Ai nimănui

La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!

Nu te teme de-a vieții-nverșunare
...
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească
Te facă demn de-a ei încoronare,
Și pe tine darul să și-l risipească.
...
Ci tu de rabzi a vieții încercare,
În sufletu-ți va înflori divinul,
Fă din tăcere scut și în răbdare
Adevăru-și va face-n tine plinul.
...
Fii curajos și-a vieții prisosință
Ți se va pune cuminte la picioare,
Doar în răbdare găsi-vei biruință
Te facă demn de-a vieții-ncoronare.
...
Poți să plângi, dacă te doare tare,
Însă durerea, nimeni nu-ți zărească
Și nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească!

În țara caracterelor nedemne,
Țara ciocoilor îmbogățiți pe șest,
Țara escrocilor aleși prin vot,
Aleșii ce vând trenuri lungi cu lemne
Și au pentru români un rol funest,
Și-au pus în cap să vândă tot!
...
Șiruri nesfârșite de vagoane
Îndopate cu cadavre de copaci,
Ies din țara înglodată-n ghinioane
Încăpută sub cizme de rapaci!
...
Într-o veselie pădurile se taie
Nimeni nu oprește-n țară jaful,
Nu oprește barbarele convoaie
Iar de România se alege praful!

Ne văităm că Europa

Nu prea ne vrea în Schengen?

Păi noi suntem moldoveni,

Sau ardeleni, poate olteni,

Putem fi și-un fenomen

Dar la cum suntem de melteni

Nu putem fi europeni!

...

Suntem dezechilibrați

Facem multă hărmălaie,

Sărim iute la bătaie,

Certăreți, nu prea curați,

De muncit, precum se știe

Muncim mult, dar în prostie

Și nu suntem o națiune

Schengen? Încă nu, române!

...

Noi suntem europeni

Voi? O turmă de melteni,

Prea ușor de dus de nas,

Cu pensiile voastre speciale

Cu apucături tribale,

Bătuți cu sorcova de-un sas

Plin de case și noroc,

Conduși de hoți și haimanale

Pentru Schengen, n-aveți loc!

    Într-adevăr e timpul ca-n viețile noastre,
    Să deschidem spre larg ferestrele caste,
    Să aflăm că lumina pătrunsă de nori,
    Înalță pe cer lună plină cu o mie de sori...
    
    Ridică-ți privirea spre adâncul ceresc,
    Spre freamătul mării de gânduri ce cresc,
    Spre lanul împlinit în rugă și cânt,
    Din care se naște, sacru, cuvânt...
    
    Într-adevăr e timpul ca din lutul fierbinte,
    Să plămădim o seamă de pure cuvinte,
    Ca fructele coapte până-n toamnă târzie,
    Ca brazda rămasă după culesul din glie…

Demult, în vremi nespuse

Când toate se-nvârteau în cerc

Şi-ncă nimic nu apăruse

În Universul cel deşert,

Un haos era Totul

Şi-n el, Nimicul cel incert!

Doar gânduri, vise fulgerau

În noaptea cea adâncă,

Şoptind poveşti ce existau

În cărţi nescrise încă…

Dar  acolo, în abis,

E o mică scânteioară:

Dulce-atingere de vis!

Pâlpâie timid, de parcă

Gata e să se desfacă:

Mii şi mii de alte stele

Zugrăvite-n acuarele.

Şi, deodată, se-avântă:

Se înalţă, stă pe loc,

Se răsfiră şi se-adună

Cuminţică la mijloc…

Şi, cum cugetă aşa,

Vede undeva în zare

O lumină gingaşă,

Neînchipuit de mare!

Cum? Nu-i singură pe cale?

Ce-i acolo-aşa frumos?

Vai! Sunt multe felinare

Ce se joacă în Cosmos!

Râd la ea de parc-o cheamă

Să se prindă-n dansul lor

Învelite în marama

Vieţii şi culorilor.

Ea, Scânteia diafană

Îndrăzneşte, prinde aripi

Şi porneşte într-o goană

Spre albastrul zori-de-zi.

Şi, din fuga ei nebună,

O planetă se adună:

Mică, goală, cenuşie

Ce-o privea cu duioşie

Şi o rugă îi înalţă:

Hai, te rog, du-mă la viaţă!

Scânteioara o privi

Şi începe a se-nvârti

Cu viteza gândului

La porţile Timpului.

Şi în jurul ei descrie

O cupolă aurie:

Dintr-odată,

Stele mii

Se revarsă-n culori vii!

Totul e însufleţit,

Colorat şi strălucit

Pe planeta fericită

De dorinţa împlinită!

Acum e şi ea măreaţă

Pe altarul plin de viaţă

Al divinului ceresc

Unde toate se-mpletesc!

Mulţumesc, dragă Scânteie,

Creatoare de idee!

Pururi voi vorbi de tine

Vieţuind cum se cuvine,

Plăsmuind din calde gânduri

Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,

Rânduri, rânduri…

Şi, să-ţi fie chezăşie,

Am s-aşez un curcubeu

Să emane voioşie

Pân’ la cel mai mare Zeu!

Purtăm pe chip o mască aurită,

Modelată fin, din politeți,

O armură invizibilă, cioplită

Să ascundă urme de tristeți.

Afișăm seninul pentru lume,

Un zâmbet cald, un pas apăsat,

Iar când suntem întrebați pe nume,

Spunem scurt că totul e curat.

Dar în spatele ecranului de priviri,

Acolo unde luminile se sting,

Zac împrăștiate vechi amintiri

Și doruri mute care se ating.

Acolo e o cameră făr' de fereastră,

Unde gândurile își leapădă straiul,

Unde liniștea devine tot mai groasă

Și unde te întrebi cât costă raiul.

E ușor să fii de fier în plină zi,

Să râzi la glume, să dai din cap atent,

Dar e mai greu când noaptea va veni

Și te trezești cu propriul tău prezent.

Căci zâmbetul e deseori o punte

Peste prăpăstii pe care nu le spui,

O poartă grea zidită peste frunte

Ca să nu fii o povară nimănui.

Și totuși, printre cioburi și tăceri,

Rămâne speranța că într-o altă zi

Nu vei mai purta masca de ieri,

Iar râsul tău din nou un adevăr va fi.

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii

Prin visul meu zboară ,

Ca o comoară,

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!