Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 5 июня 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 463
Стихи из этой категории
Ana, Ioachim, Maria și Iisus!
Acum în preajma de Ajun
Încerc smerit eu să vă spun,
Despre un Om adevărat
Care pe cruce l-au urcat
Motive multe i-au adus
Celui ce este chiar Iisus,
Născut din fecioara Maria
Ce ne-a adus și bucuria
Prin îngeri s-a vestit minunea
Lui Ioachim și Anei soția,
Că vor avea-o pe Maria
Ce îl va naște pe Mesia,
O viață-ntreagă s-au rugat
Să aibă un urmaș lăsat,
Și chiar la bătrânețea lor
Maria s-a născut cu dor
Minune mare s-a-ntâmplat
Lui Ioachim, păstor adevărat,
Și Anei a lui soție stearpă
De lumea toată acuzată,
Că ea un prunc nu are-ncasă
Și e rușine pentru castă
Dar iată!!..Maria a venit
Cum îngerii au prevestit,
Și Ana cu Ioachim au mulțumit
Și daruri multe au împărțit
De bucurie au dus la templu
Drept jertfă Domnului,
Zece mioare/ doisprezece viței
Și zece capre pentru ei (popor)
Părinții ei au înțeles
Că ea va naște pe Ales,
Și numele Iisus va fi
Pe noi El ne va mântui
În ieslea rece s-a născut
Copil dorit și mult plăcut,
Iar magii smirnă i-au adus
Copilului numit Iisus
Și vestea imediat s-a dus
Către acei aflați mai ,,sus",
Și ca poporul să nu creadă
Pe dată au gândit să-l piardă
Atunci Iisus după Născare
De magi a fost pus în mișcare,
Ascuns de cei ce l-ar fi vrut ucis
Și niciodată, circumcis
Pecând El cu Maria prin pustie
În timp s-a săvârșit călătorie,
Și s-a întors în a lui țară
Crescând ca sfânt, dar cu ocară
Și multe a avut a trage
De la cei mari fără de lege,
Care simțind puterea Lui
Au vrut să-l dea pământului
Iisus cu ucenicii săi
I-a pedepdit pe toți cei răi,
Și tuturor le-a arătat
Calea cea dreaptă de urmat
Minuni și fapte a făcut
Cât pe pământ El a stătut,
Dar cei mișei au hotărât
Să fie El chiar omorât
Pe cruce a fost răstignit
Și-n cuie groase pironit,
Să bea..nu apă..Lui i-au dat
Și doar oțet pe buze aplicat
Pe cap i-au pus ramuri de spin
Rănindu-L și trăind un mare chin,
Cuvinte de ocară i-au adus
Spunându-i...salvează-te Iisus
Poporul a fost întrebat
Pe cine vrea eliberat,
În cor atunci ei toți au spus
Barnaba..hoț..nu pe Iisus
La moarte fie condamnat
Și chiar așa s-a întâmplat,
Și-n peșteră înmormântat
Și-a treia zi a Înviat..ce minunat!
Și s-a-nălțat cu slavă mare
Pentru a noastră grea iertare,
La dreapta Tatălui El este
Și ne aduce nouă veste,
Să facem fapte pe pământ
Și legământ cu Domnul sfânt
Păcatele ne vor fi iertate
Dar fără să mai fie repetate
Acum la Nașterea cea sfântă
Așa cum îngerii cuvântă,
Să fim mai buni și cu iertare
Ca să primim cu toții..binecuvântare!
De la Cel ce-a pătimit
Domnul fie proslăvit
Cu toții Lui să ne-nchinăm,
Și rugăciuni să înălțam,
Să mulțumim neîncetat
Că El pe noi..nu ne-a uitat!
Veioză
Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,
Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,
În ea se află piese vintage de colecție,
Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:
Un ceas cu pendul în miniatură,
O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,
Un ceainic,
De care s-a prins praful într-un mod tainic,
Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri
Și mai multe partituri,
De timp îngălbenite,
De privit oricând binevenite,
Suport de pixuri ce nu mai scriu,
Dar încă păstrabile, după cum descriu,
Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă
Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.
Este destul de ieșită din tipare,
Nu o spun cu supărare,
Este, de fapt, o lună,
Bineînțeles, mai mare decât o alună,
În mod firesc, ar fi albă,
Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,
E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,
În funcție de becul introdus în fiecare caz,
Încăperea are din nou o pată de culoare,
Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.
Lună plină
Luna stă să nască,
Și urlă la lup,
Moașa-i pământească,
Însă n-are trup.
Soarele-i poznașul,
Ce-a produs pricina,
Se ascunde lașul,
Ca să-i uite vina.
Roșie, pustie,
Stă tristă și plânge,
Parcă-i o stafie,
Înmuiată-n sânge.
Mâine în zori de zi,
Spune un oracol,
Ea va zămisli,
Un mare miracol.
Soare nu va fi,
Nici Lună completă,
Ci ne vom trezi,
C-un pui de cometă.
Pe trepte de tăcere
Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,
Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .
Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,
Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .
Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,
O iau în palme şi mi-o pun pandantiv
Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .
Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc
Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil
Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul
Ce pe furiş l-am strecurat în sân .
Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....
În jocul visului frământ lutul vremii .
Fără gust
Legume și fructe care,
Cu-o frumoasă-nfatisare,
Ba chiar cu mândră culoare
Te îmbie a cumpăra.
Și când uite ajuns acasă,
Să le folosești la masă...
Fără gust adevărat,
Nici nu sti ce ai mâncat
Nu știu controlate.. oare?
Au avut verificare?
De le-ar fi verificat...
Poate nu ne-ar fi-nselat.
Spun multi sunt deosebite...
Vor să vândă marfa lor..
Dar care e vina noastră!?
Că din puținul venit,
Adunat cu mare trudă,
Iară am fost păcălit.
Ana, Ioachim, Maria și Iisus!
Acum în preajma de Ajun
Încerc smerit eu să vă spun,
Despre un Om adevărat
Care pe cruce l-au urcat
Motive multe i-au adus
Celui ce este chiar Iisus,
Născut din fecioara Maria
Ce ne-a adus și bucuria
Prin îngeri s-a vestit minunea
Lui Ioachim și Anei soția,
Că vor avea-o pe Maria
Ce îl va naște pe Mesia,
O viață-ntreagă s-au rugat
Să aibă un urmaș lăsat,
Și chiar la bătrânețea lor
Maria s-a născut cu dor
Minune mare s-a-ntâmplat
Lui Ioachim, păstor adevărat,
Și Anei a lui soție stearpă
De lumea toată acuzată,
Că ea un prunc nu are-ncasă
Și e rușine pentru castă
Dar iată!!..Maria a venit
Cum îngerii au prevestit,
Și Ana cu Ioachim au mulțumit
Și daruri multe au împărțit
De bucurie au dus la templu
Drept jertfă Domnului,
Zece mioare/ doisprezece viței
Și zece capre pentru ei (popor)
Părinții ei au înțeles
Că ea va naște pe Ales,
Și numele Iisus va fi
Pe noi El ne va mântui
În ieslea rece s-a născut
Copil dorit și mult plăcut,
Iar magii smirnă i-au adus
Copilului numit Iisus
Și vestea imediat s-a dus
Către acei aflați mai ,,sus",
Și ca poporul să nu creadă
Pe dată au gândit să-l piardă
Atunci Iisus după Născare
De magi a fost pus în mișcare,
Ascuns de cei ce l-ar fi vrut ucis
Și niciodată, circumcis
Pecând El cu Maria prin pustie
În timp s-a săvârșit călătorie,
Și s-a întors în a lui țară
Crescând ca sfânt, dar cu ocară
Și multe a avut a trage
De la cei mari fără de lege,
Care simțind puterea Lui
Au vrut să-l dea pământului
Iisus cu ucenicii săi
I-a pedepdit pe toți cei răi,
Și tuturor le-a arătat
Calea cea dreaptă de urmat
Minuni și fapte a făcut
Cât pe pământ El a stătut,
Dar cei mișei au hotărât
Să fie El chiar omorât
Pe cruce a fost răstignit
Și-n cuie groase pironit,
Să bea..nu apă..Lui i-au dat
Și doar oțet pe buze aplicat
Pe cap i-au pus ramuri de spin
Rănindu-L și trăind un mare chin,
Cuvinte de ocară i-au adus
Spunându-i...salvează-te Iisus
Poporul a fost întrebat
Pe cine vrea eliberat,
În cor atunci ei toți au spus
Barnaba..hoț..nu pe Iisus
La moarte fie condamnat
Și chiar așa s-a întâmplat,
Și-n peșteră înmormântat
Și-a treia zi a Înviat..ce minunat!
Și s-a-nălțat cu slavă mare
Pentru a noastră grea iertare,
La dreapta Tatălui El este
Și ne aduce nouă veste,
Să facem fapte pe pământ
Și legământ cu Domnul sfânt
Păcatele ne vor fi iertate
Dar fără să mai fie repetate
Acum la Nașterea cea sfântă
Așa cum îngerii cuvântă,
Să fim mai buni și cu iertare
Ca să primim cu toții..binecuvântare!
De la Cel ce-a pătimit
Domnul fie proslăvit
Cu toții Lui să ne-nchinăm,
Și rugăciuni să înălțam,
Să mulțumim neîncetat
Că El pe noi..nu ne-a uitat!
Veioză
Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,
Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,
În ea se află piese vintage de colecție,
Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:
Un ceas cu pendul în miniatură,
O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,
Un ceainic,
De care s-a prins praful într-un mod tainic,
Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri
Și mai multe partituri,
De timp îngălbenite,
De privit oricând binevenite,
Suport de pixuri ce nu mai scriu,
Dar încă păstrabile, după cum descriu,
Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă
Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.
Este destul de ieșită din tipare,
Nu o spun cu supărare,
Este, de fapt, o lună,
Bineînțeles, mai mare decât o alună,
În mod firesc, ar fi albă,
Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,
E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,
În funcție de becul introdus în fiecare caz,
Încăperea are din nou o pată de culoare,
Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.
Lună plină
Luna stă să nască,
Și urlă la lup,
Moașa-i pământească,
Însă n-are trup.
Soarele-i poznașul,
Ce-a produs pricina,
Se ascunde lașul,
Ca să-i uite vina.
Roșie, pustie,
Stă tristă și plânge,
Parcă-i o stafie,
Înmuiată-n sânge.
Mâine în zori de zi,
Spune un oracol,
Ea va zămisli,
Un mare miracol.
Soare nu va fi,
Nici Lună completă,
Ci ne vom trezi,
C-un pui de cometă.
Pe trepte de tăcere
Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,
Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .
Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,
Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .
Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,
O iau în palme şi mi-o pun pandantiv
Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .
Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc
Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil
Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul
Ce pe furiş l-am strecurat în sân .
Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....
În jocul visului frământ lutul vremii .
Fără gust
Legume și fructe care,
Cu-o frumoasă-nfatisare,
Ba chiar cu mândră culoare
Te îmbie a cumpăra.
Și când uite ajuns acasă,
Să le folosești la masă...
Fără gust adevărat,
Nici nu sti ce ai mâncat
Nu știu controlate.. oare?
Au avut verificare?
De le-ar fi verificat...
Poate nu ne-ar fi-nselat.
Spun multi sunt deosebite...
Vor să vândă marfa lor..
Dar care e vina noastră!?
Că din puținul venit,
Adunat cu mare trudă,
Iară am fost păcălit.
Другие стихотворения автора
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Podul
Trăiesc la capătul de pod,
Şi nu-l pot trece niciodată,
Picioarele în mersu-mi se înnod,
Și lumea toată-n mine-i suspendată.
Mă uit plângând la cele două maluri,
Aș vrea să zbor ori să înot,
Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,
Și se pornesc furtuni de peste tot.
Sub podul vechi curg ani străini,
Sunt anii ce i-am risipit,
Deasupra lor se văd întunecimi,
În care nopți nebune am topit.
Un vânt amar mă strigă-n spate,
Ca un ecou din ce-am pierdut,
Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,
Și nu zăresc nici urmă de trecut.
Întind o mână, dar nu-i nimeni,
Doar umbra stâlpilor rămași,
Și-n mine crește frigul vremii,
Iar podului îi este dor de câțiva pași.
Și, dus de timp, încet se frânge,
Cu pașii împietriți spre el m-aplec,
Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,
Că n-am avut curajul să îl trec.
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Podul
Trăiesc la capătul de pod,
Şi nu-l pot trece niciodată,
Picioarele în mersu-mi se înnod,
Și lumea toată-n mine-i suspendată.
Mă uit plângând la cele două maluri,
Aș vrea să zbor ori să înot,
Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,
Și se pornesc furtuni de peste tot.
Sub podul vechi curg ani străini,
Sunt anii ce i-am risipit,
Deasupra lor se văd întunecimi,
În care nopți nebune am topit.
Un vânt amar mă strigă-n spate,
Ca un ecou din ce-am pierdut,
Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,
Și nu zăresc nici urmă de trecut.
Întind o mână, dar nu-i nimeni,
Doar umbra stâlpilor rămași,
Și-n mine crește frigul vremii,
Iar podului îi este dor de câțiva pași.
Și, dus de timp, încet se frânge,
Cu pașii împietriți spre el m-aplec,
Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,
Că n-am avut curajul să îl trec.
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.