Suspin rece și avid

Aș vrea să mă auzi când cânt în tăcere,

Să-ți ajungă glasul meu până la marginea lumii, ușor,

Când fiecare notă se naște din dorul meu,

Și tu ești muza, care mă face să zbor.

Căci fiecare cântec ce iese din piept,

Este o poveste pe care doar tu o știi,

Fiecare acord, o vibrație înălțătoare,

Iar tu ești lumina care în inima mea vie.

Aș vrea să mă auzi cum pictez cu cuvinte,

Cum culorile sufletului meu devin adevăr,

Cu fiecare tușă, fiecare nuanță de dor,

Tu ești pensula care-mi dă contur.

Talentul meu, un foc ce arde cu tine,

Fără tine, nu aș ști ce înseamnă a crea,

Căci în tine găsesc inspirația divină,

Tu ești sursa mea, și eu, doar un râu ce curge spre ea.

Când cânt și pictez, totul se deschide în fața ta,

Și aș vrea să te știu aproape, să mă asculți,

Căci tu ești zborul ce îmi dă aripi,

Și fără tine, rămân doar umbre, fără rădăcini.

Aș vrea să mă auzi și să mă simți,

Să vezi cum talentul meu prinde viață din dor,

Căci tu ești muza mea, și în tine mă regăsesc,

Când cânt și când pictez, tu ești visul meu de aur, fără-nceput.

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,

Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?

Nu cer decât aer, lumină și pace,

Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.

Un glas nevăzut, mereu ascuțit,

Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,

Că nu am dreptate, că nu merit loc,

Că viața mea e un fum, un joc.

Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,

Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.

Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,

Să nu fiu doar țintă pentru alte război.

De ce trebuie glasul meu să fie frânt,

Când doar să iubesc încerc pe pământ?

De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid

Și nu văd în mine un suflet timid?

Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?

Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?

Că strig la stele să-mi dea alinare

Într-o lume ce-și face din ură hotare?

Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,

Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,

Dar sabia lumii mă taie mereu,

De parcă iubirea-i un păcat prea greu.

Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,

Cuvintele mor sub cerul tăcut.

Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,

Și el e dreptatea ce nu se oprește.

Iubirea nu-i un vis ce trece,

nici vânt ce uită să mai bată,

e râu ce-n pieptul tău se-apleacă

și sapă-n stânci fără să sece.

E foc ce nu-ntreabă dacă poate,

arzând și palme, și destine,

dar cine-n flăcări nu se zbate

n-a fost iubit pe deplin bine.

Iubirea nu e doar lumină,

e și furtună, și tăcere,

e dor ce mușcă și alină,

e drum ce-și cere înviere.

Căci cine-a fost iubit odată

rămâne veșnic împărțit—

o parte-i stea ce stă de pază,

o parte-i rană ce-a iubit.

Dacă aș arăta ca o zeiță frumoasă,

Cu chipul perfect și trupul de vis,

Poate că nu m-ai mai privi cu ochi goi,

Poate că m-ai iubi, mi-ai da un sens, un abis.

Dar sunt prea urâtă, în oglindă mă văd,

Un chip fără frumusețe, fără dar,

Un suflet ce se rătăcește-n cuvinte,

Căci nu am ce ți-ar plăcea, nu am acel dar.

Mă pierd în umbra ce mă urmează,

În lumea unde frumusețea e lege,

Dar ce se întâmplă când nu ești perfect?

Când nu ai acea lumină, acea magie de eghe.

Mă uit la ele, cum zâmbesc, cum strălucesc,

Și știu că niciodată nu voi fi așa,

Căci eu sunt doar o umbră, o pată pe cer,

Un vis nerealizat, o tristețe ce nu se va șterge.

Dacă aș fi fost altfel, m-ai fi dorit,

Dar sunt doar eu, în fața ta un nimic,

Și mă las înghițită de golul ce-l simt,

Într-o lume unde frumusețea mă judecă ca pe un părinte critic.

Aș vrea să fiu ce vrei să vezi,

Dar realitatea mea mă trădează în fața oglinzii,

Și-n inima mea doar o durere mă ține,

Căci nu voi fi niciodată suficient de frumoasă, doar un vis pierdut, fără urme, fără amintiri.

S-a scurs amar de vreme;

Sortiți să ne dezbinăm,

Ne -am înstrăinat de noi...

Acu ne frământă dileme,

Din amintiri depănăm,

Călcând un pas înapoi..

Creasem un fel de conexiune 

In căutarea de -o verigă,

Ce ne-ar uni din nou..

Cea mai bună versiune;

Chemarea sângelui strigă 

In tăcerea inimii ca un ecou;

Pt cei ce se regăsesc cândva 

Și nopțile au plâns de dor,

Simțind absența real.

Ori timpul ne răcise cumva;

Captivi Intr -un decor 

Ne intersectăm formal..

Ne rătăcisem la răscruce 

Și ne -am rupt de ce ne leagă 

Dintr-un motiv cert meschin..

In loc să împărțim emoția dulce,

Fugim în lumea largă,

Smulgând din piept suspin..

Cred cu tărie în soartă 

La clipa unei revederi,

Oricât de mult as îndura;

Inima în gând vă poartă 

Pe înruditele cărări,

Incerc să dreg ruptura..

Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit

Și te distruge

Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea

Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii

Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat

Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări

Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești

Însângerată cu lacrimile pana-n  pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul

Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște  pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului

Un dor apăsător

Și lacrimi nu mai cad,

Trăiesc în propriul meu iad

Mă usuc și mor...

Mă sting,

Mă doboară durerea

Îți caut mângâierea, 

Dar nu mai pot să te ating.

 Din tot ce îmi plăcea odată

Azi nu-mi mai pare a fi nimic

Căci nu mai vreau să mă implic

Și nu o să mai doresc vreodată.

Tristețea mea e molipsitoare

Și mă ascund de orișicine

Ca să nu ajungă ca mine.

Să nu se simtă cât mă doare.

Sunt vie dar mă simt moartă,

Și-aș da orice ca tu să știi

Că ai putea ca să mă învii

Că ai putea să schimbi o soartă.

Dar tu nu știi, 

Ești prea departe 

Ne desparte

Tot ce n-am putut fi.

De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,

Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,

Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd

În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?

Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,

Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,

Le iubiți pe cele ce nu sunt,

Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?

Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,

Dar tu privești doar la ce nu există,

Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă

Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.

Realitatea azi e că vrei o iluzie,

Că te pierzi în formele care nu respiră,

În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema

Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?

Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,

Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,

Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,

Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.

Așa că îți pun o întrebare, iubite,

Cum poate un bărbat să caute naturalețea,

Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?

Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?

Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?

De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,

Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,

Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?

Cum poți să iubești mai multe chipuri,

Când unul singur ar trebui să fie suficient?

Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,

Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,

Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,

Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.

Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:

Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,

Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,

Căci am fost singura ta iubire adevărată,

Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,

Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?

Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,

Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,

Un vânt mic, subțire,

Care șuiera numele tău.

Te-am căutat în oase, în coastele mele,

Le-am spart cu dalta disperării,

Dar erau albe și goale –

Colivii fără păsări.

Sângele nu mai curge,

Se preface-n ceară, încet,

Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă

Care curge din ochii mei.

Te-am căutat în carne,

Dar carnea mea a devenit hârtie –

Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,

Doar litere deformate, care urlă.

Aș vrea să mă smulg din mine însumi,

Să mă descompun în cioburi,

Poate sub bucăți voi da de tine,

Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.

Dar tu ești absența.

Un paradox, o rană care nu are corp.

Ești ploaia care cade pe mare,

Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.

Și totuși, te scriu.

Pentru că, în lipsa ta,

Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,

Care te strigă,

Care te înghite,

Care te așteaptă.

Plâng și mă gândesc la tine 

Cât de minunat a fost timpul 

Și după tot eu îmi amintesc 

Că eu tot am sfâșiat 

Încerc să fug și să te uit 

Și așa plâng neputincios 

Și mă gândesc la tine i-ar și i-ar 

Și gândul mi-e de prisos 

Am greșit de multe ori 

Am greșit extrem de mult 

I-ar tu m-ai iertat mereu 

Și m-ai iubit nespus 

Am dat cu piciorul la tot 

Și nu pot repara 

Și chiar dacă mi-aș cere scuze

Tu nu m-ai credea