In Vis

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Îmbrățișează-mă  viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu  iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții  să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum  cioburi frumos colorate.

Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta  iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace  strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

Simt că mor de iubire, disperare, ură,

De tot ce lumea asta îmi poate oferi,

Mă dispersez în propria-mi făptură,

Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.

Orice trăire e peste a mea rezistenţă,

Depăşesc graniţa fiinţei mele,

Sunt prins într-un vârtej de violenţă,

Ce mă târăşte prin chinuri rebele.

Trosneşte în mine prea multă intensitate,

Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,

Sunt consumat până la absurditate,

Roiesc în mine forţe ce mă înving.

Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,

Nici măcar o mică primejdie nu simt,

Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,

Nu mai cunosc noţiunea de timp.

Sunt la marginea vieţii mele murdare,

Fiecare trăire este un salt în necunoscut,

Am consumat tot cu supremă ardoare,

Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.

De-ar ști omul când să vină,

De-ar ști omul când să plece,

De-ar sti noaptea că-i lumină,

De-ar sti când e focul rece;

De-ar zbura stând în picioare,

De-ar privi împărătește,

De-ar tăcea în gura mare,

De-ar iubi tot ce-l urăște;

De-ar zâmbi la tot necazul,

De-ar fi plânsul lui un râset,

De-ar întoarce-n-veci obrazul,

De-ar trăi doar pentru suflet;

De-ar lăsa ce-i rău în urmă,

De-ar gândi cu bunătate:

Ar rămâne vie umbră,

Și-ar fi veșnic peste toate.

Nu ai scop, nu ai nimic,

Trece azi, mâine un pic.

Te trezești și-ncepi să-nveți

Să gândești, să meditezi:

La ce-a fost și va mai fi,

La durerea inimii.

N-ai putere ca să uiți,

Gol și singur printre munți,

De durere și de chin,

Bei amarul tău cu vin.

N-asculta ce-ți cânta moartea,

Prefăcută cu dreptatea,

Cea haina și ursuză

Imperfectă și confuză.

Poate-aduce alinare,

Poate este doar schimbare;

Cine știe ce-ți rezervă

Și-n Loc Sfânt ți se relevă..

Și când toate au să treacă,

Parc-ai mai trăii oleacă..

N-ai murit, dar mort ai fost;

Timpul tău fără de rost

A-nceput să aibă sens,

Să respiri cât mai intens

Și din cea mai mică clipă

Vezi cum Raiul se ridică.

Nu ai timp de plâns de jale,

Fierbe sângele in cale;

Ți-ai pus gaj intreaga viață,

Pentr-o clipă de speranță,

Pentru clipa cea din urmă,

Când fiorii-ți fac cunună.

Sunt in viata doua faze,

Ce se oglindesc mereu,

In miscari, gesturi si fraze

Si-ti formeaza propriu’ EU.

Prima faza de negare,

Te tine multi ani captiv

Si tot negi cu-nversunare

Ca esti prost, prost efectiv.

Si ramai asa blocat,

Pana ce in cap apare

Ceva nou, sofisticat,

Ce se cheama acceptare.

Si-acum c-ai aflat deja

Ca esti prost, chiar prost sadea

Treci la urmatoarea faza

Si-ncepi a semnaliza.

Te crezi important, chiar miezul,

Tu dai sfaturi, reciti Crezul.

Dintr-o data iti permiti

Pe ceilalti sa-i crezi tampiti.

Le explici cat esti de tare,

Cum si cat esti tu de mare;

Nu accepti nicio secunda

Sa fii iar prostul din umbra.

Pan’ la urma nu conteaza

Cat vrei sa pari de-ntelept,

Absolvind a doua faza,

Acum esti un prost destept.

Ai trecut cu brio timpul,

Nemuririi mângâiere,

Și-ai lăsat în urmă-ți gândul

Scris în zeci de giuvaiere.

 

Nici modest, nici îngâmfat,

Ai fost OM în toate cele;

Ai fost ghimpe la Palat

Și Luceafărul din stele.

 

Ai adus în lume dorul,

Ai făcut-o să viseze,

Însă ți-a lipsit decorul,

Și-au uitat s-aprecieze.

 

Judecat pentru nimicuri,

Din invidii, inventate,

Le surâzi, senin, de veacuri,

Geniu, din eternitate!

 

Când vrăjmași și trădători,

Țara vând, fără de frică,

Versul tău le dă fiori,

Iar pe noi ne tot ridică.

 

Gând scăldat în praf de Cer,

Azi și mâine și-n tot timpul,

Lumii dăruit mister,

Sa fii plans de-ntreg Pământul!

 

Astăzi este despre tine,

Despre viața ta de chin;

Neuitat, rămâi cu bine...

- Eminescu, Te Iubim!

De vrei să-ti faci prieteni,

A lor mâna-nainte,

La menghină s-o strângi,

Ca sa-și aducă aminte,

Atunci cand vor minți,

Trăda ori vinde.

Fericit e omul care

Nu se plânge că nu are,

Nu se plânge-n gura mare

Nici măcar atunci când doare.

Fericit peste măsură

Este cel cusut la gură;

Cel ce tace și îndură,

Și-i umil, lipsit de ură.

Fericirea din durere,

Fără nicio mângâiere,

Când tu dai fără a cere,

Este cea dintâi avere!