Cititorul drag!

E liniște în suflet și-i pace

Și vântul adie ușor

Natura-i scăldată în soare

Și ceru-i senin fără nori .

Gândul îmi zboară departe

Se leagănă frunza în ram ;

O muzică lină îmi întră pe geam.

Ochii-mi dansează pe-o carte.

Parfun de-a nopții regină

Se-mprăștie ușor în odaie

Greierii cântă-n grădină

Pământu-i bogat după ploaie.

Se știe că este o legătură de afecțiune mai mare între bunici și nepoți.

Asta se poate explica.De cele mai multe ori,părinții sunt prea tineri,

fără expierență. A fi părinte e o răspundere foarte grea.Un părinte tânăr 

nu se compară cu unul la al doilea sau al treilea copil.Deja într-o relație

trebuie perioadă de acomodare-rodajul-cum s-ar spune:

     Doi tineri constată că se iubesc,au curajul și se căsătoresc. Pe parcurcs

descoperă că nu-i leagă nimic în afară de dragoste.Ce fac? Rămân sau 

renunță? În aceste condiții, vine un copil? e foarte greu pentru cel ce riscă.

E greu pentru părinți și pentru viitorii copii, ce-i așteaptă? Marea majoritate

intră în responsabilitatea bunicilor. Aici vor avea liniște și dragoste.Părinții 

vor exista dar la distanță. Însă, bunicii sunt mereu aproape, îi iubesc ca pe ochii 

din cap. Ei sunt fericiți, că au ocazia să fie a doua oară părinți ....dar nepoții 

tânjeșc după dragostea părinților. Ei sunt fericiții să trăiască lângă părinții și 

vacanțele cu bunicii și poveștile lor. 

Fâșie albă de mătase

Aruncă azi pe cer ?

Prinde seninul ,

Închidel în carte ,

Din curcubeu fă-mi cupolă

Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .

Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,

Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,

Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...

Și un cântec de privighetoare 

Se zbate pe iarba cosită de valuri -

Mă scol cu brațele pline de daruri

Dragii mei cititori ,vă sugerez ,să vă imaginați câ

sunteți în fața unei cești de cafea ,într-o locație ce

vă face fericit,câ aveți alături persoane dragi și

foarte dragi,că de undeva vine o muzică care vă

vrăjește și vă pune pe gânduri trezându-vă amintiri

parcă uitate .Gustul acelei cafele va fi unic ,când la masă

se așează tocmai persoana la care visai!...

A munci e o rușine ?

Munca a devenit o povară?

Da, când n-u o faci cu plăcere 

Este o mizerie și e grea.

Salarii de mizerii, ce mențin sărăcia,

Când ești șărac și datoriile te apasă

Nu ai loc de muncă, nu ai casă,

Nu mai ai   orgoliu, devii unealtă de muncă,

Nu-ți mai ceri dreptul, doar ceva în pungă.

Sărăcia e pedeapsa cea mai greu de dus,

Să nu tot privim  spre apus.

Trebuie să scăpăm de sărăcie, că ne pasă,

Românul să muncească în țara lui,acasă

El să-o conducă, el să muncească că știe și poate,

Să scoată țara din haos și moarte !!!!!

S-a tras o cortină groasă,

Peste curte și pe casă,

Fumul suie tremurat,

Zilele s-au micșorat...

Dimineața-i fără soare

Norii cern apă de ploaie

Florile zac ofilite

De bruma toamnei stropite.

Ceru-i în  zare-i plumburiu

Doar un vânt bate zglobiu...

Toamna-i  bună și bogată

În ruginiu îmbrăcată.

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

Timpul e un fier de plug ruginit,
îngropat în pământul care nu mai vrea nimic.
Nu taie brazde,
ci doar așteaptă,
ca un animal rănit
care s-a ascuns să moară în liniște.

Toate secundele sunt boabe de porumb
care n-au încolțit.
Și tot ce-am lăsat în urmă
se face iarbă.
Iarbă și uitare.

Din margini de vis
se naște curgerea –
ne-mbrățișăm.

În fiecare lucru
se naște răsăritul –
totul e acasă.

Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat

Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.

Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,

Despletind din pereți siluete funebre.

În răpăitul de ploaie solemn cadențat,

O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.

Și mă întreb de multe ori

Cum oare poți ca să ignori

Sufletu-n care te strecori

În care ai stârnit fiori?

Mă ignori cu nepăsare 

Te gândești oare cât doare?

Spui că nu îți place drama

Oare știi ce face karma...?

Eram un suflet aparte

Ce dorea să-ți fie aproape 

...Ti-am fost doar tentație 

Apoi "vai!... îmi iei din vibrație!".

Cum ai putut ca să ignori

Sufletu-n care te strecori 

Spune-mi azi ești mai fericit

Să știi cât de mult m-ai rănit?

Am trecut peste ..azi sunt bine

(Chiar de mai scriu de dor de tine)

Dar mult ignore-ul tău m-a incercat!

Rămâi cu al tău "vibe" minune

Și ce-n viața-i îmbrățișat... blocat...