Viață rătăcită !

          De unde știe  neaua

          Că-i vremea să se aștearnă

          Pe ramuri  și la tâmple

          Și că se face  iarnă?...

          De ce clipa netrăită

          S-a prefăcut în scrum?...

          Din toată iubirea  noastră

          Doar cioburi pot să adun?...

Poezii !

Ochi cuminți, nevinovați,

Scotocesc în jur mirați,

Taine noi nedeslegate ,

Și-o dorință arzătoare

Să ajungă cât mai curând 

Om mare!!!!!!

           ---------

Azi, nu plâng 

Sunt băiat mare

Iau luminiță din soare,

Mamei vreau să-i bucur viața

Ochilor să-i spulber ceața.

        --------

Este o vamă peste care 

Nimeni  și nimic nu trece

Câți nu încearcă s-o deslege

Are poarta ferecată 

Și a ei cheie aeuncată.

       --------

E mister nedeslegat

Unde sufletul a înoptat ?

Unde în cer pe ce orbită ?

Este raiul mult râvnit ?

Când în viață așa mult am suferit ?

     Vremurile grele, crează oameni puternici,

     Vremurile  ușoare, crează  oameni slabi,

     Oamenii puternici, crează vremuri ușoare, 

     Oamenii slabi, crează vremuri grele!

          ȘEICUL RASHID- fondatorul  Dubaiului.

Mi-am  propus  să  zbor,

Pot s-o fac singur?

Pot  să-mi  caut  un  partener.

Printe  stele  și  sub  nori ,

Vom  găsi  alți murutori?

Doritori  de  zări  senine,

Și  de  soare  și  de  vânt ...

Și  de  dor , de  cel  Pământ ?

Omule, ne ducem, 

Unul câte unul 

Când ne vine rândul, 

Să facem loc celor ce vin,

Un trainic loc.

Dar, traiul pe Pământ, 

Nu o să mai fie

De cât urma unui jar,

A unui foc.

Deslănțuit, de minți bolnave....

Ce aduc Terrei, răni grave.

Schimbări, de care nu era nevoie,

Potop, ca în epoca lui Noie.

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Am încercat sa iti dăruiesc totul

Dar tu m-ai refuzat

Acum stau plângând în pat

Simțindu-mă înjunghiat 

Încerc sa te uit

Dar îmi apari în vis

Inima eu ți-am dăruit

Dar tu ai aruncat-o în abis

A trecut o lună, doua, trei

Mulți îmi zic ca nu m-ai meritat

Dar eu am refuzat

Sa accept ca tu nu mai vrei

Ca eu sa fiu al tău iar tu a mea

Stau și ma uit la cutia de pastile

Ea fiind goala-n mâna mea

În sfârșit pun capăt acestor zile

Căci eu chiar nu mai puteam 

Dacă lumea-ntreagă s-ar face o piatră

Și prietenii vechi m-ar vinde pe-un ban,

Aș strânge tăcerea cu gheara pe vatră

Și n-aș mai privi spre-al tău orizont an de an.

Dacă drumul spre tine s-ar face o ură

Și pasul meu singur s-ar pierde-n pustiu,

Aș merge pe cioburi cu-o aspră cusură

Să uit că-n trecut te-am iubit pe deplin și pe viu.

Chiar dacă iubirea s-a stins ca o febră

Și scrumul ne umple amarul din gând,

Eu știu că tăcerea nu e o lașitate,

Ci poarta prin care te las uitând.

Voi ști că tu ești doar o pagină arsă,

O haină pe care o lași la hotar,

O umbră ce trece pe o stradă lăsată

În care n-am fost și nici n-o să apar.

Și chiar de-ar fi cerul să cadă în țăndări

Și vântul să smulgă din temelii 

Tot ce-am construit prin atâtea ocoluri,

Eu rup orice punte din vechiul tău chin.

Voi ști că de-acum ești doar o tăcere,

Un nume străin ce-l pronunț rar sau deloc,

Iar eu, prin mormanele vechi de durere,

Mă-ntorc la-nceputuri... și singur mă scot.

Am fost acolo, chiar punctuală,

Când tu uitai că-s reală.

Ți-am dat din suflet? Ce greșeală.

Nu știam că o să mă doară 

Ți-am scris romane? Ce păcat.

Erai prea ocupat cu alt chat.

Ți-am plâns în glas? Hai, nu fi tristă,

Se pare că-s doar o simplă artistă.

Mi-ai zis că-ți pasă. Am zâmbit.

N-am înțeles că ai mințit.

Dar azi îți zic, sincer, cu tact:

Ce rol genial ți-ai jucat, act cu act.

Și-acum că nu mai sunt decor,

N-ai vrea să pleci un pic din nor?

Că jos e frig, dar eu rămân,

Să-mi reconstruiesc din gol... un drum.

Dacă m-ai iubit atunci,

de ce-ai fost vânt fără cuvânt?

De ce tăceai când focul arde,

când ochii-mi cerșeau răspuns?

Ai fost aproape, dar străin,

o umbră rece-n miez de vară,

te-ai vrut luceafăr clandestin,

dar ai rămas o stea fugară.

Ți-ai pus iubirea sub sigiliu,

în piept ai dus un dor ascuns,

dar ce folos, că timpul, chipiu,

a scuturat ce n-ai răspuns?

Acum e prea târziu să-mi spui

ce nu ți-ai dat curaj să fii,

cuvintele-n tăcere-ți sui,

dar ele mor—nu pot trăi.

Parcă și timpul stă în loc de când te-am pierdut 

Sau poate că eu unul niciodată nu te-am avut

Poate că așa ne-a fost scris de la bun început 

S-o luăm amândoi separați un drum necunoscut 

Să ne separăm chiar dacă n-am fost niciodată împreună 

Să nu putem să ne ținem niciodată unul pe altul de mână 

Privirile noastre inocente să nu se întâlnească niciodată 

Din iubirea noastră a ajuns ca ură și regrete să se nască

Erai o noapte coborâtă
Din alte ceruri, fără drum,
Iar eu, o lume rătăcită
Ce te-a primit ca pe-un parfum.

Te-am orbit cu prea mult soare,
Cu dorul meu neîncetat,
Căci nu știa iubirea mare
Că stelele nu vor legat.

Când ai plecat, s-a frânt o axă,
Un cer s-a înclinat ușor,
Și timpul, ca o veche plasă,
M-a prins pe mine, nu pe dor.

Acum privesc tăcut spre stele,
Știind că nu mai ești acolo,
Dar ard în mine, paralele,
Lumini ce nu se sting în gol.

Și poate-n altă constelație
Vom fi ce n-am putut aici,
Două tăceri fără rotație,
Dar fără frică, fără bici.