NELINIŞTE

    Câteodată când suntem singuri 
    ne dorim singurătatea şi mai mult.
    Ca şi cum bolnavi de moarte fiind 
    ne-am teme de trecutele vieţi,
    de trecutele păcate...
    Dar am nevoie de tine
    sd-mi dai visele tale, dorinţele tale
    să-mi dai aripile tale şi zborul tău până la cer.
    Căci eu nu mai am nimic, 
    nimic nu mi-a mai rămas 

    decât lumina de pe mine...


Категория: Философские стихи

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online NELINIŞTE

Дата публикации: 3 ноября 2025

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 678

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Kitty

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

Еще ...

Nu totul e iubire

Nu totul e iubire. Uneori forțat, alteori cu lejeritate, mai începe și ura. Și nepăsarea și disperarea și deznădejdia... Dar și grijă și speranță, că de... ea moare ultima, nu-i așa?

Și cu toate la un loc, gestionându-le, - așa după cum manevrează jonglerul mai multe mingi deodată -, ne trăim existența și timpul, nerealizând câteodată cât de anevoios se repară cuvintele grele care odată rostite, se rostogolesc ca pietrele la vale: nu se mai pot întoarce de unde-au pornit oricât ai da...

Căci cu-adevărat cuvintele rostite potrivit, la timpul potrivit, te pot înalța, sau dimpotrivă te pot, cu aceeași potrivire, să te arunce în ghearele deznădejdiei... fiecare dintre noi, să recunoaștem, am simțit mângâierea sau usturimea lor pe propria noastră piele...

Mie, întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, fiindcă de mic le-am putut ghici forța, am știut când un cuvânt a adus mângâiere sau a produs amărăciune... Și probabil, că tocmai din aceste motive, am ajuns să le respect, să le dau cuvenită menire...

Acuma, totuși trebuie să recunosc de asemenea, că tot cuvintele stau la baza trăirilor noastre. Firește unele lucruri pot fi "spuse" și fără cuvinte, dar câtă bătaie de cap poate fi atunci când gestul înlocuiește cuvântul, câtă neînțelegere, cât zbucium, când, simplu, cuvântul, chiar și șoptit, poate șterge orice urmă de îndoială și croi calea către însăși trăirile noastre...

Cuvintele grăite, sau cele sugerate din priviri sau gesturi, devin legi ale conștiinței noastre, ne construiesc, ne adună și totodată ne risipesc gândurile care pot îmbraca doar forma cuvintelor încă nerostite...

Stau câteodată și mă gândesc, câtă irosire de gând, fără rostire! Gândurile nebunești se pierd ușor în "să nu...". Cele curate, pot pieri în futilitatea altor cuvinte rostite supra, pentru a fi ascunse, rămase doar "gândite", nu și rostite... 

Ah, cât de mult am urât faptul că uneori a trebuit să-mi autocenzurez cuvintele, căutând unele mai puțin "directe", îmbrăcând o trăire într-o altă formă... de multe ori înțeleasă greșit, tocmai pentru că n-a fost înzestrată cu sinceritatea ingenuă din care-a izvorât...

Poate că într-o viață de om, rostim, nu știu, o mie de milioane de cuvinte. Dar câte dintre ele au avut rost, au dat sens trăirii? Câte dintre ele au înălțat, câte au coborât, câte au mângâiat, câte au rănit? Dar mai ales, câte dintre ele n-au fost rostite?

Mi-ar place să cred că odată cu vârsta, gândurile mele s-au domolit în cuvinte corecte, transparente, directe, fără ocolișuri sau înțelesuri subtile, care în fapt ocolesc trăirea... Că am găsit un fel de echilibru yin-yang, între gânduri, trăiri și cuvinte, un fel de împăcare culeasă din trecerea anilor...

De aceea, cumva, duc, așa, o amărăciune în mine, că în timpul care mi s-a scurs, aș fi putut cuvânta mai bine. Mai frumos, mai cu sens... Și cumva, tot am credința, că dintre toate cuvintele mele, în cele pe care le-am rostit până astăzi, am găsit mai multă iubire. Căci deși am vazut că pe lângă  iubire încape și grijă și speranță, poate încăpea și ură. Și nepăsare și disperare și deznădejdie... Fiindcă nu totul e iubire...

Еще ...

FII ÎNGERUL MEU

    Fii îngerul meu,
    Cu aripile deschise,
    Să mă cuprinzi la sânul tău,
    Eliberat de vise...
    
    Fii îngerul meu,
    Poartă-mă-nalt,
    Spre infinit,
    Visul meu împlinit...
    
    Fii îngerul meu,
    În sufletul meu,
    Întâia mea dorinţă -
    Celesta mea fiinţă...
    
    Fii îngerul meu,
    Îmbracă-mă-n tine -
    Fii haina mea,
    În negura morţii.

Еще ...

NESĂBUINȚĂ

Râzând, riscam să par nebun,   
Precum bondarul pe o floare,   
Vroiam să-ţi sorb nectarul bun,   
Dulceaţa-nmiresmată-a gurii tale.   
  
Plângând, riscam o negură furtună,   
Cu zbateri de copaci la geam,   
Vroiam să fii cu mine, bună,   
Să-mi dărui trupul tău, să-l am.   
  
Dar eu n-am râs şi nici n-am plâns,   
Sub gene, eu nu te-am strivit.   
Cu suflet cav, în mine strâns,   
De la distanţă m-am împotrivit.  
  
Ştiam că dacă te sărut pe gură,   
M-aş fi simţit ca un nebun,   
Ca un bondar care se jură   
Să nu mai bea nectarul bun.

 

Еще ...

Ceva... celest...

Bun. Acuma, sunt zile, și zile în care te găsești la un moment dat în mijlocul evenimentelor, chiar dacă nu-ți dorești decât să nu fi fost, ci doar să rămâi pe traiectoria ta anonimă și sigură, plutind în siguranță în jurul soarelui cu care ești obișnuit...

Dar există eclipsele... Sau alte evenimente cerești care te scot de pe traiectoria ta știută și azvârlit peste altele, acolo, unde, în mod inevitabil, te vei ciocni de alte planete care ca și tine se trezesc din amorțeală suficient cât să evite o coliziune sau, dimpotrivă, s-o amplifice...

E greu cu mecanica cerească, mai ales când nu ai de ales... Căci rare mi-au fost prilejurile în care, mișcat de pe traiectorie, am evitat la limită coliziuni... și chiar cu tot efortul, tot am lăsat bucăți din mine pe alți meteoriți, fiindcă așa sunt eu: implicat,  indiferent dacă câștig sau nu...

Și uite-așa, țopăind dintr-un sistem solar într-altul, am descoperit traiectorii noi, aflate în galaxii noi, ai căror sori, poate, au fost mai blânzi cu mine, căci am înțeles de multă vreme că nu-mi pot fi decât mie însumi soare...

Astăzi, călătoresc, înghesuit într-un microbuz, plin până la refuz, cu... alți meteoriți ale căror traiectorii ni se intersectează sub vremelnicia drumului aflat în comun... Da! Dar cu siguranță cu destinații diferite: căci unii dintre noi, poate, vor merge mai departe cercetând alte colțuri de galaxii nepătrunse de alții... sau dimpotrivă, se vor opri să graviteze unii în jurul altora, într-un dans etern, neluminat de vreun soare...

Stau și îi cercetez, pe rând, cu coada ochiului: șoferul jovial, dornic de atâta vorbă cu pasagerii cât să-și petreacă mai ușor timpul, fiindcă pe această autostradă nu sunt opriri, doar destinații...

Apoi, o doamnă singură care își cercetează la fiecare zece secunde celularul în așteptarea oricăror vești: m-am lăsat păgubaș în a număra-n gând de câte ori, abia când am depășit suta...

Apoi două pupete, vesele, gureșe și transparente, care tot drumul, în afară de a-și aranja constant machiajul devenit grosier, și-au tot trimis una alteia, glumițe amuzante de pe tik-tok (cum altfel?) subliniind cu nepăsarea specifică vârstei, în mod inevitabil expresia obsesivă: "fată, ai văzut-o pe aia?"...

Apoi un domn între două vârste, important, îmbrăcat lejer de călătorie cu pantaloni cargo și cămeșă cadrilată în mâneci scurte: remarc la el distincția dată de ochelarii de cetit cu rame aurite, neputând sub nicio formă a desluși titlul cărții groase pe care n-o lepădat-o nicio clipă din mâinile atât de grijulii față de propria-i persoană. "Iată unul conștient de propria-i importanță!", am gândit eu cu premeditarea dată de observația subtilă a adidașilor care contrastau vizibil părului grizonant de la tâmple...

Apoi un cuplu de meteori nepotriviți unul altuia, întrucât ea era mică și iute în gesturi și priviri implacabile, în timp ce el era leneș și lent, mai ales în gândire: întrebat fiind dacă bagajele au fost rostuite cum se cuvine, meteorul a răspuns candid și necalculat, cu expresia "probabil", fapt care a stârnit iuțeala unor priviri ascuțite și dezaprobatoare din partea "meteoarei" care nu l-a mai slăbit din săgeți tot drumul, măcar că au fost primite cu sublimă nepăsare. Curat, am admirat acest vid, recunoscând în sinea mea incapabilitatea de a rămâne imperturbabil la genul acesta de asediu.

Apoi, un alt domn, cu alură de pește, - fiindcă avea o mutră de traficant mărunt -, foarte doritor să intre în vorbă cu oricine, dar fără succes însă, întrucât "radarele" celorlalți meteori l-au ținut musai la distanță, astfel încât, traiectoria lui fiind izolată în carantină, a moțăit mai tot drumul, horcăind ușor cu capul dat pe spate și bale în colțurile gurii lui de pește....

Mai în spate, ghicesc cu ușurință alți doi-trei meteoriți, gravi în tăcerea lor, genul care nu se află niciodată acolo unde ar trebui să fie, sau mai bine spus, genul care se află exact pe traiectoriile pe care n-ar trebui să graviteze... Planete inerte, fără sori, blestemate etern să rătăcească galaxiile, bun de umplut vidul unor spații necercetate de nimeni din lipsă de interes...

Pe drum, se petrec lanuri nesfârșite de floarea-soarelui care, timid, își feresc frunțile într-o parte, către șoferul cel jovial, doamna în vârstă, care și-a primit în sfârșit de pe telefon mesajul vieții ei, către pupetele gureșe și domnul important, pardon, domn' profesor, către peștele de ocazie, către meteoriții nepotriviți cu cei gravi din spate, care, în mod surprinzător s-au atras unii cu alții, lansându-se în polemici subțiri pe teme politice, sociale și economice care ne depășesc pe toți deopotrivă...

Apoi și eu. Un Nibiru, la fel de rătăcitor în acest vast univers de gânduri de nestăpânit... un anunnaki a cărui orbită excentrică s-a intersectat în mod ciudat cu meteoriți și planete din alte galaxii... gonind precis pe aceeași nesfârșită autostradă, către destinația mea, cu o sută și ceva de kilometri pe oră...

Am ajuns...

Еще ...

SERENISSIMA TOAMNĂ

    Pășesc pe așternutul plin de frunze,
    Și vin, umil, în fața ta cu scuze,
    Tu, Toamnă, serenissimă și-nmiresmată,
    Binevoiește, fii blândă, și mă iartă...
    
    Și dacă m-ai ierta, de trena-ți udă,
    Am să-ți culeg dovlecii copți cu trudă,
    Și-aș respira aroma ta mireană,
    De mere și de vin, ce-mi picură pe geană...
    
    E vremea să ridic în cinstea ta paharul,
    Căci știu prea bine care-ți este harul -
    De-mbraci pădurea-n aur și tămâie,

    Și-alungi cocorii, să zboare în pustie…

Еще ...

Стихи из этой категории

CÂTĂ DURERE…

    Câtă durere în spate poţi duce 
    Cu mâinile pironite de cruce 
    Cât amar şi lacrimi, ascunse, 
    Mai curg pe obrajii tăi?

Еще ...

In tot ce pătrundem

Mi-e foame de ceva bun

sau poate chiar de-o carte,

poate chiar o să-mi impun

să pot citi de toate.

Vreau să scap de tot

din lumea asta crudă

plină de-un antidot

care ne lasă-n urmă.

Cartea e scăparea

căci are valoarea,

cheia spre un univers

cu totul mult mai divers.

Timpul zboară, dar în cărți

de pagini este captat

si de noi împrumutat.

Pătrundem deșerți în ea

căutând tot ce-am pierdut

și ieșim ca pasărea,

cu timpul înapoi cerut.

Еще ...

CUM AŞ PUTEA?

    Cum aş putea s-aşez în stihuri,
    Vorbe goale şi nimicuri,
    Gura lumii rea şi slută -
    În acorduri de lăută? 
    
    De mi-e dat şi îmi convine,
    Pun cuvintele în bine,
    De sunt jos în negru hău -
    Aşez rimele în rău...
    
    Pun cuvintele în rânduri,
    Înţeles ascuns din gânduri,
    Boabe mici de rouă-n soare,
    Gânduri-paseri călătoare...
    
    Cum aş putea să nu le cânt,
    De se pierde vorba-n vânt,
    S-aştern rânduri pe hârtie,
    Un gând bun din sută-n mie...

Еще ...

MONEDA MÂNDRIEI

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

 

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

 

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

Еще ...

MEMENTO TE VIVERE !

Sunt Eul cel ce te sfătuiește      
Amintește-ți să trăiești,
Că ai iubit și mai iubești   
Cuvântul pus drept jurământ
Adevăr ce nu se  înlocuiește  

Amintește-ți să trăiești   
Că ai iubit și mai iubești
Cupola cu stele ne căzătoare
Apusul în extaz de culoare
Și diminețile cu roua pe petale
       
Amintește-ți  să trăiești!  
Printre nori seninul să-l privești
În furtuni  să fii   năval
Corăbiile să le călăuzești
Și  cea  mai  zbuciumată de val

Îți va aduce speranța până la mal… 
MEMENTO  TE  VIVERE ! 

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍