Vis

Здравствуй женщина чужая,
Я немножко удивлен.
Ты теперь совсем другая,
Явь все это, или сон?

Сколько времени прошло?
Столько радости забыто...
Видеть прошлое через стекло,
Все туманом будто скрыто.

Помнишь я держал тебя за руку?
и говорил все не о том.
Будто чувствуя разлуку,
Веселил себя вином...

Помнишь наши встречи редкие?
Как смотря тебе в глаза,
Я бросал словечки едкие,
Не забуду никогда...

Не забуду наших поцелуев,
Мир за них теперь отдам!
и о любви сказать тебе минуя,
Я шептал слова любви ветрам.

Ты извини меня за глупость,
извини что я ушёл.
извини меня за трусость,
извини что был осел...

и без слов в глаза смотря,
Женщина мне прошептала,
- Ничего вернуть уже нельзя...
Поезд тронулся с вокзала.

Память о тебе храня в душе,
Я прожила много лет.
Сердце рвала в тишине,
Думая что жизни больше нет.

Но все в жизни лечит боль,
Знаешь чем душе больнее,
Память и любовь уходят в ноль,
и становишься сильнее.

Женщина мне улыбнулась,
- Друг мой, ты меня прости,
Хочешь чтобы я вернулась?
Перекрестить наши пути?

Я теперь жена другому,
Ты теперь другой супруг,
Мы вернёмся к нашему земному
и забудем время наших вьюг.

Aseară am ieșit la o plimbare

Pe străzi și prin parcul central,

Și am avut noroc să ascultăm

Folclor cântat de un rapsod local.

Pământul s-a acoperit cu frunza

Copacilor ce jeluiesc că-s dezgoliți,

Și cu amar se-ntreabă unul pe altul

Cum vor rezista când sunt viscoliți.

Din depărtare se-aude freamătul

Pădurii de pe munte, încă cu brazi,

Care cu frică zic omului cu drujba

Fii bun cu noi, de tot să nu ne razi.

Călcăm atenți pe străzile stricate

Ale orașului în plină transformare,

Care este ruină, iar edilii ne promit

Că Piatra va fi perlă, s-avem răbdare.

Simțim răceala frigului de toamnă

Când orologiul Turnului bate de nouă,

Privim la luna mică ce ne-ndeamnă

Să-ntindem pasul că pe la zece plouă.

E anotimp de toamnă cu flori ofilite

Demult cocorii s-au dus spre asfințit,

Pe străzi îmbrățișați suntem doar noi

Ne bucurăm că ce-am visat s-a împlinit

Cu lumea n-avem nimic de împărțit!

Pe banca retrasa eu te vad,

Si treapad vin spre tine,

Intrebandu-te ce te retine

De-a ma lua-n brate calde.

Ma asez pe banca,

Si vad un om cu chip angelic.

Dar tu rapid te apropii romantic,

Sarutandu-ma usor.

Cu sfiala-mi te pui-n poale,

Iar eu cu mainile goale mangai usor,

Un moment nepretuit.

Doamne, asteptam cu nerabdare,

Aceasta iubire de valoare.

Tu privindu-ma arzator,

Iti soptesc increzator:

Iubirea noastra va fi,

“Pana cand moartea ne va despartii”

Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,

Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .

Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .

Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează

Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică 

Care şterg lacrimile din ferestre .

Duminica este o poveste cu ore rotunde 

Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .

Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină 

Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,

În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,

Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .

Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,

Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .

Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,

Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .

Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .

Paradisul nostru se destramă...

Doare...doare atât de mult

Tu-mi spui să mai stau, să nu plec,

Dar eu ştiu ce am de făcut.

Prea mult m-am hrănit cu iluzii

Şi am visat prea mult,

Tu-mi spui să nu mă grăbesc

Dar eu ştiu ce am de făcut.

Fii pe pace,  eu nu voi suferi

Sunt puternică, o să mă descurc.

Tu-mi dai sfaturi despre viaţă

Eu...ştiu ce am de făcut

Negreşit că o să-ţi pară rău

Te vei gândi cândva la trecut

Nu mă opri, te rog

Eu ştiu ce am de făcut!

Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate, 
De aerul ce-mbibă fire de mucegai, 
De tragedii umane, de oceane sparte 
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai. 

Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum, 
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt, 
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum 
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ. 

El - baza lumii mele, destinului calic 
Cu care m-a lăsat să lupt învingător, 
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic 
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor. 

Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă! 
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie, 
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă 
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie. 

Haină mai este și ploaia,

Și vântul ce strigă la noi,

Le simt în ureche bătaia,

Șuieratul și stropii greoi.

Aleargă prin aer umbrele,

Și crengi, curcubeie și flori,

Melcii scot coarnele grele,

Când tunetul geme în nori.

Cad frunze grămadă tușind,

Vântul aduce tărgi ambulante,

Umile stau scorburi cerșind

Putregaiuri și resturi de plante.

În ceruri o lampă se-aprinde,

Și vântul, și ploaia dispar,

Un roșu amurg încet se întinde,

Și-n ochii iubitei, stele apar.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Ne este vorba caldă și mieroasă,

Dar zilnic jefuim morminte,

Trădăm pe fratele din casă,

Și-n spovedanii siluim cuvinte.

Avem și măduva stricată-n oase,

C-am  adoptat noi legi și ritualuri,

Iar simțurile calde și frumoase,

Le-am înecat voit în false idealuri.

Ologilor pantofi le-am comandat,

Iar ciungilor mănuși brodate,

Apoi i-am prins și spânzurat,

Pe acei ce ne-au cărat în spate.

Ne ard biserici zilnic din senin,

Și căutam prin ceruri piromani,

Prescura ni-i dospită cu venin,

Și totul se rezumă doar la bani.

De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,

De e bărbat, tu minți, ea e femeie,

De-i frig, gândește că ți-e cald,

Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.

Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,

Aceasta cred că-i unica salvare,

Ne-om curăța de mucegai și bube,

Plângând pe acei rămași sub soare.

M-am căţărat pe culmea disperării,

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

Prin prisma neagră a trădării,

Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,

Mai trăiesc pentru un singur gând,

Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,

Căci viaţa parşivă m-a trădat,

Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,

Numai spre bine am mers cu pertinenţă,

Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,

M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,

Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.

De ce să mai aştept dimineaţa,

Când şi-n noapte se poate muri?

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.