Vreau să alerg prin iarbă

Ai încărunţit, buna mea,

Dar aşa îmi eşti şi mai dragă,

Îmi aminteşti de bunătate, de copilărie,

Şi aşa va fi viaţa-ntreagă.

Când greu mi-era la tine alergam

Şi-ţi povesteam necazurile mele,

Care-mi păreau atunci atât de mari

Şi viaţa o vedeam doar în probleme.

Mi-era de-ajuns, bunico, doar o vorbă,

Şi toat-a mea durere dispărea...

Aş vrea să mai adorm la tine-n poală

Cum adormeam în prunci mea.

Vremurile, însă, au trecut grăbite,

În goană mare anii au fugit

Aş vrea să te mai întâlnesc în cale

Şi să-ţi şoptesc "mi-e dor" necontenit.

Tu eşti Regina mea cu părul argintiu

Eu te sărut şi ţie mă închin

Abia aştept clipa

La tine să revin...

Nu mă întrebaţi, vă rog, ce face el,

De unde aş putea să ştiu,

Nu ne-am văzut de-atâta timp

De-atunci s-a tot scurs nisip...

Fie-vă milă de inima mea,

Ea când aude de el încă vibrează,

Întrebaţi-mă mai bine de altceva,

De orice, dar nu de durerea mea.

Întrebaţi-mă de timpul de afară

De cum mă simt, de orice,

Despre mama să vorbim niţel

Numai nu mă întrebaţi de el.

Despre fleacuri întrebaţi-mă vă rog,

Recunoscătoare am să vă fiu!

Sau mai bine nu mă întrebaţi nimic

Lăsaţi-mă să mă ridic.

Să îmi revin, e încă greu...

Nu mă întrebaţi ce face el

Întrebaţi-mă despre orice

Dar despre el, vă rog, nu îndrăzniţi!

Toată lumea renaște, eu simt că mor

Soarele strălucește, eu văd numai nor.

E primăvară, ar trebui să zâmbesc,

Eu însă ca o frunză moartă plutesc.

Ce stare absurdă de lâncezeală,

Ce suflet gol, înăcrit și pustiu

De ce la toți e primăvară

Iar la mine nu...de ce? Nu știu...

E de vină durerea, de vină ești tu

Că nu se topește zăpada cea grea,

Si ghioceii nu înfloresc

Si-n viața mea...

În loc de ei am doar frunze descompuse

În loc de triluri de păsări, am dor,

Afară e primăvară, la mine e toamnă

Si ploile toamnei prea tare mă dor...

Îmi sorb cafeaua amară de dimineaţă

Singură, doar cu mine,

Mă gândesc la multe...la viaţă - 

La tine!

Ieri, erai încă aici, aproape

Şi cafeaua ieri alt gust avea.

Acum eşti mult prea departe

Pierdut, pe undeva.

Am pregătit, totuşi, două ceşti de cafea,

Nu m-am obişnuit încă cu una!

Două am să fac şi mâine

Şi-ntotdeauna.

Of, singurătate...casa e atât de mare,

Sunt doar eu şi ceaşca de cafea

Mai simt încă undeva, aievea,

Prezenţa ta.

De-acum aşa vor fi dimineţile mele - 

Singură cu două ceşti de cafea

Cu suspine mii

După dragostea ta...

Noi doi am confundat iubirea

Cu o senzaţie sau cu ce vrei

Am gustat cu totul din alte fructe 

Numai nu din ale dragostei

Am confundat iubirea cu pasiunea

Aia n-a fost iubire, a fost ceva uşor,

Tot aşteptam să-mi crească aripi

Şi din iubire să zbor.

Dar n-a fost iubire, a fost altceva,

Ceva trecător, nu înţeleg anume ce

A fost cum spunea Minulescu "o scurtă nebunie"

Numai nu dragoste...

Am confundat iubirea cu o rătăcire

Ne-am rătăcit şi eu şi tu...

Nici nu ne-am dat seama ce a fost anume

Dar nu a fost iubire...Nu!

Iubirea e altceva, e dumnezeire,

E aerul ce tot pluteşte şi nu-l vezi,

Iubirea e calea cea mai sfântă

Pe care doar o dată o urmezi.

Am confundat iubirea c-o simplă legătură

Ce ne-a unit pe-o clipă, sau mai mult,

Am confundat iubirea c-un simplu joc

Care mi-a plăcut, dar care a trecut.

Am confundat iubirea cu un vis frumos,

Noi doar visam, dar nu iubeam cu-adevărat

Nimeni nu-i de vină că ne-am rătăcit

Vom găsi şi noi cândva iubirea, neapărat!

Chiar dacă iubirea noastră a trecut

precum un vânt uşor de primăvară

Eu nu regret nimic să ştii,

Cu toate că o să mă doară!

O să mă doară - o să plâng

Apoi lacrima-mi voi şterge,

Dar nu o să regret nimic

Aşa e viaţa: durerea vine, apoi trece...

Mâine vine o altă zi

Cu oameni noi, cu noi iubiri

Nu o să regret nimic

Rămâne să aştept noi împliniri!

după ploaie

fără scăpare-s

fluturii ispitiți

de mireasma de abelia

Sunet al nopții întunecate

Pe mine m ai învăluit,

De frica ta stau toți în case 

Ca să nu te fi jignit. 

Sunetul tău ma-nfioara

Adanc in suflet când aud, 

Cântând o bufniță p-afara

Speriindu-mă de la început.

Oh,tu...noapte nesfârșită 

Spune mi, de ce ai venit?

Să ne bagi pe toți în case

Să ne sperii la infinit? 

Marea-mi mângâie gleznele obosite

Soarele moare în valuri de argint,

Urmele mele pe plajă-s adâncite,

In cel mai cald si magic labirint.

Nisipul fin îmi ţine cald la tălpi,

lar briza sărată mă strigă pe nume,

Se sting pe cer ultimele sclipiri

Sunt cea mai fericită de pe lume.

Amurgul verii moare pe pământ

Rămân doar eu, o mască de pistrui

Cu trupul ars de soare si de vânt

Să ascult al mării cântec amărui. 

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

   Toamnă, tu chiar nu m-ai păcălit niciodată!
    Dintr-o privire te-am citit și am știut de-ndată,
    Că-n pragul casei mele scăldată-n soare,
    O să te-ntorci din nou, ființă călătoare!
    
    Și ai să vii curând cu ifos și plictis în glas,
    Și-n scurtul timp ce ne-a rămas,
    Ai să-mi propui pe buze vin pelin-amar,
    Și-ai să mă minți că-i dulce vinul din pahar!
    
    Da' eu-s convins că-n umbra ființei tale,
    Se-ascunde atâta vifor, patimă și jale,
    Încât aș vrea să te evit. Și dacă pot,
    Din treburile tale importante să nu te scot!
    
    Căci știu că tu cu mine nu mai ai răbdare,
    Și vrei să pleci din nou, ființă călătoare,
    Lăsând în urmă-ți cer întunecat și ceață,
    Cu iz de nuci și de gutui topite în dulceață!

Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru

Şi mă-nfior când scade-un pic,

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice şi mai

Subtile…

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnişoară

S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit

Şi de emoţie-a-nflorit

A doua oară…

Outubro

Outubro partiu nas colinas

Tapetes amarelos e vermelhos.

Nuvens prateadas passam nas ondas

E cante amor para o galo.

Eu sempre olho para o barômetro

E estremeço quando cai um pouco,

Porque o sol está ficando menor

em diâmetro.

Mas sob o céu quente como em maio

Dias brancos passam dias,

Mais inconstante e mais

Sutil…

Atrasado prematuramente

Outono caminha pelos jardins

Com as dobras da clamídia cheias

De crisântemos.

E como ele mal flutua em movimento

Como uma marquesa

Como todo o universo

Olhe para eles com surpresa, -

Um morcego confuso

Por causa de sua aparição inaugural

Ele ficou amarelo, confuso

E a emoção floresceu

A segunda vez…