Stări oscilante

Nu mai ești azi, ochii plini de drag să mii vezi

M-am împăcat cu gândul că ai uitat de mine.

Stai liniștit nimeni va ști vreodată cine ești!

Însă toți vor citi doar versuri despre tine...

.................................................................

Nu mi-ai mai scris... nu m-ai mai căutat 

Nici un mesaj n-am primit... nu m-ai sunat

Deloc n-ai mai venit... atât de simplu ai plecat,

Făr' de rămas bun... făr' de îmbrățișat...

Nici din priviri nu te-ai întors și m-ai lăsat pierdută 

Că azi îmi este visul o cauză pierdută...

Așa ușor ai renunțat, de parcă nu ne-am cunoscut

Cum ai venit ai și plecat, uitând tot ce ne-am spus.

Am învățat să trăiesc cu ce nu mai pot schimba.

Din cioburile inimii nicicând n-am să mai fac oglindă!

Am învățat că oricât de mult inima ar durea

La un moment dat se nasc vitralii și lumina-i diferită...

M-am învățat la braț să merg, cu a ta amintire,

Să accept hotărâri care nu țin de mine,

Să nu cred că poate eu n-am fost destul 

Și că-i vina mea că paharu-i strain de al tau vin.

Visul nu îl mai strig... o ultimă dată să te îmbrățișez,

Cu tot dorul ce-mi arde mocnit în piept, 

Căci mi-a rămas gravat în suflet pe veci

Să pot să trec peste, să pot să te iert...

Că n-ai înțeles să mă iei în brațe o ultimă oară 

Să nu faci din a noastră poveste, pe viață, o povară...

Să nu mă acopere regretul, că nu te-am așteptat destul,

Că-ți duc dorul nu mai e secret... o știi, acum o știu și restul...

Și de mai scriu câte o poezie în nopțile târzii 

Singură îmi fac lumină printre vise pustii...

Nu să mă împotrivesc acestui puternic destin

Ci doar o clipă să mai fim, în brațe să te țin...

...............................................................

P.S

Știu că "povestea noastră" cum spuneai, a apus

Și-ai ales liniștit să iți vezi de-a ta cărare 

Chiar de-au rămas atâtea de spus... de făcut,

Mă bucur că deși în jur doar plouă, pe strada ta... e soare!

Unde-s promisiunile, pe care le făceai 

Îmbrățișările ce pentru mine le păstrai?...

Ai zis că îți sunt dragă, și mult m-am bucurat

Păcat c-au fost doar vorbe, nimic adevărat!

Dar mult am mai greșit, să cred că tu nu minți

Erau doar vorbe goale, niște gogoși fierbinți.

Pe-atunci atât de mult, cu drag eu te-ascultam

Și fiecare vorbă, în sufletul o strângeam.

Cu ochii tăi frumoși și vorba minunată

Frumos m-ai cucerit ca pe-o naivă fată. 

În suflet imi puneam, vorbele tale calde

N-aș fi crezut vreodată, că nu-s adevărate!

Erai în mine o scânteie gata să zboare

Un suflet ce n-a mai văzut raza de soare...

În gând un nume care mândră să-l porți 

Acum ești înger zburând spre ale Raiului porți.

Nu vor mai fi piciorușe mici care să alerge

Și nici guriță dulce care "mama" să strige

Doar un chip să-l imaginez iar și iar 

Umbre, vise și un dor amar.

Așteptam să te strâng, să te ocrotesc,

Să-ți cânt un cântec, să te îndrum corect,

Dar timpul s-a oprit înainte să înceapă 

Lăsând în brațe gol...o rană care sapă.

Azi ești o stea ce luminează pe cerul tăcut 

Un vis neîmplinit pe acest pământ 

Iubire îți voi purta dincolo de veci

Sufletul meu micuț , ce în ceruri petreci.

Nu e usor in fiecare zi sa te prefaci 

Când in realitate toate in suflet dor,

La ușa unei inimi ce nu se deschide

E al naibii de greu, să fii un cerșetor...

Nu știi cât mi-aș dori de mult să te chem 

În nopțile albe când mi-ești și dar și blestem,

Dar mi-am promis că lipsa ta n-o să mai doară 

Si nici vorbele ce le-ai aruncat ultima oară.

M-ai privit în ochi fără nici un regret

Mi-ai inchis orice drum făcut cu speranță,

Mi-ai smuls cu-atâta nepăsare inima din piept

Și m-ai lăsat cu-n suflet rece... ca de gheață.

Ai plecat, înapoi nicicum nu te-ai uitat

Mi-ai dovedit destul ce fel de om ești.

Îți mulțumesc pentru "respectul" acordat,

Sî pentru finalul nedemn al unei povești.

Și mi-e poftă de-un vin în pahar,

Poftă ce mă-ndeamnă să scriu din nou.

Peste foi s-aștern iluzii fără hotar

Dar cuvintele mi se pierd în decor...

Mă forțez... cumva trag de mine

Și-ncerc gândul să-l aștern pe hârtie 

Caut amintiri să le pun în rime

Din atâtea, să pot, să scriu... o poezie.

Închid ochii... mi-apari în gând 

Privirea ta îmi lasă rima pe gene,

Vise, dorințe bat ca-ntr-un ecou.

Și-ncep să scriu, de dor... pe teme...

Scriu ceva rânduri și parfumul reapare

Parfum de-al tău vin îmi adie ușor...

De poftă... torn poezie-n pahar

Si las dorul sa fie pe foi autor...

Sunt diferită...

Sunt diferită de cei ce mă rănesc...

Am prins curajul valului ce se îndepărtează 

Și puterea zâmbetului ce doare.. dar se afișează...

Dar sunt om, suflet și... obosesc ...

Să cred, să sper, să mă mint singură 

Deși nu vreau să-mi pierd visele, poveștile...

Mă-ncearcă foarte tare dorul și cad în neputință 

Un dor ce este al meu și îmi scrie poeziile...

Sunt diferită de când durerea nu mai are glas... doar greutate

De când mă fac bucăți și-apoi mă strâng cu mâinile goale

De când mă țin în brațe când simt că mă prăbușesc 

Sunt diferită de când am înțeles că nu merită pentru nimeni să te abandonezi.

Sunt diferită... iubesc în vise ce nu pot in realitate, dar iubesc

Și când mi-e dor citesc povestea rămasă nescrisă 

Căci te găsesc în toate.... atât de frumos și firesc

La un pahar de vin.... în acea ultimă îmbrățișare promisă.

Un prieten adevărat,

E cel ce nu trădează,

E cel ce e bun,

Și e cel ce stimeaz

Se lasă-n mine timpul ca o ceață,
și pașii mei nu știu de unde vin;
iubirea mea, prea tânără și creață,
a ars frumos, dar n-a știut destin.

Am vrut să cred că tot ce doare trece,
că inima se-nvață să tacă-n timp,
dar dorul, ca un câine fără lese,
se-ntoarce-n mine iar și iar, flămând.

Nimic nu cer. Nici semn, nici izbăvire.

Doar starea asta grea să o cunosc:
că sunt ce sunt prin tot ce-am pierdut viu.

De-i drept să plâng, atunci să plâng cu fire.
De-i drept să port, să port fără noroc.
Căci omul stă întreg doar când e scris.

Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,

Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?

Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,

Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,

Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,

De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?

Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,

De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie

Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?

Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?

Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,

O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.

Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,

Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,

Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,

Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?

Cum mă pot folosi de această viață,

Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?

Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,

Sau sunt doar un chip pierdut în neant,

Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?

Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?

Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,

Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.

Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,

Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,

De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?

Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,

Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri

Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.

The sunset is beautiful, isn't it?

N-am înțeles de ce-ai plecat tăcut,
Nici unde s-a pierdut iubirea noastră,
Doar lacrimi reci pe obraji au crescut,
Ca ploaia grea pe-o inimă albastră.

Dar încă sper, chiar dacă totul doare,
Că poate cândva, în alt destin,
Vom regăsi iubirea trecătoare,
Și n-o vom mai lăsa să cadă-n chin.