi-ai arătat cum viaţa prinde sens
Atunci când tu ai apărut pe lume,
Ceva din mine s-a schimbat...
Țineam în brațe un soare cu-al tău nume.
Ești tot ce am mai scump și fără preț,
Al meu copil deștept și frumos,
Atât de mult ador să te privesc
Tu dintre toți ești un chip îngeresc.
O reușită de a ta mă face fericită
Privindu-te în ochi mă simt împlinită,
Lângă al tău braț simt că totul are rost,
Și sunt mândră c-am reușit să te cresc frumos.
Să fii ceea ce porți în suflet, mereu
Un gând, un vis, un drum spre apogeu
Să eviți să te pierzi în pași repetați
Să fii diferit, dar mereu adevărat.
Căci dintre stelele ce strălucesc pe cer
Ești una aparte, ce luminează puternic
Păstrează-ți drumul, să te iubești mereu
Că nimeni nu-ți poate oferi mai mult, decât tu și visul tău.
Melancolie
Mi-e bine aici în mijloc de pădure,
Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,
Îmi bat în geam privirea să îmi fure,
Să nu mai plângă în așteptarea ta.
Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,
Și curg asurzitor năstrușnice izvoare,
Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,
Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.
Cobor în neant ca vreascuri să adun,
Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,
Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,
Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.
Mai trece-un an împins cu greu din spate,
Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,
Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,
Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.
Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,
Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,
Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,
Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.