Apocalipsa mea

Steaua mea s-a stins,

Frunza palidă,a plâns,

Raza gândului ardea

Visului ce -mi surâdea..

Mă udă bolta cu cenușă,

Arunc cheia de la ușă,

Că să nu mă -nchid în casă,

Zdrențuită și ploioasă...

Îmi pierd urmele în zare

Și amintirile în mare;

Mă vindec când mă doare

Și zbor din nou spre soare..

Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,

Alarma e reală, dar ignoranța crasă,

Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,

Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.

            Românii patrioți au dus multe războaie,

            Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,

            Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,

            Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.

Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,

Că am lasat o țara săracă în nevoi,

Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,

Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.

              Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,

             E tare frig în clase și suferă de foame,

             Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,

             Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.

Avem conducători și oameni de ispravă,

Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?

Se încurcă în citate cu fler spiritual,

Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.

Români din toată țara și cei plecați afară,

Fortificați puterea cu dragoste de țară,

La graniță să fie tot timpul zid uman,

Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!

Moșule, te-aștept să vii la mine

Să urci tiptil, tiptil pe trepte,

Să spun eu o dorință către tine

Și dacă vrei să pui ceva în ghete

Vreau să-mi aduci mie cadou

Ceva de scris, poate-un stilou,

Să scriu rețete pentru suferință

Iar tu să vindeci, că ai putință

Iar la familie și-ai mei prieteni buni

Rog să le aduci în dar lor sănătate,

Că cine-i sănătos poate face minuni

Și fericire dărui din a lor bunătate

Mă rog la tine dragă, Moșule

Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,

Fii milostiv și le ascultă ofurile

Alină-le durerea pe care tu o știi

Iar dacă nu vei trece pe la mine

Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,

Și-mi pun toată speranța-n tine

Că anul care vine..voi fi pe lista ta!

Aflandu-ma intr-un bahic ritual

Astept dimineata sa pot adormii

Stiind ca sunt un suflet banal

La venirea zorilor de zi.

Tristetea face pace cu singuratatea

Iar sufletul meu urla in ecou

Ar vrea sa-l cuprinda efemeritatea

Dar va dainui ca intr-un tablou.

E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul  Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.

Ușa de la intrare  este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără  program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș  : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .

Întrebări în gând și  curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…

Pereții cu multe  tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei  mostre de  foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas  reverberant  : ce - ați fost și cine va ucis? …

Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat

Din gradina voastră m-ați tăiat

În vas cu apă tulbure stau uitat

Petalele una câte una

Din corolă pe jos au alunecat,

Iar parfumul mi  s-a volatilizat

Polenul  lăcrimând  s-a cristalizat

Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …

Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un  cineva,,  care vroia să nu fie  înțepat. Deslușesc un murmur de petale …

Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,

Trandafirul cu rădăcini perene

Cântat în versuri, în multe refrene

 Și iată-mă răpus de mâini viclene…

Mai bine eram o floare prin poiene

De cât, în cameră întunecată, prizonier.

Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.

Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un  un coș de gunoi deja  un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme  de aceleași mâini viclene. La fiecare pas  cuvintele îmi erau sacadate exprimând  asemănări  între soarta florilor din grădină și soarta  oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată  să trăiască din cauza mâinilor viclene...

De  atunci, în cale îmi apar vitrine  cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

E multă vreme de atunci,

Când alergam pe lunci,

Eram iad, tu erai rai,

Din piei de șarpe mă strigai,

Vânam săruturi între sâni,

Veninul îți curgea pe mâini,

Veneam foc și plecam scrum,

Iar pielea-ți mirosea a fum,

Și zilnic tot mușcam din măr,

Și-apoi râdeam de adevăr,

Azi ne târâm pe lunci târziu,

Iar pielea ne miroase a sicriu.

 Soţul gardiencei

El c-o gardiancă este,

Şi ţipă toată ziulica,

Ba chiar susţine mari proteste,

Că n-are acces la… mititica.

Unui Gardian

Adormind fără să ştie,

A visat un vis de hulă,

Că era la puşcărie,

Nu la pază, ci-n celulă.

Unui Gardian

De când era copil spunea,

Eu n-o s-ajung la puşcărie,

Şi s-a întâmplat acum, ca ea…

Să-i dea serviciu şi simbrie.

Unui poet

Cu scrisul ai ajuns departe,

Şi-am auzit că vei lansa o carte,

Dar nu la editură cum e scris,

Ci-o vei lansa de pe acoperiş.

Unui amic

De când munceşti tot adunând,

Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,

Te-ai transformat şi tu curând,

La fel ca banul, două feţe…

Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează

Porni să-şi facă portretul în ulei,

Dar mestecând mereu din gură,

Culorile în urma pensulei,

Îi ies…nu în ulei, ci în untură.

Unui Pictor

Iarăşi l-a lovit urgia,

Când stătea nud pe sofa,

Fiindcă l-a surprins soţia,

Cum modelul îl picta.

Unei pictoriţe în vârstă

Privind culoarea aceea vie,

Cum scoate din infern desenul,

Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,

Ca să-ţi mai lumineze tenul.

Mariaj

O iubire ca-n poveşti,

Şi azi, în faţă au altarul,

Ea împlineşte douăzeci,

Iar el trecuse centenarul.

Ginerele

Azi în faţă la pronaos,

S-a stârnit un pic de haos,

Veni mirele ce atinse veacul,

Soacra a crezut că-i dracul.

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

Sunt condamnat pe veci la a te știe,

Şi-a nu te-atinge însă niciodată,

Și cred c-aceasta-i tragica urgie,

Ce-o poate suferi un om vreodată.

Sunt zilnic nevoit să te privesc,

Dar mângâierea nu te poate atinge,

Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !

Sperând că peste tine îl va ninge.

Mă smulg din matcă ca un râu,

Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,

Și te-aș lua cu mine în desfrâu,

Dar încă nu ți-am construit o arcă.

Sunt condamnat pe veci la neuitare,

Și de-ai putea să-mi intri-n minte,

Te-ai prăbuși subit de pe picioare,

Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.

Sunt condamnat mereu la a te plânge,

Deși ești numai la un braț distanță,

Aproape că îmi curgi prin sânge,

Dar sunt timid și nu am cutezanță.

Acum când viața mă provoacă,

Mai bine-n ștreang aș atârna,

Să-mi curgă sângele băltoacă,

Din rana mea prin carnea ta.

M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,

Apoi l-aș insulta pe Creator,

Căci am pierdut și ce n-aveam,

Și lesne-mi este ca să mor.

Mi-e jertfa somniferul morții,

Și mă-nspăimântă zorile de zi,

Fără regret las tot în grija sorții,

Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.

Primesc pedepse de oriunde,

Iar ispășirea-i crâncenă și grea,

Și nu-mi mai curge pic de sânge,

Și-n ștreang atârnă umbra mea.

Prin cimitir mi-e lesne pasul,

Cu moartea braț la braț mă plimb,

Îi simt în carne pulsul, glasul,

Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.