Vecina!
Azi nu te-am zărit prin curtea casei,
să-ți spun bună dimineața,
Și griji îndată mi-am făcut, cu cine
oare merg să îmi fac piața.
Vorbesc despre a mea bună vecină,
pe care o cunosc de-o veșnicie,
De când făceam naveta amândoi,
având și eu și ea aceeași meserie.
Țin minte cum alergam să prindem
rata și cât era de-aglomerat,
S-ajungem la serviciu în timp util,
ca șeful să nu ne facă referat.
Erau până în "89 alte vremuri și toată
lumea mergea la muncă,
De dimineață până seara să facem
planul și rar gustam o țuică.
Și peste tot era organul de partid,
care știa câte-n lună și-n stele,
Primind note de la informatori, iar
noua ne făceau zilele grele.
Dar iată că în curte a apărut vecina
și mă grăbesc să-i dau binețe,
Așa că mă opresc să povestesc,
spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!
Стихи из этой категории
DIN ÎNALTA DEMNITATE..
Ghiftuiți scăldați în bogăție
Sterili de spirit și idei,
Sunt snobi cu solzi de viclenie
Mânjiți de vină și mișei
Lichele cu priviri morbide
Ați vândut și înșelat acest popor,
Păgâni născuți din pântece-ncrețite
Ați trimis din mulțimea la topor
Cu ochi crăpați de teracotă
Această țară ați otrăvit !
Uscate aveți suflete de cretă,
Ați trădat și ați mințit
Fiola vă va dilua destinul
Sfârșit va fi și pentru voi,
Căci boala ea va naște chinul
Să simțiți ,ce simțim noi.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Marie e ruga mea
Apostolii când au aflat,
In grabă sau adunat,
Să fie cu maica lui,
Maica Domnului.
Azi măicuța noastră sfântă,
Maica Domnului Iisus,
Sa înălțat astăzi la ceruri,
Ne veghează ea de sus.
Ea se arată mereu,
Vede cît este de greu,
Se roagă la Dumnezeu
Cu noi este tot mereu.
Măicuța eu te iubesc,
Totdeauna îți doresc
Să fi cu noi tot mereu,
Să te rogi la Dumnezeu.
Primește mă și pe mine,
La rugăciune cu tine,
Veci de veci mi-ai ajutat,
Mulțumescuti nencetat.
Mi-e dat...
Să scriu despre lacrimi,
Lacrimi fiind,
Pe valuri de patimi,
Și țărmuri de jind.
Să scriu despre plâns,
Bocet fiind,
Despre nopți ce au strâns,
Visuri ce mint.
Să scriu de părinți,
Părinte fiind,
Cu ochii fierbinți,
Aş scrie... Iubind.
Să scriu despre dor,
Durere fiind,
Eu cred c-am să mor,
Încontinuu scriind...
Corabie în olandeză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Zeilboot
Beste zeilboot, je zweeft in de schijnbaar eindeloze oceaan,
Naar welke continenten ga jij deze keer weer,
Wat staat je te wachten op je volgende bestemming?
Zeilboot, zeilboot...
Waarom heb je me niet verteld dat je zo van zeilen houdt?
Waarom heb je mij niet gewaarschuwd?
Waarom heb je, door je even de rug toe te keren, de haven verlaten?
Hoe kan ik wennen aan de leegte die je bij mij achterliet?
Hoe ga ik het vullen?
Zeilboot, zeilboot...
Je was zo licht als een mus,
Ik hoop dat je gelukkiger terugkomt dan waar je heen ging,
Ik besef dat je moest gaan
Zo voelde jij je
Dat dacht je.
We hadden je zo goed gebouwd, van hout, het roer, het dek,
Uit diverse zeilplaten,
Ik heb zelfs je anker vastgemaakt,
Ik weet dat het niet gemakkelijk voor je zal zijn,
De oceaan heeft zijn grillen,
Je weet niet wat je kunt verwachten,
Als het opgewonden raakt en je alle kanten op schudt,
Hij neemt je alleen mee op de routes die voor hem beter toegankelijk zijn,
Als het moeilijk voor je zal zijn, als je het gevoel hebt dat je niet meer overeind kunt blijven,
Kijk alstublieft naar beneden, zie het anker bevestigd,
Denk dat je van ver, zelfs duizenden kilometers verderop,
Ik waak over je, ik heb je in mijn hart,
Het is alleen dat je niet meer bij mij in de buurt bent om je te laten zien,
Echt, hoeveel onze verbinding betekende,
(Op argumentatieve toon)
Voel je goed, laat los, vergeet wie je heeft gemaakt,
Binnen twee weken kwamen we niet eens in de buurt,
Als jij dat vindt, is het jouw keuze...
Weet gewoon dat ik om je geef, daarom heb ik je zo goed gebouwd
Als laatste bemoediging zeg ik je: 'Je moet je niet laten intimideren door de stormen die je tegenkomt als je de oceaan oversteekt. Vergeet niet dat na de storm goed weer komt.'
Het zeilboot: "Wat zou jij doen? Mag ik niet één dag in Rio de Janeiro blijven? Eén dag maar, dat is alles wat ik wil, en dan kom ik bij je terug, dat beloof ik!"
,,Nu te enerva" în maghiară
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Csak egy szót
Véletlenszerűen mondta
Megbocsáthatatlan
Leüt.
a szív hisz
A gondolat méri,
A csend elmúlt
Örökké.
Sajnos ilyen a természetem,
De a fejemben mindig ezt mondom:
"Ne húzd fel magad!"
ne haragudj ne haragudj
A szavak megtéveszthetnek.
ne haragudj ne haragudj
Hogy nincs harag, az jó.
Talán véletlenül néha elütnek
Egyszóval nem helyénvaló.
ne haragudj ne haragudj
Mosolyogj, és hallgasd meg a tanácsomat.
Csak egy szót
Nehéz gondolatokat ébreszt bennem
És csak velük
Körülvesz.
Ez féltékenység
Teherként jön
És egy leírhatatlan rémálom
Leszáll az éjszaka az álomban.
Sajnos ilyen a természetem,
De a fejemben mindig ezt mondom:
"Ne húzd fel magad!"
ne haragudj ne haragudj
A szavak megtéveszthetnek.
ne haragudj ne haragudj
Hogy nincs harag, az jó.
Talán véletlenül néha elütnek
Egyszóval nem helyénvaló.
ne haragudj ne haragudj
Mosolyogj és hallgasd meg a tanácsokat.
És tudni fogod
Elmondani neked
akárhogyan is,
mindenki, aki
Ne húzd fel magad!
ne haragudj ne haragudj
A szavak megtéveszthetnek.
ne haragudj ne haragudj
Hogy nincs harag, az jó.
Ne húzd fel magad!
Другие стихотворения автора
In concediu!
Am plecat din Piatra Neamț
Și-am mânat puțin cam tare,
Tocmai către Marea Neagră
Să mă ard mai mult la soare
Pe traseu ne-am abătut
Pe la podul suspendat,
Neam de neam nu a văzut
Așa pod pe stâlpi fixat
La o vilă ne-am cazat
Și-apoi la plaja-m plecat,
Aici lume de pe lume
Pe șezlong și pe cearșaf
Soarele e azi puternic
Iar nisipul ușor frige,
Intru în apa cu Marce
Și în doi batem o minge
Apa mării este călduță
Te îmbie la o bălăceală,
Puțin frig când ieși afară
Te-ncălzești prin țopăială
Briza caldă te mângâie
Și pielea o răcorește,
In jur multă hărmălaie
Valul frumos unduiește
Ne dăm cu ulei de plajă
Să fim protejați de soare,
Vrem un bronz de abanos
De la cap până-n picioare
Lipsă nu e la mâncare
Peste tot comercianți,
Ia porumbul și gogoașa
Totul face zece șfanți
Seara vine peste noi
Și ne-mpinge către casă,
Ne e sete, puțin foame
Iute ne grăbim la masă
Nu durează multă vreme
Până plaja se golește,
Vine noaptea, pleacă ziua
Pe drum lumea povestește
A fost o zi minunată
Cu înnot și stat la soare,
Tolăniți am stat la plajă
Până s-a lăsat răcoare
Acum cinăm în balcon
Bunătăți gătite-acasă,
Vom ieși la o plimbare
La un vin sec pe terasă
Mâine o luăm de la capăt
Tot la plajă, apă, briză, soare,
Ne petrecem tot concediul
Nu la munte, ci la mare!
Floarea fericirii!
Ne-am strecurat prin timp
Și am ajuns în doi până aici,
Iar dacă-n drum am rătăcit
Doar tu iubito poți să-mi zici
Când noi ne-am cunoscut
Erau cu totul alte vremuri,
Și când de tine m-am atins
Ai început ușor să tremuri
Nu spaima ne-a emoționat
Și că eram atât de-aproape,
Puteam să ne privim în ochi
Simțind iubire după pleoape
Apropierea s-a produs în timp
Prin multe tatonări și încercări,
Iar să mă mint, n-am mai putut
Când inima a izbucnit în flăcări
Venise timpul fața să-mi arăt
Și sentimentele ce mă cuprind,
S-arunc pe jos cu a mea mască
Iar de trecut să mă desprind
Timid dar cu speranță-n suflet
I-am spus dorința mea interioară,
Și curajos cum n-am mai fost vreodată
I-am zis să-mi prindă inima ce zboară
Prea mult pe gânduri n-a mai stat
Și pasul l-a făcut rapid spre mine,
Cu patos și iubire ne-am îmbrățișat
Pereche am format ca să ne fie bine
Cu multă hotărâre am pornit în viață
Ca două jumătăți unite într-un întreg,
Acum eu mulțumiri trimit Divinității
Că floarea fericirii mi-a dat..să o culeg!
Un vis..astral!
Soare aș vrea să fiu eu pentru tine,
Și tu întotdeauna Luna să-mi fii,
Aș lumina făptura ta cât știu de bine,
Și te-aș ruga de vrei, mireasă să-mi devii
Din depărtare, căldură ți-aș trimite,
Să-ți încălzească inima și trupul,
Și un mesaj de sus, aș da către ursite,
Noroc să-ți pună-n cale, mai mult decât nisipul
Aș încerca să fiu al tău bun protector,
Și permanent să te veghez de după nori,
Dar din păcate/fericire sunt omul muritor,
Și îți trimit cu multă dragoste..doar flori
Așa că vom rămâne simpli pământeni,
Și nicidecum să devenim astre cerești,
Vom încerca să fim noi buni samariteni,
Și viața s-o trăim frumos ca în povești!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Moșule, Nicolae!
Moșule, te-aștept să vii la mine
Să urci tiptil, tiptil pe trepte,
Să spun eu o dorință către tine
Și dacă vrei să pui ceva în ghete
Vreau să-mi aduci mie cadou
Ceva de scris, poate-un stilou,
Să scriu rețete pentru suferință
Iar tu să vindeci, că ai putință
Iar la familie și-ai mei prieteni buni
Rog să le aduci în dar lor sănătate,
Că cine-i sănătos poate face minuni
Și fericire dărui din a lor bunătate
Mă rog la tine dragă, Moșule
Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,
Fii milostiv și le ascultă ofurile
Alină-le durerea pe care tu o știi
Iar dacă nu vei trece pe la mine
Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,
Și-mi pun toată speranța-n tine
Că anul care vine..voi fi pe lista ta!
Omagiu!
Anul l-am încheiat plângând
Că l-am pierdut de tot pe tata,
Chemat fiind la Cer, de Domnul
Și așezat va fi, cum i-a fost fapta.
Acum s-a întâlnit cu mama
Ce-l aștepta de ceva vreme,
Să fie amândoi iară perechea
Și poate uită de-a lui probleme.
Cu toții am știut că își dorea
Să părăsească această lume,
Că a fi singur e destul de greu
Iar durerea ta n-ai cui o spune.
Ducea cu el o mare suferință
A trupului de lut uzat de ani,
În suflet purta mare credință
Venită de la părinții lui țărani.
Nu e ușor să-ți pierzi ambii părinți
Care ți-au dat o viață pe pământ,
Și lacrima să nu-ți inunde ochii
Când trist tu vizitezi..a lor mormânt!
La studii!
O noapte și-o zi întreagă e lungul drum s-ajung la tine,
Mi-ai scris că ai doi ani de studii și-apoi vei fi cu mine.
Când ai plecat nu am crezut că timpul va trece-atât de greu,
Iar chipul tău îmi va apărea noapte de noapte în visul meu.
Un plan în doi, noi ne-am făcut cum să ne ținem iubirea vie,
Iar când te-ntorci să-mi fii a mea aleasă prin scris la primărie.
Nu a trecut decât opt luni de când te-am însoțit la gară,
Și-acum realizez că fără tine aici, viața îmi este amară.
Seară de seară Îl rog pe bunul Dumnezeu să ne-ntărească,
Mâna mereu pe noi s-o țină și de ispite să ne ferească.
.............................................................
Astăzi iubesc și sunt cu fata ce-a fost la studii în depărtare,
Iar viața-mi este fericită, împlinită și-o
mare...binecuvântare!