Psalmi - XIX - Inima care cere răni...

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

Încă o poezie tristă, 

Altă poveste zisă.

Nimic nu s-a schimbat, și, 

Ma simt debusolat.

Îmi caut drogul în orice cacat,

Și fac orice ca să nu mă mai simt vinovat. 

Ma doare în piept si încep să disper, 

Și asa va fi viata mea cât timp trăiesc în infern.

Tristețea mă apasă 

În depărtări de casă,

Mă simt clandestină 

Smulsă de la rădăcină..

Molipsită de dor

Sub cerul incolor 

Bântui în noapte,

Lăcrimez în șoapte.

Timpul ce -a rămas 

În ticăit de ceas,

Îl culeg tacit 

Din simțul mocnit..

Îmi zâmbise La fereastră 

Ziua cea albastră;

Mă lepăd de străin 

Spre dulcele cămin...

Am început să scriu din întâmplare...

Sau poate că "le am", cum cândva mi s-a spus!

Scriu lacrimi dar și zâmbete și soare,

Chiar și în cel mai dureros apus... 

Scriu poezii și cuvântul îmi e nemăsurat 

Căci viața m-a făcut să scriu zi şi noapte,

Cu dragoste, iubire și dor înflăcărat...

Din sentimente și emoții trăite în șoapte.

Și când în gând mi se zbat amintiri

Dintr-o poveste și vise pe veci ruinate,

În sufletul meu trăiesc versiuni,

Ce i-au formă într-o superbă mediocritate. 

Îmi scriu versul cu zâmbet, durere și chin,

Din rime îmi fac o armură secretă,

Căci scrisul îmi dă putere să spun ce simt

Chiar de nu am diplomă de poetă!

Oh...Doamne ce miros îmbietor 

Ne-a învăluit cabina de tren 

Un voal mângâietor,

Un motiv de a scrie un catren...

Stau cu ochii pe tavan 

Și-aștept să treacă timpul ,

Mă uit cum urcă câte-un bețivan 

Ce repede mai trece anotimpul...

Mă simt sedusă de valuri

De marea cea îndepărtată ,

Aștept să trec de dealuri 

S-ajung pe partea cealaltă...

Haide cu mine, haide amândoi 

Să ne simțim și noi odată bine ,

Haide cu-al tău spirit vioi 

Să ne facă sufletele pline...

Doi prieteni copilaș

Tare harnici și isteți

Vor să facă în ogradă

Un om mare de zăpadă

Încep treabă cu domulul

Dau zăpadă rostogolul

Și-astfel întocmesc ușor

Din zăpadă omul lor

Capu-l fac ,apoi drept nas,

Pun un morcov de pripas,

Pentru ochi sunt tocmai buni

Două cioturi de cărbuni

Pălăria,un castron

Doi trei nasturi la burtica

Și omul de zăpadă-i gata

Dar venit-a iepurașul

Urechiatul și poznașul,

Și-a mâncat pe negustate

Morcovul pe jumătate.

De Cocoru David Cristian

Doamne, pustiul mă strânge,

și inima mea bate-n goluri de piatră.

Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,

și setea nu curge, ci arde.

Unde ți-ai ascuns picătura de har?

Căci strig și nu-mi răspunzi —

nu ca un refuz,

ci ca un cer mut,

ca un pământ crăpat de uitare.

M-ai lăsat să mă scutur de mine,

să-mi văd goliciunea dinăuntru,

să plâng cu gura uscată

și să nu mai cer,

ci să te caut.

Și-acum, în tăcerea cea grea,

îți simt suflarea —

nu în ploaie,

ci în așteptarea ploii.

Mângâie-mi sufletul, Doamne,

de păcate zdrobit,

căci mă simt ca un pământ ars

ce nu poate să primească ploaia.

Știu că am greșit înaintea Ta,

și am călcat calea dreptății,

dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic

decât prin mângâierea Ta.

Nu îmi cer răsplată,

nu cer iertare ușoară.

Cer doar să mă iei în brațele Tale

și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.

Lasă-mi inima să se îndrepte

spre lumina Ta,

căci în adâncul ei mă simt gol,

ca un râu secat,

dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.

Mângâie-mi sufletul,

nu cu vorbe,

ci cu iertarea care vine din adânc,

cu iubirea care le spală pe toate.

Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,

ci ridică-mă, chiar când nu am putere

să mă ridic singur.

Doamne, unde este glasul Tău,

Când strigătul meu sparge nopțile goale?

Am pus lumânări în întunericul din mine,

Dar Tu nu le-ai aprins cu suflarea Ta.

Am căutat semne în vânt și-n cenușă,

În foșnetul frunzelor, în visul neînceput,

Dar cerul a rămas închis,

Și stelele tăcerii m-au privit fără cuvânt.

Te-am iubit și-n clipa în care m-ai lăsat singur,

Am căzut cu fruntea în praful durerii,

Și Ți-am rostit numele,

Ca pe o rugă scrijelită în piatră.

Dar nu ai răspuns...

Dacă Tăcerea Ta e judecata,

Primește-mă ca pe un rob osândit cu blândețe.

Dar dacă Tăcerea Ta e încercare,

Atunci nu lăsa sufletul meu să piară în noapte.

Vorbește-mi, Doamne, măcar prin ploaie,

Sau printr-un oftat de copil adormit,

Sau lasă o frunză să-mi atingă fața,

Ca să știu că încă sunt în mâna Ta.

Eu nu cer răspunsuri,

Ci doar o tresărire din veșnicia Ta,

Ca să pot merge mai departe

Pe drumul credinței...

Nu-mi da slavă, Doamne,

nici scăpare ușoară, nici drum neted.

Primește-mă lângă Tine pe cruce —

nu ca pe un tâlhar,

ci ca pe un frate al durerii.

Nu cer să fiu coborât de pe lemn,

ci să stau lângă Tine până la capăt,

să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,

să simt cuiele rugii care nu se mai termină.

Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,

ochii să Ți-i întâlnească în agonie,

inima mea — să-Ți bată în sânge,

până când dragostea va fi tot ce rămâne.

Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,

ci între cei care au urcat,

tremurând, cu pașii goliciunii,

dar cu dorul plin de Tine.

Primește-mă, Doamne,

nu după vrednicie,

ci după lacrima ce-Ți cere crucea,

nu slava.

Și când totul se va sfârși,

adu-Ți aminte de mine

în Împărăția Ta —

nu pentru că am fost bun,

ci pentru că Te-am iubit,

pe cruce fiind.

Doamne,

mi-e rușine să Te chem,

căci am căzut iar în același loc.

Am promis că nu voi mai greși,

dar am căzut acolo unde știam

că voi cădea din nou.

Nu Te-am trădat cu vorbele,

ci cu faptele mele,

cu promisiunile neîmplinite

și cu gândurile care au ajuns

iar la aceeași răscruce.

Am uitat de Tine,

nu prin uitare, ci prin alegere,

alegere de a mă întoarce

acolo unde știu că nu Te voi găsi.

Mi-e rușine să Te chem, Doamne,

pentru că mă tem că Tu vei vedea

slăbiciunea mea neschimbată,

întoarcerea mea în aceleași locuri

din care am jurat că voi ieși.

Dar nu pot trăi fără Tine,

chiar dacă mi-e rușine să Te chem.

Aș vrea să mă ridic

fără să mai cad,

dar știu că am nevoie de Tine

pentru a nu mă pierde iar.

Te chem, Doamne,

nu pentru că merit,

ci pentru că nu pot rămâne fără Tine.

În slăbiciunea mea,

găsește-mi puterea să mă ridic

și să nu mai cad.

Nu-mi da răspunsuri, Doamne…

Cuvintele tale sunt fulgere

pe care n-am ochi să le vad.

Nu le înțeleg,

nu le pot cuprinde,

și totuși… Te cred.

Am strigat de atâtea ori: „De ce?”

Dar azi nu Te mai întreb nimic.

Lasă-mi doar inima să ardă,

să Te iubească în tăcere.

Nu-mi vorbi în rostiri adânci,

ci în tăcerea care știe

să îmbrățișeze suferința

fără s-o risipească.

Fă-mă fiu al Tainei,

nu al înțelesurilor.

Fă-mă să îngenunchez

în fața necunoscutului Tău

și să-l numesc: Tată.

Căci nu răspunsul mântuie,

ci încrederea fără dovadă.

Nu dovada mă ține,

ci dorul.

Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.

Eu rămân —

și cred.