Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 21 января
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 387
Стихи из этой категории
Acum, pe trecute e toamna,
Acum, pe trecute e toamna,
În curând, se apropie iarna.
Oamenii, sunt disperaţi,
Că îs din ce, în ce mai săraci.
Vine iarna, cu scumpiri multe,
Şi nu are, cine să îi mai ajute.
Mulţi români, săraci mai sunt,
Banii lor, nu le mai ajung.
Salariile lor, nu au mai crescut,
Preţurile toate, au sărit în sus.
Nici pensiile, nu sunt mărite,
Şi asta, chiar spune multe.
Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,
Greu este acum, viaţa de trăit.
Şi alimentele toate, sunt scumpe,
Banul la români, nu mai ajunge.
Pâinea, cartofii şi acest lapte,
S- au scumpit, de nu se poate.
Carnea, brânză şi şunca este,
Pentru români, acum poveste.
Scumpe, îs lemnele de foc acum,
Nu îşi permite, să le ia orice român.
Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,
Preţul la gaze, să nu mai crească.
Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,
Bani, să le achite nu mai sunt.
Şi preţul, la curent a luat-o razna,
Nu ştiu, românii cum or trece iarna.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Crenguța amintirilor
Omul Isus a fost tâmplar...
Iar eu, când traforam în şcoală,
simțeam cum înspre El mă cheamă,
Prin glasul viziunii din placaj.
În lemnul dur lucram minuțios,
Suflând agnostic în rumeguşul ros,
Ca Dumnezeu în trupul argilos.
De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,
Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,
Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,
Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...
Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât
Atelierul şcolii să fie isprăvit
De Spân răpus Pegasul
Şi fabulosul visător
În faşă
Smotocit...
Niciunde
Am plecat venind de niciunde,
Prin oase şi cărni, și risipă de ani,
Veninul plăcerii în mine pătrunde,
Lăsându-mi bastarzii orfani.
Viaţa mă biciuie ca pe un sclav,
Pute a hoit și ziua de mâine,
Sub un soare la fel de bolnav,
Omul slujește acuma pe câine.
Latră un cioclu călare pe dric,
Barza mă schimbă pe-un prunc,
Şi iarăși la drum pornind spre nimic,
Prin oase și cărni, niciunde ajung.
Îmi place!
Îmi place mult să citesc poezii
Care prin versul lor ne zic ceva,
O întâmplare sau o povestioară
Trăită de scriitor sau altcineva.
Îmi place să-l ascult pe învățat
Care prin trudă, mult a cumulat,
Fără a cere laudă sau vreun onor
Și doar pedeapsă pentru plagiat.
Îmi place să călătoresc prin țară
Și frumuseți s-adun de peste tot,
Pe care-apoi să le trimit în lume
Scriind pe poze..român..un patriot.
Îmi place să vorbesc și de copilărie
Și de sătucu-n care m-am născut,
De vorba dulce a omului moldav
Ce-ți gâdilă auzul în mod plăcut.
Nu-mi place ce aud de România
Spuse de-acei ce-aruncă cu noroi,
Și care niciodată nu ne-au vizitat
Dar spun minciuni pe niște foi.
Am scris că foarte mult îmi place
Să dăinuiesc pe aste meleaguri,
Și despre care cu drag voi povesti
Mereu, prin ale mele
...modeste versuri!
Другие стихотворения автора
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Urme
Îţi pierzi privirea printre aştri,
Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.
Te-ncântă flori uitate în vază,
Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.
Adormi mereu înfricoşat,
La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.