Să trecem..pragul!

Mi-e soba rece și hornu-nțepenit,

O tristă lampă pâlpâie în agonie,

Mi-e frig, și-s singur, și-s rănit,

Și nemilos mă scurg prin poezie.  

Pe masă plânge-o foaie de hârtie,

Iar albul ei zăpezi siberiene arată,

De frig, condeiul nu mai poate scrie,

Și hibernează într-o rătăcită pată.

Aud un cântec venit din iernile polare,

Pe geamul nins pictează flori de gheață,

Bag iarna-n casă, și-i fac masaj cu sare,

Ninsorile să le salvez și să rămână-n viață.

Îmi bate în tâmple o muză înghețată,

I-aș face-un ceai și am valsa boem,

Dar mâna îmi e sloi și lampa întunecată,

Și îmi este frig, și-s singur, și mă tem...

O raza trecand prin perdea.

Un latrat de caine.

Imi iau cheile si plec,

Ma voi intoarce maine.

In lumea asta necunoscuta,

Alb negru,fara culoare.

Cu fete pe care nu le-am vazut,

Si voci noi dar poate,

Daca as sta cu tine s-ar schimba,

Si ar prinde culoare.

As da jos perdeaua si as lasa razele sa ma imbratiseze,

Si pasarile sa cuibareasca,

In cutia mea toracica.

Si as bea cafea cu soarele,

Vorbind de luna cu un zambet,

Caci stiu ca va apune.

Si o zi noua ma asteapta.

Deci te rog fi acolo cand voi iesi din mine,

Si ma voi simti in viata.

Pogoară peste mine umbre seci,

Din veacuri care ard în rugul sorții,

Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,

Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.

Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,

Iar norii, lanțuri grele peste trup,

Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,

Sub un descântec din ura lumii rupt.

Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,

Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,

Să fiu un strop de umbră fără moarte,

Purtat de timp, prin veșnice uitări.

Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,

Să plângă-n lună, peste nopți de dor,

Să fiu o umbră ce-și găsește firea,

În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.

Și când tăcerea sfarmă tot ce este,

Ridică-mă din hăuri de noroi,

Și spune-mi Doamne că a fost poveste,

Tot traiul meu cu patimi și nevoi.

Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,

Și-n praf rămâne sufletul pribeag,

Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,

Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Cad peste noi picuri de apă

Ce ne pătrund până la piele,

Mă cert cu norul dus de vânt

Că ne-a ascuns bolta cu stele

Sunt la plimbare pe-nserat

La braț cu draga mea soție,

Îmi spune despre ziua grea

O liniștesc și îi recit o poezie

Ne strecurăm sub un copac

Până ce ploaia nu mai curge,

O strâng în brațe, ne sărutăm

Și regretăm că timpul fuge

Într-un târziu pornim la drum

Și ne vorbim vrute, nevrute,

Despre trecut, prezent și viitor

Și de-ale noastre mici dispute

Plimbarea ne e mereu cadou

Ce ne-amintește de tinerețe,

Despre povestea lungă de iubire

Pe care-o credem fără bătrânețe

Intrăm în casă și suntem fericiți

Că astăzi ne avem unul pe altul,

Perechea potrivită pe pământ

Mărturisind..iubirea e secretul!

Ziua se duce, seara se lasă

Și frigul rece mă cuprinde,

Mă uit prelung la poartă

Dar nimeni n-o deschide

Nu știu c-aș aștepta pe cineva

Când sunt convins că tu nu vii,

Doar sper că poate se va întâmpla

În visul meu în noapte să revii

Gândul mereu mă duce către tine

Nu pot să-i spun te rog așteaptă,

E plin de amintiri și greu mai urcă

Acolo sus la Cer, treaptă cu treaptă

Într-un târziu din scaun mă ridic

Simțind dureri în ale mele oase,

Îmi spun încet că tânăr nu mai sunt

Și trebuie să port haine mai groase

Înfrigurat și trist pătrund în casă

Dezamăgit că n-o să vină nimeni,

Sunt resemnat și îmi duc anii

În cârcă adunați, uitat de oameni!

Sunt rătăcit pe drumul vieții

Și singur de când tu ai plecat,

Mă uit în jur să văd lumina

Dar totu-mi pare întunecat

Stau pe cărarea cunoscută

De noi de când eram copii,

Și cred că încă se mai poate

Ca într-o zi la mine să revii

Nu știu dacă doar eu sunt vina

Că ne-am certat pentru nimic,

Când amândoi am rostit vorbe

Și din amic, acum sunt inamic

Sper să-ți revăd chipul frumos

Cu zâmbetul ce îți inundă fața,

Iar eu s-alerg să te îmbrățișez

Sa te sărut, să-ți simt dulceața

Dar toate sunt doar amăgiri

Și ale mele dorinți deșarte,

Uitând că între noi e-un zid

Ce din păcate ne desparte

Eu voi veni aici zile la rând

Să te aștept cu drag în drum,

Iar dacă tu nu vii voi înțelege

Că tot ce-a fost, acum e scrum

Dar poate voi avea puțin noroc

Și ne vom ține strânși de mână,

Să ne șoptim cuvinte de iubire

Și să te rog...fii buna mea stăpână!

Aseară-m fost să iau lumină,

Din locul sfânt și binecuvântat,

Și-am ascultat slujba în tihnă,

Să înțeleg ce s-a-ntâmplat

Lumina a venit din întuneric,

Adusă din lăcaș la noi de preot,

În jurul nostru totul era feeric,

Și-am încetat de-a face zgomot

În liniște s-au aprins lumânări,

Și-am așteptat rostit cuvântul,

Cu toți am purces la închinări,

Atenți ca flacăra să nu o fure vântul

Slujba sacralității a început,

Cu predica despre moarte-nviere,

Și-apoi văzduhul a fost străbătut,

De milenara axiomă ,,Hristos a Inviat",

iar noi în cor ,,Adevărat a Inviat"

....................................

An de an în biserici ne adunăm,

Și către Domnul rugăciuni înalțăm,

Unii pe alții aici noi ne iertăm,

Dar din păcate ce-am spus

uităm,...și din nimic,

iar ne certăm!

Aseară pe frunze am călcat

Simțind adânc tristețea lor,

Că nu mai sunt de vreun folos

Și toate pe pământ uscate mor.

Din primăvară până-n toamnă

Pe crengi au fluturat în vânt,

Și adăpost le-a oferit la păsări

Primind răsplată frumosul cânt.

La umbra lor au odihnit țăranii

Când soarele le ardea fruntea,

Și deseori l-a protejat pe câlător

De ploaie, tunet și vreme rea.

Privesc pe jos patul de frunze

Și mă întind puțin să odihnesc,

Profit că soarele încă-ncălzește

Deschid o carte și-un rând citesc.

Prea mult nu pot să zăbovesc

Că noaptea vine cu răceala ei,

Culeg o frunză și trist îi spun

Cu toți murim...ne facem hlei!

Zorii ne intră-n casă nu ne lasă

Să mai dormim puțin să ne iubim,

Iar raza soarelui de la fereastră

Ne zice că e timpul să ne trezim.

Privesc la orologiul din perete

Care arată că vremea e târzie,

O las pe doamna încă-n visare

Și o zbughiesc înspre bucătărie.

În grabă pregătesc micul dejun

Și pun ibricul pe-un ochi în spate,

Aștept aroma să-mi inunde casa

Și-un psalm citesc din sfânta carte.

Abia când masa așteaptă musafiri

Cu un sărut fugar îmi trezesc soția,

Făcându-i invitația de-a sta la masă

Și după împreună să părăsim locația.

Gustăm rapid și ne sorbim cafeaua

Și-apoi o rugă către IIsus rostim,

Ne îmbrăcăm și coborâm din bloc

Și iute cu mașina la serviciu pornim.

Începem o noua zi cu noi probleme

Care n-așteaptă deloc vreo amânare,

Că e ușor sau greu mergem înainte

Și nu uităm de-a cere...binecuvântare!