Ultim drum

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Til einskis

Á vorin, með sálina titrandi,

Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,

Og á haustin, þegar vonir deyja,

Við eigum ský eftir,

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem kemur aldrei aftur,

Vöggur bara hverfulur draumur

Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,

Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,

En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingju sem við viljum alltaf,

Ég kem ekki lengur!

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingja sem við viljum svo mikið

Ég kem ekki lengur!

Sa am in palme Universul cu toată vraja sa,

Sa pot trai o veșnicie sau chiar sa pot zbura,

Să știi ,copile,toate-acestea nimic n-ar valora,

Și chiar mai mult,as vrea sa cada pe trupul meu o stea,

De-aș ști că pot schimba in zambet o lacrima de-a ta..

Un joc e joc,

Focul e foc,

Dar ziua e ziua,

Și așa o să fie.

Autor: Nicoleta Postovan 

De crezi orice poveste auzită,

Că-i doar minciună colorată,

Scornită să te-adormă iarna

Când ziua repede se-ascunde,

Și fuge-n fulgii de zăpadă

Iar gerul te gonește-n casă,

Alunecând pe oglindita gheață

Sperând că va sosi iubirea cea visată,

Fără să știi ce-ascunde blestemata,

Închipuindu-ți viața-ntreagă

Lung șir de roze fericite;

Ei bine, află că toate basmele frumoase,

Sunt chiar adevărate!

Caci nu degeaba poveștile încep la fel,

A fost odată ca niciodată,

Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!

Am cunoscut o prea frumoasă fată,

De tine este vorba...

Cum te cheamă....?

Ai să te recunoști de-ndată!

Căci timpul tău sosise poate,

Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...

Căci rabdător de fel nu sunt,

Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,

Să te trezesc din vremea de demult...

Să te ridic din tragicul plictis,

Și câte și mai câte ți-am promis,

Trecându-te ca personaj de vis

În a mea de poeme carte;

Unde sub jurământ promit să nu vă mint,

Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,

Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!

Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,

De mi-au plăcut sau nu,

E altă povestire....

Pe mine mă consider absolut!

Iar modestia de care se tot vorbește,

Nu are un miros plăcut!

Când vine vorba de literatură,

Ori strălucește lumină aducând

Trezind ce-i adormit în cititor,

Altfel, să fie lipsă...!

Să revenim la aventura noastră,

Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!

Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,

Nimic nu-i înflorit!

Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,

Să credeți toate exact cum auziți!

Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,

Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,

Și vrea ce nu se cade să-și dorească,

Iubita mea, adică chiar pe tine!

Da,da...exact ce-ai auzit!

Îți amintești cum te-am răpit,

Din turnul blestemat,

Plângeai de ani și ani de zile,

Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,

Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,

Tu te țineai plângând strânsă de șa,

Dar am scapat ca prin minune!

Ai uitat?

Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!

De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,

Căci nu-i sfârșit mai potrivit

Decât cel povestit deja...

Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,

Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..

Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!

(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Dorești să deții cele mai noi aplicații,

Nu chiar noi, cu unele variații.

Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,

Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.

Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,

Dacă nu alegi, culegi,

Așa că te așezi la coada rândului nouă

Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,

Nimeni nu mai înaintează,

Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,

La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște

Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,

La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,

A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,

La ghișeul unu

S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,

La nouă nu mai termină de vorbit la telefon

Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,

La șapte

Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,

La opt

S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.

Nici nu mai știi de ce ai intrat,

Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,

Vrea să știe cum te poate ajuta

Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,

Propune să instalăm aplicația George,

Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,

Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia

Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.

(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)

Trece primăvara
Și vine vara
Și eu mă gândesc la ploaia de toamnă
Cu Anul Nou din iarnă

Și zilnic mă gândesc numai la tine,

Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,

Pe noapte am culcat-o lângă mine,

Apoi am evadat cu luna sus în munți.

Sub geam îți curge un râu de lacrimi,

Ce-a izvorât demult din inimă și dor,

Deschide larg fereastra mea de patimi,

Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.

Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,

Și am să vin ca să ți-o las la ușă,

De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,

Un urlet lung, și-o mână de cenușă.

Într-o inimă zdrobită,

Tihna-ți este o icoană,

Tot ce-atingi îți e ispită,

Iar iubirea-i o prigoană.

Plânge ochiu-nlăcrimat,

Viața-i pare prea deșartă,

Bucuriile-au plecat,

Să deschid-o altă poartă,

Că-n iubirea pătimașă,

Nu poți fi doar o scânteie,

Ci văpaia uriașă,

Care mistuie-o femeie.

Și din rana ce suspină,

Se prelinge amurgul stins,

Iar din inima străină,

Curge dorul necuprins,

Ca un tremur de poveste,

Cu dorințe răstignite,

Și iubirea se topește,

În mici gânduri rătăcite.

Rămân pașii pe cărare,

Umbre reci pe-un drum tăcut,

Dragostea, mistuitoare,

S-a aprins... și a trecut.

Suflă din neant un crivăţ câinesc,

Generaţia mea se risipă pe drum,

Cortegii funebre peste tot se zăresc,

Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.

Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,

Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,

Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,

Ceva realist, ceva omenesc.

Şi totul din jur îmi joacă o farsă,

Nevoit mă contemplu în ea,

Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,

Şi moartea mă aşteaptă după perdea.

Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,

În ochii ei nedumerit să privesc,

Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,

Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.

Un sat retras între dealuri,

Ce ca un crater de vulcan arată,

Şi-n care noaptea cade-n valuri,

Bătând mereu la lună-n poartă,

Păduri şi ape vechi de ere,

Livezi şi lanuri, un tezaur,

Iar toate poartă mari mistere,

Căci fuse rupte dintr-un laur.

Firimituri de natură divină,

Presărate din coşuri astrale,

Ce umplu peisajul de lumină,

Zămislind frumuseţi boreale.

Un crater de vulcan aprins,

Drept lavă purtând fericire,

Căci de la prunc pân` la cel nins,

Toţi sunt plămădiţi din iubire.

Un sat de obşte pur românesc,

Rupt din Amintirile lui Creangă,

Şi-n faţa lui metropole pălesc,

Ori se ascund, mânate de talangă.

De sus din deal de îl priveşti,

De n-ai orbit de frumuseţe,

Atunci spre paroxism porneşti,

Împietrind în câmpul cu fâneţe.

De-a lungul râului plutind,

Simţi fericirea coborând în trup,

Senzaţii dulci ţi se aprind,

Trăiri nesăţioase se astup.

Iar codrul cu pasul de-l vei trece,

Curată nebunie, îndoială nu încape,

Căci spaima rău o să te înece,

Şi nici un vraci n-o să te scape.

Doar vinul de aici din sat,

Torenta spaimă ţi-o alină,

Căci e buchet, e unicat …

Boboc de floare în grădină.

Chiar şi apusul soarelui aici,

E altfel. Ce te miri?

Nu sunt cuvinte ca să zici,

Ce simţi atunci când îl admiri.

De răsărit nu-ncerc să vă mai spun,

Cum, de ce evit aceasta?

Pentru c-o să credeţi că-s nebun,

Sau de minciuni mi-i plină ţeasta.

Ah! Cât îmi doresc să fii aici,

O dimineaţă sau poate un amurg,

Atunci nebun n-o să-mi mai zici,

Când simţi senzaţii cum în tine curg.

Să simţi că toate sentimentele avute,

Se sting ca o scânteie în vânt,

Pentru a erupe apoi născute,

Din fulgerele neajunse pe pământ.

Îţi pare atunci că toată fericirea,

S-a infiltrat adânc în tine,

Zidite-ţi sunt tristeţea şi mâhnirea,

Iar lacrimi dulci renasc sublime.

Să poţi muri într-un apus de soare,

Şi să te naşti plângând în dimineţi,

Vei striga atunci în gura mare,

Că te-ai lipsi de o mie de vieţi.

Şi zi de zi aceste plăceri neefemere,

Ce te înalţă în paradisuri astrale,

La care tot mai mulţi încep să spere,

Iar rusticul devine a lor cale,

Sunt trăite cu patos de un tânăr,

Cu-a lui poveste ce pare o dulce dramă,

Dar care atârnă de un fir de păr,

Ce nici acela nu-i luat în seama.

Un cavaler născut din spumă,

Frumos ca un poem sau cântec,

Cu ochi de foc şi păr de brumă,

Cu cingătoare prinsă-n pântec.

A lui alură foarte atletă,

Cu spate drept şi fruntea sus,

Cu faţa-i albă ca de cretă,

Pe multe dame a sedus.

Iar vorba-i caldă şi mieroasă,

Capcană e pentru domniţe,

Şi a ei vrajă mincinoasă,

Cu tâlc li se-mpleteşte în cosiţe.

Auzindu-i glasul fraged şi timid,

Rupt parcă dintr-un gângurit,

Multe inimioare se deschid,

Şi încep să bată cu alt ritm.

În ochii inundaţi de foc şi lumini,

Şi-n care irusul e prinţul de cleştar,

Te pierzi sfios, până te-nchini,

În faţa acestui fecioraş bizar.

Ferice mama ce-a născut aşa băiat,

Cu trup şi frumuseţe de zeu,

De Eros în braţe a fost purtat,

Căci e îndrăgostit mereu.

Mereu îi cade câte-o fată în braţuri,

Mereu îi pare alta mai frumoasă,

Acestui Don Juan ce-ntinde laţuri,

Din crini şi roză amoroasă.

Iar Păstorel, căci acest nume poartă,

Născut e ca să fie un viclean,

E tânăr şi îşi bate joc de soartă,

Şi nu adună an cu an.

Nu cată peste vremuri ce-o să facă,

Când anii o să-i plângă în etate,

Iar fetele pe lângă-i or să treacă,

Făcându-i semne pe la spate.

E plin acum de veselie şi umor,

Şi doar trei lucruri contează pentru el:

Iubire, dragoste şi amor;

Vicleanul şi banditul Păstorel.

Păcat că e isteţ bătu-l-ar focul,

Şi mulţi ar vrea să aibă a lui minte,

Dar lui nu-i place decât jocul,

Şi-a sa iubire prea fierbinte.

 S-a fript de multe ori în ea,

Dar suflă şi caută răcoare,

Acolo unde-un fulg de nea,

Le sperie pe domnişoare.

Cu fetele ce s-a întâlnit,

În zbor de înger le-a purtat,

Nebănuind niciuna c-a minţit,

Căci nici o vorbă nu l-a înşelat.

Le ştie meşteşugul în rostire,

Şi arta de-a orna cu ele,

Udându-le cu lacrimi din privire,

El le transformă-n nişte iele,

Ce încet te-adulmecă prin şoapte,

Iar inima îţi cade zăvorâtă,

Căci dragostea-i o dulce noapte,

Ba e senină, ba e mohorâtă.

Cuvintele ieşite din gura-i aurită,

Se-ncheagă în poeme de iubire,

Chiar şi acea inimă împietrită,

Se sfarmă sub a lui privire.

Iar trupul atunci când cucereşte,

E un cameleon fără îndoială,

Se schimbă uimitor şi te vrăjeşte,

Iar mângâieri acide te doboară.

Eşti uluit de forţa ce-l străbate,

De felul cum se dăruieşte,

De clipa când inima nu îi mai bate,

Când trupul, de iubire se topeşte.

E diavol aici în satul său,

Iar ţărăncuţele îi ştiu de frică,

Ocol îi dau toate mereu,

Şi nici nu îi vorbesc nimică.

Fiindcă ştiu că doar o întâlnire,

O vorbă avută la apus cu el,

Şi fericirea le rămâne amintire,

Şi gând de răzbunare pentru Păstorel.

Crescând în ani rusticul prinţ,

Începe să aleagă dintre fete,

Curtând acum din cele mai cuminţi,

Şi numai care poartă blond în plete.

Zburdă în sat trei copiliţe,

Pe gustul ce acuma îl inundă,

Şi toate au prinse în cosiţe,

Ca semn pentru fecioare, o fundă.

În câmpul cu fâneţe aromate,

E hora satului pornită,

Aici fetele-s curtate,

De flăcăi cu mustaţa mijită.

Şi-n horă prinse se dansau,

Şi cele trei fecioare,

Cu glas subţire chiuiau,

Şi amarnic băteau din picioare.

Pământul sub a lor bătaie,

Roşind se retrăgea în sine,

Iar copiliţele bălaie,

Creau în el dureri sublime.

Păstorel privea năuc băiatul,

La a lor frumuseţe rară,

Apoi prinse lângă una cu jucatul,

Fără ca voie să îi ceară.

O clipă mâna şi-o retrase,

Din a lui mână rugătoare,

Dar mai apoi se împăcase,

Cu prezenţa fermecătoare.

Îl cunoştea pe Păstorel,

Şi a lui cuceriri năuce,

Chiar dacă pare un mieluşel,

Ea mai departe nu s-o duce.

Iar hora cum de s-a gătat,

Copila dă să fugă ruşinată,

Dar el mâna cald i-a sărutat,

Părând că i-o mănâncă toată.

Cu glasu-i fraged şi mieros,

El o întreabă cum o cheamă,

Ea retrăgându-se sfios,

Răspunse brusc cu teamă:

- Lasă-mă şi fugi de lângă mine,

Fiindcă te ştiu cât eşti de rău,

Sunt Mădălina, dacă ţi-i mai bine,

Şi pleacă acum de ştii numele meu.

- O, Mădălino nu te face speriată,

Căci mult acuma m-am schimbat,

Haidem acolo pe-acea cioată …

Şi o porni înainte ruşinat.

O clipă ea fugi, apoi se-ntoarse,

Pe Păstorel strigă timidă,

Şi prinse încet în păr a-şi coase,

Trifoi uscat şi o firidă.

Se puse lângă el pe cioată,

O clipă liniştea se aşternu,

Ea, tremurând de frică toată,

Să scoată o vorbă nu putu.

Viclean întinse a sa mână,

Iar liniştea se risipi,

Şi începuse să îi spună,

Că începe mult a o iubi.

- În suflet mi-a pătruns lumină,

Potop de fericire l-a scăldat,

Erupt din tine Mădălină,

Gingaşă roză fără de păcat.

Şi pe furiş o sărută dulceag,

Ea, ca răspuns, îi dă o palmă,

Apoi îl sărută cu drag,

Arătându-se blajină, calmă.

Încet iubirea aripi prinse,

Iar cele două trupuri cad în iarbă,

De-o singură dorinţă sunt cuprinse,

Ca dragostea încet, încet să fiarbă.

- Ca o zână eşti …Mălina mea,

Cu funda-n piept, şopti din gură,

Iar ea roşind, mereu rostea:

- Să nu mă părăseşti… te jură.

- Nu fi prostuţă Mădălină,

Încrede-te-n cuvântul meu,

Cu tine viaţa mi-e senină,

Şi alăturea-ţi voi fi mereu.

Dar timpul trece nemilos,

Iar Mădălina aşteaptă înlăcrimată,

Să treacă al ei Făt Frumos,

Prin faţă pe la poartă.

Cu faţa plânsă şi de geam lipită,

Privind portiţa ce o bate vântul,

Rosti copila, acum nefericită,

Acide vorbe, blestemându-l:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Te-a uitat…tu, Mădălină dragă,

Căci sufletu-i acum barbar,

Blestemul tău îl ia în şagă,

Şi-i place a fi un tip hoinar.

Ca şi când pe suflet neavând nimic,

Iar inima nu-i plânge-n trup,

Spre alta se îndreaptă câte-un pic,

Şi alte sentimente îi erup,

Şi curg torente înspre Floarea,

Altă fecioară blondă, suplă,

Ce cântă ca privighetoarea,

Vrând inima să îţi o rupă.

De mult o urmăreşte pe furiş,

Atunci când vine la fântână,

Şi de acolo din tufiş,

Priveşte trupul de cadână.

Răbdă aşa mai multe săptămâni,

Dar prinde un prea-timpuriu amurg,

Când stelele par muribunzi tăciuni,

Şi de pe boltă trişti se scurg.

Şi atunci când Floarea scotea apă,

El sare şi-i pune mâinile la ochi,

Speriindu-se găleata în puţ ea scapă,

Sărindu-i pe obraz vreo câţiva stropi.

Duios îi şterge picătura,

Cu ochi blajini ea îi surâde,

Cu buzele atunci îi cată gura,

Şi o sărută pe când râde.

Pe loc s-a propulsat amorul,

Fără cuvinte ori vorbe alese,

Şi Floarea se lăsă cu binişorul,

Căci din priviri se înţelese.

Sub cerul ce părea incendiat,

Cu funda-n mână Floarea-i fericită,

Şi pricopsită e cu un păcat,

Dar nu îi pasă căci crede că-i iubită.

Fericirea nu-i mai încăpea în piele,

Când zi de zi cu Păstorel se întâlnea,

Şi toate o făceau să spere,

Că el e viaţa pentru ea.

Trăieşte ca în rai cadâna,

Plutind uşor peste iubire,

Pe cap cu lauri îi cununa,

Şi chipul plin de fericire.

Doar peste puţintică vreme,

Iubitul, nu mai trece pe la ea,

Iar Floarea, naivă, ea se teme,

Să nu i se fi întâmplat ceva.

Aşteaptă la fântână nopţi în şir,

Ca prinţişorul să-i sosească,

Din păr şi iarbă împletind un fir,

Cu gând să-l dăruiască.

Cu fiece zi, noaptea-i mai neagră,

Şi aşteptarea îi pare o veşnicie,

Culori închise par să o atragă,

Iar prinţul nu mai vrea să vie.

Cu lacrimi în ochi şi inima frântă,

Ea caută pe Păstorel nervoasă,

Cu nimeni în cale nu cuvântă,

Trântind portiţa intră furtunoasă.

Lângă pridvor la umbră sub o viţă,

Stă căutatul foarte relaxat …

Tresare când o zăreşte pe fetiţă,

Şi-n cale îi sare îngrijorat.

- O! Ce-i cu tine dragă Floare,

De intri tunet şi în grabă,

Sfârşitul lumii vine oare?

Ori ţie mintea nu ţi-e întreagă?

- Spui vorbe aspre măi mişele,

Şi de-al meu of te faci străin,

Căci de-ai strivit visele mele,

Eu te omor pungaş hain.

- Şezi cuminte Floricică,

Mânia ce te umple, jos o varsă,

Că doar nu crezi frumoasă mititică,

Că ţi-am jucat vreo farsă,

- Deci mă iubeşti, frumosul meu,

Ah! Cât m-am îndoit de tine …

El retrăgându-se mereu,

Distanţa între Floarea o menţine.

Când se mai potoli biata copilă,

Strângându-şi degetele ce-i pocnesc,

Tâlharu îi spuse fără milă,

- Tu Floareo… eu nu te mai iubesc.

Cu faţa îngrozită şi împietrită,

Buimacă cată către dânsul,

Cu zece ani se face îmbătrânită,

Şi o îneacă plânsul.

Prin râu de lacrimi, temătoare,

Ea cere implorare şi iubire,

Dar viaţa neîndurătoare,

I-a dăruit o aspră amăgire.

Cu mâna rugătoare către el,

O ultimă speranţă îi cere fata,

Dar crudul, neumanul Păstorel,

În faţă îi trânteşte poarta.

Prinzând a porţii flori fieroase,

Săraca Floarea strigă răvăşită,

Blestemul unei prea frumoase,

Dar prea puţin iubită:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Nepăsător el intră în casă,

În patul moale se ascunde,

Privind fotografia de pe masă,

În care un chip blajin surâde.

Se întinde o ia şi o sărută,

La pieptul său amar o strânge,

Căci ea acum e zâna apărută,

După care inima îi plânge.

Şi-n gând cu sâmbăta de clacă,

Când pe deal la coasă o să îi adune,

El tot mai mult în vis se îneacă,

Pierind încet, încet din astă lume.

Visează clipa când o întâlneşte,

Şi o devoră ca un lup flămând,

Nimic nu pare că-l trezeşte,

Din visul său frumos şi blând.

Flăcăi şi fete o porni,

Când naşte dimineaţa,

Şi-n ochii lor puteai citi,

Cât de frumoasă-i viaţa.

Cu glume, cântece şi dans,

Scurtau a drumului lungime,

Iar seceri, coase în balans,

Se unduiau sublime.

E ritualul unor gâde,

Căci marea galbenă o să cadă,

Sub soarele ce încă râde,

În dinţii lor de pradă.

Ajung în lanul plin de spice,

Din care bobul stă să iasă,

Copile-şi prind pe cap baticuri,

Flăcăi trag cutea peste coasă.

În partea mai ascunsă dinspre râu,

Coseşte Păstorel de zor,

Cu trupul zvelt cuprins în brâu,

Iar gându-i fugăreşte un nor,

Cu chip să-l mâne către copiliţa,

Leită celei de la piept, din poză,

Ca să-i umbrească lin guriţa,

Şi să i-o facă din nou roză,

Căci soarele stea ticăloasă,

Un misogin rău şi cumplit,

Îi arde pielea albă şi frumoasă,

Şi-i seacă a ochiului sclipit.

Privind la brazda doborâtă,

Privind şi către fata blondă,

Ce pare azi posomorâtă,

Dar singura în păr cu fondă,

Abia aşteaptă timp de răsuflare,

Când trupul ca răsplată-l cere,

Când toţi se strâng în roată mare,

Şi-şi sting dogoarea în tăcere.

Atunci întreabă un cunoscut,

Ce nume poartă fetişoara,

Acesta pe un ton nu prea plăcut,

Îi spune totuşi, păi … Mioara.

- Dar vezi de stai departe,

Ea, nu-i de cele ce cunoşti,

Şi dragostea nu şi-o împarte,

Şi nici nu cată înspre proşti.

- O, vezi de vorba ţi-o alină,

Şi nu vorbi fără cusur,

Ori pusa-i ochii pe felină,

Şi frică ţi-e să nu ţi-o fur.

- A, nu, vorbeam şi eu în vânt,

Căci te cam ştiu de poamă bună,

Dar dragostea-i citită în cuvânt,

Şi în privirea sa nebună.

Mioara fuge către o căpiţă,

Şi se cufundă adânc în ea,

Iar trupu-i pare o mlădiţă,

În vârf cu-o nestemată stea.

Acum e pentru mine momentul,

Îşi zise Păstorel în gând,

Să-i îndulcesc Mioarei sentimentul,

Cu-o floare şi-un mieros cuvânt.

Porni c-un roşu mac în mână,

Rupt dintr-un pâlc însângerat,

Înspre făptura ca o zână,

Ce-n fân uscat s-a cufundat.

Tiptil, tiptil să n-o trezească,

Vicleanu` ajunge lângă ea,

Pe faţa albă, îngerească,

Cu macul, fin o mângâia.

În somnu-i dulce ea zâmbeşte,

Cu mâna vrea să-ndepărteze,

Acel ceva ce-o necăjeşte,

Şi-i face trupul să vibreze.

Un pic ea crapă ochişorii,

Prin ceaţă îl zăreşte pe băiat,

Pe loc prind roşu obrăjorii,

Şi în şezut s-a ridicat.

- Ce faci tu aici străine?

Ce cauţi să mă trezeşti?

- Tu, Mioaro şezi cu bine,

Şi te rog să îmi zâmbeşti.

I-a în dar această floare,

Ce roşeşte ca şi tine,

Las-o încolo de pudoare,

Şi vino de şezi cu mine.

Un timp ea se arătă cuminte,

Apoi treptat se puse lângă el,

Şi îl întrebă fierbinte:

- Ce vrei tu măi, Păstorel?

Îi ia în palmă părul moale,

Şi îl sărută cu plăcere,

Spice alese îi pune-n poale,

Şi o întreabă cu durere:

- Vrei tu copiliţă oare,

La horă să-mi fii parteneră,

Mâine de sfânta sărbătoare,

Căci inima-mi la tine speră?

 - Nu ştiu zău ce-o să-ţi răspund,

Fiindcă tot se aude că eşti rău,

Iar fetele de tine se ascund,

Înşelăciunea fiind scopul tău.

-Acestea-s vorbe tu Mioară,

Spuse de-un suflet egoist,

Care vrea ca să mă piară,

Şi să uite că exist.

Şi apoi ce poate fi o zi,

De joc, de veselie mare,

De bine nu te vei simţi,

Jur să nu-ţi dau căutare.

- O parte din mine te place,

Dar alta, mă trage înapoi,

Ceva în mine nu-mi dă pace,

Dar tot ceva mă face să mă-nmoi.

- Ei bine Păstorel ai câştigat,

Accept a ta invitaţie,

Dar un singur gest de rău băiat,

Şi mi-ai căzut în dizgraţie.

Mână în mână încet se ridică,

Prin grâul cosit alene păşesc,

Toţi cei prezenţi nu mai mişcă,

Ci împietriţi la ei privesc…

- Cum poate fi aşa cuceritor,

De frânge inima în fată?

Ce spune de-i aşa convingător,

Sau cu ce licoare o îmbată?

Furat-a oare a lui Cupidon săgeţi,

De-i cad în plasă toate nemişcate,

Se întreabă o ceată de băieţi,

Că altceva să fie, nu se poate.

De o oră se găteşte la oglindă,

Şi toată garderoba e în van,

Doar de-o găsi ceva să-l prindă,

Încât să pară un gentleman.

Mai bine ca un mire s-a îmbrăcat,

De l-ai vedea pe loc te-ai şi topi,

Se-ntorc priviri pe uliţa din sat,

Şi se întreabă: - Cine o fi ?

Cu roze o aşteaptă pe Mioara,

Când îl zăreşte, ea rămâne mută,

Şi roşie toată se făcu fecioara,

Simţind pe Cupidon cum o sărută.

Văzându-i pe amândoi cum dănţuiesc,

Mulţimea se opreşte din jucat,

Îndrăgostiţii cu ochii-n lacrimi privesc,

Fiindcă nu-i ceva mai minunat.

Făcură bătături de atâta joc,

Şi frânţi căzură pe o bancă,

Retrasă undeva lângă un foc,

Ce mai trăieşte printr-o creangă.

Şi vrând pe păr să o mângâie,

Ea se retrage speriată,

E galbenă ca o lămâie,

Şi-n ochi o lacrimă-i se arată.

- O, ce-i cu tine tu Mioară,

De feri ca un iepuraş fricos,

Nu lăsa amorul să dispară,

Şi atinge-mă şi tu duios.

- Mi-e frică dragă să-ţi vorbesc,

Mi-e teamă şi că nu te pot atinge,

Deşi încep să te iubesc,

Al tău trecut murdar mă-nvinge.

- Nu fi copilă tu fiinţă,

E timpul aproape de amiezi,

La vorbe nu mai da credinţă,

Căci nu te lasă să visezi.

Şi uită vorba unor rău voiţi,

Căci rupi din dragostea ce o visezi,

Ea face rău la cei îndrăgostiţi,

Şi-ţi smulge ţelu` în care crezi.

Aceste vorbe rostindu-le mieros,

El îi înmoaie inima de piatră,

Şi atingându-i trupul mlădios,

O poartă într-un tremur toată.

Ea îi răspunde prin dulci mângâieri,

Pornite din buzele-i rozii,

În inimi li se nasc noi primăveri,

În care zburdă doi inocenţi copii.

Chiar focul muribund se întremează,

Când simte atâta dragoste în jur,

Prin pâlpâiri duioase luminează,

Amorul ce a prins contur.

Copila-i prinsă în al iubirii labirint,

Plin de plăceri tot mai sublime,

Însă plăceri care te mint,

Şi te devoră când te simţi mai bine.

A fericirii o expresie pură,

E lacrima ce-i curge pe obraz,

El i-o soarbe cu a sa gură,

Prinzând-o tandru de grumaz.

- Îţi mulţumesc prinţesă mică,

Pentru această clipă de amor …

Ea îi răspunse în piept cu frică,

-  Mi-e teamă c-am să mor.

De sub bancă funda ridicându-i,

- Care-i motivul? O întrebă mirat,

În braţe amarnic, ea plângându-i,

Printre suspine îi spuse tremurat:

- Mi-e teamă să nu mă părăseşti,

Să fie pentru tine doar o aventură,

Gândind că vrei să amăgeşti,

Şi să-ţi baţi joc de-a mea făptură.

C-un râs puternic şi perfid,

El saltă în picioare lângă foc,

Bolţile o clipă se deschid,

Privind la fata fără de noroc.

Cu băţul aruncând în neant scântei,

Mişelu-i spuse fără ocolire,

Că tot ce fuse între ei,

A fost plăcere, nu iubire.

Minute în şir rămase fără grai,

Privind buimacă către lună,

Şi-n noapte părul său bălai,

Părea o zi dintr-o furtună.

O gâză ce nu i-a ştiut amarul,

O trezeşte din suspin,

 Şi, neprivind înspre tâlharul,

Ce i-a înfipt în inimă un spin,

Porni încet c-un mers bolnav,

Ce desenează un sfârşit de lume,

Un rest de glas din trupul său firav,

Făcu ca bezna să răsune:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Pe uliţa din satul pitoresc,

Se plimbă flăcăul întristat,

Căci toţi cu ură îl privesc,

Şi-l ocolesc ca pe-un ciumat.

Prieteni de viaţă adolescentină,

Fete ce cândva de el erau îndrăgostite,

Azi îl privesc ca pe-o botină,

Ferind din calea-i îngrozite.

Încearcă acum la cele urâţele,

Căci el tot ca un prinţ arată,

Crezând că e firesc ca ele,

Să îl iubească de îndată.

Dar şi mai trist atunci devine,

Iar inima şi mintea-i se golesc,

Văzând că şi cele la trup pline,

Îi râd în nas şi-l ocolesc,

Strigându-i adevărul peste umăr,

Că în iubire nu e totul s-arăţi bine,

Oricum ai fi, bătrân sau tânăr,

Contează sufletul din tine.

Căzut în dizgraţie băiatul,

Neputând prezentul să accepte,

Cum că a fost cândva afemeiatul,

Ce a purtat prea multe sceptre …

E plin de-o rece suferinţă,

Ar vrea ca timpul să-l întoarcă,

Să îndrepte răul din a sa fiinţă,

Iubirea ce acum îl seacă.

În haos i se pierde mintea încet,

Privirea-i cată rugătoare,

Cu amintirile într-un duet,

Porneşte spre a pierzaniei vâltoare.

Orice femeie pe care o întâlneşte,

O întreabă de vrea să-i fie soaţă,

Cu glasu-i său mieros îi povesteşte,

Cum copilele-i îngenuncheau în faţă.

Nici una nu îl bagă în seamă,

Fiindcă toate îl ştiu pe nefericit,

Că a înebunit doar de o teamă,

Aceea de a nu mai fi iubit.

Unii copii mai neastâmpăraţi,

Ori fetişcane ce încep a se mări,

Se ţin de dânsul agăţaţi,

Şi dinaintea-i încep a sări,

Iar unul strigă cât ce poate,

- Acesta-i nebunul ce a fost blestemat,

De cele trei fecioare ruşinate,

Şi de al său amor necurat.

Atunci el se pune pe fugă,

Şi-n casă se-nchide disperând,

Iertare le cere prin rugă,

Şi în rugă adoarme plângând.

Îl ajunse blestemul aruncat,

De fetele ce au fost umilite,

În suflet îl roade un păcat,

Şi zilele i se scurg neumbrite.

Iar noaptea i-a devenit calvar,

Şi visele frumoase ce le-avea,

S-au concentrat într-un coşmar,

Ce inima încet îi otrăvea.

Şi zi de zi îi este tot mai rău,

Şi mai închis la minte se arată,

Speranţa piere încet din chipul său,

Furişându-se într-o inimă de fată.

Simte moartea neagră, rece,

Ce-i cere ca iubită s-o aleagă,

Mângâindu-l peste trupu-i trece,

El … nu poate s-o înţeleagă.

Ea îi joacă feste crude,

Apărându-i ca fecioarele,

Blonde, albe, mici şi nude,

Sărutând picioarele.

Apoi roată în juru-i dănţuiesc,

Râzând cu poftă de al lui necaz,

Ba îl sărută, ba îl pălmuiesc,

Şi-n a lor joacă îl ţine treaz.

Dispar. Zăreşte o picătură de lumină,

Ce scapără într-un fulger mai apoi,

Din care se naşte frumoasa Mădălină,

Ce plânge cu lacrimi puhoi.

- O, cât te-am iubit prostuţule,

Dar nu ai vrut să crezi în mine,

Te las acum drăguţule,

Şi-mi pare rău de tine …

Încearcă amarnic să o strige,

Ea piere eclipsată de un gând,

Ce poartă roze şi ferige,

Iar pe petale stă Floarea râzând.

- Ah! Ce mai faci tu prinţ frumos?

De-ai şti cât am plâns iubirea noastră,

Dar tu ai fost mult prea fălos,

Şi ai ucis o pasăre măiastră.

- Tu Floareo… răsună un glas,

Dar roza se scutură şi ofileşte,

Şi din sămânţa cea rămas,

Frumoasa Mioară se iveşte.

- Of, frumoasă mea pacoste,

Te plânge inima-mi necontenit,

Chiar dacă în a noastră dragoste,

Am fost singura care a iubit.

- Aşteaptă, o vorbă să îţi spun…

Ea, piere sub a morţii coasă,

La fel şi chipul lui nebun,

Cu a sa poveste dureroasă.

Chiar şi în această dusă clipă,

N-a încetat iubirea să-şi arate,

Pentru femeia blondă, mică,

Ce l-a purtat către eternitate.

Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,

Fereastra închizi în urma mea,

Și parcă aud un zumzăit de șoapte,

Cum zgârie pe geam și pe perdea:

Adio, nu te-oi mai vedea!

Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,

Iar locuri preumblate-mi par străine,

Întorc privirea-mi tristă înspre casă,

Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:

Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!

Port luna în priviri și inima pe targă,

Și caut un spital de inimi tinere, ucise,

Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,

Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:

Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!

M-oi prăbuși târziu,

În zbucium neîncetat,

Pe-o lacrimă de fiu,

Între suspin și oftat.

Mă strigă al vremii glas,

Din iarba peste piept,

Și sub al morții pas,

Mă pasc în zori discret.

Hai toamnă și dă-mi frunza,

Rămâi și tu cu mine,

Uscată îmi este buza,

Iar ploaia nu mai vine.

M-am prăbușit devreme,

Într-o tăcere surdă,

Pe umede poeme,

Din lacrima-mi absurdă.