E IAR SEPTEMBRIE

Oh, vântule, 

De ce bați?

De ce natura o străbați?

De ce nu încetezi,

Lasându-mă să plâng,

Aici, 

Pe al inimii mele mormânt.

Primăvară

În glasul unui nou, tăcut amurg

De Martie întârziat

Se prevesteşte iar, acum

Un proaspăt soi de verde crud

De verde necălcat şi ud

Cu paşi grăbiți către lumină

Răsar de-odată ghiocei

Lăsând în urmă iarna cea deplină

Să-şi ducă iarăşi traiul ei,

În alte depărtări permise

Dar nu aici, nu lângă ei.

Vifornițele vechi suspină

Şi se retrag în alte zări

Căci vânturi noi si calde vor să vină

Să-mprăstie, s-aducă, să mențină

Mirosuri proaspete şi noi.

În crudul grai, armonios şi dulce 

Vioi le cântă iarăşi ciripind

Firave păsări, 

Vesele cântări, idilice fragmente, 

iubitelor lor flori.

Câmpii încep a înverzi cu sete

Şi flori şi gâze şi insecte

Se-adună ca să concerteze

Adevărate simfonii măestre. 

Copaci cu ramuri ațipite

Au început a se trezi

La glasul unic de copii

Râzând în hohote, cântând

Cu sufletele mari, deschise

De-a primăverii poezii!

Marius Ene, Elblag, Poland, 14⁰⁰, 22.03.2023

In oraşul de pe Tibru,

Ploaia cade, timpul trece,

Parcă ceva prevesteşte:

Un peisaj funebru - Rece.

În oraşul cel Etern,

Cerul este înegrit.

Totul a încremenit,

În acest-nghețat infern.

Alunec spre trecut,în amintiri

Mă scald în roua acelor dimineți ,

Tăcute umbre îmi fac semn

Cu-un soi de viață în priviri.

Un dor își pune azi peceta

Pe vremea anilor de-atunci,

Când soră îmi era natura

Și mamă satul dintre lunci.

Ce legătură nevăzută

Cu mult cântatele cărări ,

Mă duce-n ochiul din pădure

Și adorm pe lumile de flori ?...

E primăvară, îi simt căldura

Adusă de adierea unui vânt,

E timpul bun pentru-arătură

Și de pus sămânța în pământ

Ziua, e din ce în ce mai lungă

Iar nopțile încep să fie scurte,

Țăranul cu greu mai dovedește

Foc să dea la cei gunoi în curte

Copacii sunt încărcați de flori

Și colindați de roiuri de albine,

Nectarul să îl fure pentru miere

Ce noi apoi o consumăm pe pâine

Și peste tot e ciripit de păsări

Ce cuiburi fac prin rămurele,

În care zilnic vor depune ouă

Și-n timp puii vor ecloza din ele

Pe câmp tractoarele trag brazdă

Sub care vor fi puse semințele,

Și dacă cade apa binecuvântată

Țaranul îsi va umple hambarele

Diminețile sunt încă răcoroase

Și doar peste zi se încălzește,

Și-o vorbă din popor ne zice

De vrei cămara plină, din zori.. trudește!

Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată

în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu

pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci

când plâng. Și doar atunci când plâng, eu

simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;

apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate

înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei

mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;

atunci când pericolul este prea mare pentru a fi

conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că

nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul

se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;

se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,

și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,

dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar

ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea

devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt

intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când

este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,

care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța

la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale

sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;

dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc

ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care

nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după

cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.

Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra

unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca

atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni

libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul

poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide

precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii

in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;

si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui 

Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni

realitatea noastra certa, daca noi dorim .

Poezie de Marieta Maglas

Notă; această poezie este publicată.

    Îngerul nopții, nestingherit,
    Printre noi, se plimbă, grăbit,
    Mereu cu prezența lui sumbră,
    Printre cei rămași fără de umbră...
    
    Îngerul nopții, nu stă pe gânduri,
    În urma lui, în sicrie din scânduri,
    Stau adormiți cei fără de vină,
    Cei amuțiți ce tânjesc la lumină...
    
    Îngerul nopții, palidul astru,
    Slab luminează pasajul cel sacru,
    Zdrențuită dantelă de valuri albastre,
    Ce leagă vremelnic lumile noastre...
    
    Îngerul nopții, frumos și tandru,
    În lumini și umbre îmbracă leandrul,
    Ispita iubirilor ce împlinesc în noapte,
    Parfumul fructelor dulci și coapte...
    
    Îngerul nopții, rătăcit printre stele,
    Stinge sub povara secundelor grele,
    Inventarul luminii din petalele caste,
    Izvorând năvalnic spre câmpiile vaste...

#ingerulmeu

Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri, 
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri", 
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...

Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare, 
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare... 

Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...

Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

    Desculț, am râs la mare, cer și nori,
    Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
    Să simți că ești un soare printre sori,
    Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
    
    Desculț, prin roua proaspătă din zori,
    Am alergat cu vântul drept în față,
    Să simt parfumul câmpului de flori,
    Și licărirea stelelor de dimineață...
    
    Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
    Cătând din când în când la zare,
    Simțind pe buze gustul fad al sării,
    Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare... 
    
    Desculț, am vrut să mă supun chemării,
    Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
    N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
    Uitând de muze și de regulile clare...

    Lasă-ţi gândurile greieri, 
    să-ţi colinde-n voie lanul,
    şoapta norilor să-nchine 
    într-un psalm întreg Coranul,
    marea să-şi întindă ţărmul
    de oglinzi, sclipind mărgeanul...
    muntele să-şi doarmă-n tihna 
    somnului cel veşnic,vina, 
    stepa-n orizont mocnindu-şi
    coamele de cai hinduşi...
    
    Lasă-ţi draga mea iubită, 
    râurile să-mă-nece, 
    hăurile să-mă-nghită,
    sâmbure de soare stins, 
    sub sărutul tău promis...

   Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
    în leagănul mareelor lunare... 
    această noapte scurtă se trecu, 
    ca umbra pescăruşilor în mare.
    
    Acum, pe ţărmul gol încărunţesc 
    de dorul tău, de dorul cărnii tale... 
    acesta e destinul meu lumesc, 
    pândit de plictiseli duminicale.
    
    Aş vrea să dorm aici, cu întristarea 
    la piept. Culcat pe ţărm ca un artist, 
    dar din adâncuri, mi te aruncă marea, 
    ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.