Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 24 мая
Views: 38
Poems in the same category
Alegeri 2024
Despre alegerile de acum
mulți vor scrie oarecum.
Eu am să scriu imediat,
să nu regret că am uitat.
Da, ele ne sunt necesare
pentru România Mare,
unde sunt mulți democrați,
liberali și tehnocrați.
Între ei sunt auriști,
unii sunt chiar useriști,
udemeriști, peuneriști
și mulți alții cam la fel....
Toți se socotesc model
de cinste și de dreptate.
Au uitat de demnitate.
Dar așa cum sunt votanții,
așa sunt și candidații;
unii se cred mai frumoși,
alții se cred viguroși.
Se prind în horă, tresaltă,
alții pe arcuri se saltă,
s-arate la fiecare
că sunt zdraveni pe picioare.
În țară e harababură,
parc-am merge pe-arătură.
România se divide
în zeci de grupuri și partide,
ba și-n grupulețe și clanuri.
Cine-or fi cei ce fac planuri
de dezbinare și ură
și în viață, și-n cultură?
Ieri votam pe-ai noștri Ion și Ioana,
Acum votăm ”străinii” Piedon și Piedoana!
Mulți candidați ajung la limită
unii renunță, alții ezită.
Pe toți îi privesc cu drag...
mai ales atunci când se retrag.
Se zice că cei mai buni
ar fi candidații comuni.
Vom trăi și vom vedea
de-o fi sau n-o fi așa.
Pentru toți domnii primari
și stimați parlamentari,
și pentru cei ce votează:
Hora Unirii nu se minează!
Alegători, aveți răbdare,
nu votați la întâmplare!
Vă îndemn să citiți tot
din buletinul de vot!
Zic pentru cei ce-au mai votat
și apoi au regretat.
Poezia
O creație ritmică a frumuseții
Într-un peisaj de poezie,
E ornamentarea pașnică a vieții
Într-un pahar de veselie.
E ambasador al artelor frumoase,
Al trecerii realității-n ideal,
Doar poezia pe valuri furtunoase
E precum un vis torențial.
Ciupește acele coarde ale inimii
Realizând un suntet mai plăcut,
Mai adaugă cuvintele junimii,
Ș-apare un nou cântec născut.
Prin ea inima poate cânta
Făr' de sunet sau cuvinte,
Sufletul-s poate avânta
Dup-acele lucruri sfinte.
Rima-i ca o cârmă-n vers,
Dar versu-i cârma-n artă,
În arta de-a lupta în contrasens
Cu tot ceea ce-n calea ta s-arată.
Ca un testament prin versuri
Poate fi văzută și-nțeleasă,
Pare-a merege-n universuri
Și-a fi cea din-tâi aleasă.
Orice rană cu rațiune creată
Jos te-ar face ca să cazi,
Gândul de-a fi vindecată
Doar prin versuri îl mai vazi...
Orice silabă dintr-un mistic vers
Distruge bariera ta necunoscută
Face răul ca să fie brusc el șters
Parc-ai fi din nou tu renăscută!
21.10.24
Scola
Stau sa imi fac tema,
si aflu apotema.
Dar cum ma ajuta apotema bazei,
sa platesc chiria casei?
Si cum ma ajuta teorema lui Thales
sa imi gasesc de munca.
Pentru asa ceva nu cred
ca ne trebuie aritmetica.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Corabie în finlandeză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Laiva
Rakas laiva, kellut loputtomalta näyttävässä valtameressä,
Mille mantereille menet uudelleen tällä kertaa,
Mikä odottaa sinua seuraavassa määränpäässäsi?
Laiva, laiva...
Mikset kertonut minulle, että pidät purjehduksesta niin paljon?
Mikset varoittanut minua?
Miksi, kun käänsin sinulle selkäni hetkeksi, lähdit?
Kuinka voin tottua siihen tyhjyyteen, jonka jätit minulle?
Miten täytän sen?
Laiva, laiva...
Olit kevyt kuin varpunen,
Toivon, että palaat onnellisempi kuin minne menit,
Ymmärrän, että sinun piti mennä
Siltä sinusta tuntui
Sitä sinä ajattelit.
Olimme rakentaneet sinut niin hyvin, puusta, peräsimestä, kannesta,
Useista purjelevyistä,
Kiinnitin jopa ankkurisi,
Tiedän, että se ei tule olemaan sinulle helppoa,
Merellä on omat päähänpistonsa,
Et tiedä mitä odottaa,
Kun se kiihottaa ja ravistaa sinua joka suuntaan,
Hän vie sinut vain hänelle paremmin saatavilla oleville reiteille,
Kun se on sinulle vaikeaa, kun sinusta tuntuu, ettei sinulla ole mahdollisuutta pysyä pinnalla,
Katso alas, katso kiinnitetty ankkuri,
Ajattele, että kaukaa, jopa tuhansien kilometrien päästä,
Valvon sinua, minulla on sinut sydämessäni,
Et vain ole enää lähelläni näyttääksesi sinulle,
Todellakaan, kuinka paljon yhteytemme merkitsi,
(kiinnostavaan sävyyn)
Voi hyvin, päästä irti, unohda kuka loi sinut,
Kahdessa viikossa emme tulleet edes lähelle,
Jos luulet niin, se on sinun valintasi...
Tiedä vain, että välitän sinusta, siksi rakensin sinut niin hyvin,
Viimeiseksi rohkaisuksi sanon teille: "Et saa pelästyttää myrskyjä, joita kohtaat valtameren ylittäessä. Älä unohda, että myrskyn jälkeen tulee hyvä sää."
Laiva:,,Mitä tekisit? Enkö saa oleskella yhden päivän Rio de Janeirossa? Vain jonain päivänä, siinä on kaikki mitä haluan, sitten palaan luoksesi, lupaan!"
Starea de Bine
Cand apare, cand dispare,
Si cand vine parca-i bine,
Si tu vrei cu disperare
Sa ramana mult la tine.
Ins-aproape din senin
Se topeste ca o boare,
Ramanand in loc venin,
Pana data viitoare.
Other poems by the author
Psalmi - XX - Cel care cere crucea
Nu-mi da slavă, Doamne,
nici scăpare ușoară, nici drum neted.
Primește-mă lângă Tine pe cruce —
nu ca pe un tâlhar,
ci ca pe un frate al durerii.
Nu cer să fiu coborât de pe lemn,
ci să stau lângă Tine până la capăt,
să gust oțetul cuvintelor batjocoritoare,
să simt cuiele rugii care nu se mai termină.
Lasă-mi fruntea să se plece lângă a Ta,
ochii să Ți-i întâlnească în agonie,
inima mea — să-Ți bată în sânge,
până când dragostea va fi tot ce rămâne.
Să nu fiu între cei care Te-au privit de jos,
ci între cei care au urcat,
tremurând, cu pașii goliciunii,
dar cu dorul plin de Tine.
Primește-mă, Doamne,
nu după vrednicie,
ci după lacrima ce-Ți cere crucea,
nu slava.
Și când totul se va sfârși,
adu-Ți aminte de mine
în Împărăția Ta —
nu pentru că am fost bun,
ci pentru că Te-am iubit,
pe cruce fiind.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău
Psalmi - XIX - Inima care cere răni...
Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,
nu ca să mă mândresc cu ele,
ci ca să nu uit nicio clipă
cât a iubit Cerul omul.
Așază pe palmele mele
semnele durerii Lui,
ca să nu mai pot ridica mâna
fără să simt cât m-a iubit.
Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,
ca pașii mei să nu se mai rătăcească
de Calea cea veche,
bătătorită de sângele iertării.
Și în coasta mea, Doamne,
sapă adânc rana harului,
ca să Te port în inimă
nu ca pe o idee,
ci ca pe o rană vie.
Nu cer cununi, nu cer Lumină,
cer doar o parte din durerea Lui,
ca să pot iubi mai curat,
mai adânc, mai desăvârșit.
Dacă ai milă de mine,
lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui
și să iert cu tăcerea Lui
și să mor câte puțin
în fiecare zi —
ca El să trăiască în mine.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!
Psalmi - XXVIII - Frumusețea Luminii
Am stat prea mult în umbră, Doamne,
și ochii mi s-au deprins cu bezna.
Am învățat să pipăi zidurile sufletului
ca un orb,
și mi-am făcut din întuneric un adăpost.
Dar într-o zi — sau poate noapte —
Tu ai intrat cu o rază,
nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.
Și am văzut ce înseamnă
frumusețea Luminii.
Nu e doar strălucire,
e mângâiere.
Nu e doar adevăr,
e căldură care nu arde,
ci te adună din risipire.
Frumusețea Luminii,
e că nu țipă ca să fie văzută,
ci rămâne, răbdătoare,
până o lași să intre.
E o prezență care nu se impune,
dar fără ea, totul se frânge.
O, Doamne,
fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.
Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.
Scoate-mi întunericul din oase
și așază acolo tăcerea Luminii.
Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:
într-un fir de iarbă,
într-o lacrimă care cade și curăță,
într-un om care iartă.
Tu ești Frumusețea Luminii,
nu pentru că ești văzut,
ci pentru că, văzându-Te,
începem și noi să fim,
scântei de Lumină.
Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.