TE VOI UITA

    De neuitat acest soare...
    cum se topeşte şi 
    curge în mare, 
    sângerând cu aur,
    albastrul sublim...
    
    Catargele-ntinse spre stele, 
    cer întâlnesc... 
    şi, pescăruşii, speriaţi,
    murit-au izbindu-se-n ele...

    E timpul să scriem; un moment pentru noi, 
    Din condei aşternut, peste vraful de foi, 
    Scrisori volatile într-un singur concept, 
    A cărui idee, sunt sclav şi adept: 
    
    Tu scrie-mi cu degetul un singur cuvânt. 
    Şi crestează-l în prundul cernut la pământ. 
    Scrie-mi orice îţi va trece prin minte, 
    Dar numai să fie vreo zece cuvinte... 
    
    Şi citeşte-mi apoi, tot ce mi-ai scris: 
    Ce mi-ai jurat şi mi-ai promis, 
    O rugă fierbinte, sau un simplu poem, 
    Sau poate şoptit, un aspru blestem... 
    
    Făclie în noapte, ce uşor descompune 
    Lumina în umbrele-i cele mai bune, 
    Pe cerul de vară, o stea printre stele, 
    Un far luminos pentru ideile mele…

Timpul m-a aflat pe cărările mele de dor,
Neiertător uneori, cu al vieții mele mosor,
Învârtindu-l mult prea repede uneori,
O, Doamne, mă întreb de câte ori...

Grăbit, oprit uneori, necuprins în cuvinte...
Dintr-al vieții iureș amețitor și fierbinte,
Lumile mele, orice-aș face și orice-aș spune,
Tot mă vor cuprinde-n urma soarelui ce-apune...

Știind că voi reveni cu sufletul și inima frântă,
Din lumea sumbră a celor care nu mai cuvântă...
Am învățat într-un final această tristă realitate,
Negreșit, colbul va apune și pe-a vieții mele carte...

Oftez câteodată când văd cât de inutilă este sbaterea oamenilor, câtă irosire de energie, câtă nepăsare, câtă neștiință, câtă înjosire...

Este bine să te oprești atunci când simți că te-ai abătut din drum, când simți că te-ai pierdut într-o lume cu care nu mai rezonezi de ceva vreme, și să respiri...

Viața mi-a arătat că totul este o chestiune de perspectivă, că lucrurile sunt rareori definitive și finale, că lumea este în permanentă mișcare, fie că te miști sau nu odată cu ea... Fie că te opui și te zbați înotând împotriva curentului, fie că te supui și te lași în voia lui, viața tot curge înainte: important este să n-o lași să treacă în mod inutil pe lângă tine. Altfel ar fi o irosire inutilă de energie, nu-i așa?

Prin urmare, mă opresc câteodată în drumul meu prin viață, închid ochii și respir adânc, las aerul să-mi umple până la refuz plămânii ca să-mi domolească bătăile inimii, îmi relaxez pumnii strânși, îmi golesc mintea de mult prea multele gânduri și griji,  îmi îndrept spatele până când aud oasele-mi trosnind sec, și... privesc albastrul adânc al cerului, primele licăriri de stea... Căci ce poate fi mai liniștitor pentru un suflet împovărat să știe că cerul încă îi adastă deasupra creștetului, că și mâine este o zi, și că poate pune pauză și poate amâna încă o dată iureșul acesta amețitor care se numește viață...

Am învățat fără să știu - am realizat mult mai târziu ca adult - că într-adevăr "veșnicia s-a născut la țară". Acolo până și timpul parcă își domolea glasul și-și încetinea ritmul, în torsul pisicii din cotruță, în liniștea serilor în care toată lumea, obosită de peste zi, se pregătea să tragă cortina amurgului peste rumoarea ogrăzii...

Numai eu încă mai hălăduiam prins în alte lumi pe care le descopeream deslușindu-le din cărți cu coperțile îngălbenite de timp, ignorând cu bună știință forfota gloatei de afară, care își măcănea drumul către somnul din poiată, sau își guița foamea neostoită cu râtul în teicile goale... Eu nu eram acolo când în sfârșit se lăsa liniștea peste casa bunicilor, eu eram la bordul submarinului căpitanului Nemo, parcurgând cu sufletul douăzeci de mii de leghe sub mări căutând comori scufundate, sau urcând cu răbdare munții stâncoși ai Finlandei alaturi de cei șapte frați, sau mâncând pate-de-fois-gras și bând șampanie franțuzească în compania doctorului Munthe pe terasa villei de la San-Michele...

Toate acele lumi așteptau răbdătoare să fie descoperite de ochii mei măriți de uimire:

- Uite, bunicule, știai că și în Finlanda există fiorduri care îi zdrențuiește țărmul stâncos până la colibele trolilor care sfarmă pietre în dinți? Nu sunt la fel ca cele din Norvegia, dar tot ghețarii au sculptat țărmul în golfulețe și strâmtori puțin adânci în care înoată uneori... balenele cocoșate! Ce nostim, bunicule: cum să aibe balenele cocoașă?

-D'apoi cum sâ n-aibe? Dacă ieli-s ca oamenii, numai cât înoată șî respiră numai c-o nară din vârful capului!

-Cum se poate bunicule, balenele n-au două nări ca mai toate animalele? Până și elefanții au două nări la capătul trompii!

-Dară ieli respiră prin nara ceia suflând apa afară că-i răce, șî strănută ca oamenii!

Iar eu mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să strănuți apa sărată pe-o nară, pufăind ca o locomotivă acvatică, trăgând după tine bancuri nesfârșite de pești cu burta argintie, și simțindu-mă întocmai ca Eero, cel mai mic dintre cei șapte frați din saga nordică...

-Hait! Strânji lumina, câ bune-tu o "răsturnat deja purceaua" ș-o adurnit!, ioti la iel cum sfărăie p-o nară ca balenili voastri!, intervine brusc bunica întrerupându-îmi firul gândurilor...

Am stins becul din tavan, am închis cartea și-am asezat-o pe masă. Aventurile lui Eero trebuiau să mai aștepte până a doua zi, iar eu tolănind patul pe întuneric, "vedeam" apele albăstrii ale Mării Nordului învolburate de cârduri de balene cocoșate, ce-mi păreau îmbrăcate în fracuri negre și strălucitoare, cu jobene și cu monoclu la un ochi, într-o parte și pufăind pe nările lor unice, havane cubaneze întocmai ca niște locomotive...

Iar bunicul, întocmai ca un Gepetto modern, bâțâind o bărcuță roșie, cu binoclul atârnat de gât și cu palma mâinii drepte streașină la frunte, le număra:

-Zăce! Li trebuie multâ urluială la aistea! Io-ti-ti câtă-s din mari șî grasi, om tăie una di Crăciun în loc di porc!, zâmbește șugubăț bunicul...

În depărtare, ca prin ceață, munți înalți, stâncoși, cască genuni de ape albastre în care se răstoarnă leneș pe-o parte balenele cele cocoșate îmbrăcate-n frac și joben... Zâmbesc prin somn la bunicul care le mână de la spate trudindu-se să le vâre în țarcul oilor... Nu mai sunt valuri... Verdele pășunii a luat locul albastrului înspumat care s-a înălțat cer. Nu mai sunt nici balenele cocoșate: bunicul le-a mânat către cer rătăcind calea...

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 

Vreau cu brațele tale să înconjor lumea,
Vreau ca privirea ta să fie leacul fericirii,
Vreau ca prezența ta să alunge moartea
Și jur pe nimicul ce-l am, c-am să te fac a mea.

Și mereu când am să spun: ”te iubesc”!
Nu va fi vorba despre tine,
Va fi vorba despre cum nu aș putea să trăiesc,
Fără prezența ta lângă mine.

Dar când o să îmi apari în cale pe altar,
Să nu-mi spui nicio vorbă,
Dragoste să-mi dai, gust de nectar,
Iar la ureche iubiri în șoaptă…

Dar până atunci, nu simt dragostea,
Iar eu simt cum mă ofilesc câte puțin,
Dar până am să te fac femeia mea,
Ard tot ce aveam eu mai scump, nimic…

Every time I look down

on this timeless town

Whether blue or gray be her skies

Whether loud be her cheers

or whether soft be her tears

More and more do I realize that

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near.

Szeretem Párizst

Valahányszor lenézek

ezen az időtlen városon

Akár kék, akár szürke legyen az ege

Akár hangos legyen az ujjongása

vagy lágyak legyenek-e a könnyei

Egyre többször veszem észre

Imádom Párizst a tavaszi időben

Szeretem az őszi Párizst

Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás

Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg

Minden pillanatát szeretem Párizsban

Az év minden pillanatában

Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?

Mert a szerelmem közel van

Imádom Párizst a tavaszi időben

Szeretem az őszi Párizst

Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás

Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg

Minden pillanatát szeretem Párizsban

Az év minden pillanatában

Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?

Mert a szerelmem közel van.

Hai! Vino! Să lăsăm liniștea să vorbească 

Destul am îndurat tăcerea zgomotoasă. 

Hai! Vino! Să stăm unul lângă celălalt 

O ultimă dată în această viață,

Să-mi torni, să beau din ultimul pahar

Gheața din suflet, ușor, să se topească.

Hai! Vino! Să scurtăm distanța dintre noi

Destul ne-a fost timpul cu ploi.

Hai! Vino! Să ne salvăm unu pe celălalt 

De-aceasta dată cu mai multă voință

Să bem din noul vin pe-aceeași canapea

O-mbrățișare să ne fie ultima sentință!

În grădina dragostei noastre,

Oceanul inimii tale mă învăluie,

Stelele dansului nostru strălucesc,

Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte 

Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,

În raiul din brațele tale mă pierd,

Pe calea stelelor, călătorim împreună,

Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă 

Extazul ne învăluie în serenadele nopții,

În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru

Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile

Cu fascinație și înălțare, te privesc,

În melancolia dulce a clipei, te iubesc,

Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,

În lumea noastră, dragostea este eternă și divină

Uitama in capul  tau

Dar in gind voi fi mereu

Uitama asa cum poti

Dar nu asa sa stie toți

Iti doresc sa fii barbat

Si sa fii apreciat

De acea a ta femeie

Care iti va fi o cheie

Dar sa stii ca voi fi bine

Voi incerca sa uit de tine

Sa nu-ți faci griji de mine

Ca sigur va avea cine

N-ai stiut sa fii barbat

Asa cum m-am asteptat

Ai fost un simplu baiat

Care doar a studiat💔

Inima,val zbuciumat 

Când doua iubiri ea cuprinde..

Dintre un crin alb si-un trandafir înfocat 

Poți alege oare?

Dar conștiința striga ,,Păcat".

Si-atunci trebuie sa ucizi o iubire..

Așa e cinstit,așa e curat.

Pe câmpul inimii poate fi doar o floare..

Dar,oare,in infinitul inimii 

Nu e posibil sa zboare doi fluturi?

Unul alb,altul plin de culoare?

Sa fie și munte,și mare?

Da,se întâmplă în viata 

Ca legile inimii tale 

Sa-nfrunte a lumii gândire,

Și totuși,conștiința te-obliga 

S-alegi o unică iubire..

Si-atunci,valul piere,

Și inima ta devine o mare lina,

Chiar daca în ea se ascunde-o durere...