Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 6 апреля 2024
Added in favorites: 1
Views: 558
Poems in the same category
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.
Ți-a trecut ce n-ai avut?
Ți-a trecut ce n-ai avut,
Un vis stins, necunoscut?
Te-ai pierdut prin amintiri
Ce n-au fost, dar dau priviri?
Duci în suflet un ecou
Dintr-un timp ce n-a fost al tău?
Cauți umbre ce n-au fost,
Dar le simți în tine rost?
Golul vieții nu-l umpli
Cu iluzii și năluci.
Ce n-ai avut nu doare mult,
Doar ce-ai pierdut te face cult.
Privește-n zori spre ce-i acum,
Nu spre trecut, nici spre alt drum.
Căci timpul trece, n-are scut,
Dar nu-ți ia ce n-ai avut.
Gândul..îmi fuge!
Astăzi mai mult ca niciodată
Gândul îmi fuge fără oprire,
Și-l las să văd unde mă duce
Poate spre-un loc de fericire.
Mă trece prin copilăria mea
Și prin sătucul de sub deal,
Vrea să-mi arate ce lipsește
Din viața vie..a omului rural.
Privirea mi-o rotesc în juru-mi
Poate zăresc vreun cunoscut,
Dar nici țipenie de vreo ființă
Și simt că satul...este pierdut.
Mă-ndrept ușor și înspre școală
Dar nu mai văd decât paragină,
Mă întristez și cu amar rostesc
Ăsta-i prezentul cu a lui...pagină.
Cobor pe vale către Siretul mic
Că mare el a fost cândva, odată,
Și mă opresc lângă izvorul rece
Care îmi dă...apa binecuvântată.
Dezamăgit de ce-am văzut în sat
Vreau gândul să mi-l cert puțin,
Dar cum să-mi mint eu adevărul
Să neg c-am devenit, copil...străin.
Totuși, viața curge nu se oprește
Și timpul din păcate nu revine,
Gândului, în gând..îi mulțumesc
Și sper că-n timp...ne va fi bine!
vorbeam cu luna
vorbeam cu luna despre tine, astă-seară,
și parcă m-asculta cu-atâta drag,
îi ziceam că-n ochii tăi e primăvară,
în ochii tăi adânci ce mă atrag.
i-am mai zis că o să te iubesc o viață,
și-n alte vieți, dacă voi mai avea,
dar luna trebuia să plece dis-de-dimineață,
atunci când eu mă întâlneam cu steaua mea.
eu cred că îmi zâmbea, sau mi se pare,
deși părea că nu-mi zice nimic,
simțeam cumva că îi e dor de soare,
probabil că-i singurul ei amic.
iar luna mi-a promis că o să ne privească,
și o să înțeleagă ce-avem amândoi,
cu siguranță soarele o s-o iubească,
dar nu mai mult decât ne iubim noi.
Tu ești poemul
Tu ești poemul pe care eu încerc să-l cânt,
Sau mai degrabă un sonet de
primăvară,
Căci tu ești ciripitul rândunicilor sosite de curând,
În înflorita veselă grădină cu stupi și liliac,
Și totuși afară este toamnă...
Eu vreau să-ţi cânt al meu sonet însă tu râzi,
Și uneori preferi să verși o lacrimă amară,
Sau când te cert ca mai apoi să am regrete, îţi cânt sonete,
Poveşti de dragoste sau de amor,
Târziu în toamnă sau chiar în iarnă,
Fără să simt nici teamă sau regrete!
Nu mai contează, sunt doar poeme de iubire,
Ce se doresc mereu aprinse,
De mine sau de tine,
Distinsă doamnă fostă domnişoară,
Sau chiar a basmelor de vis copila de odinioară.
(Volumul de poezii Sonete de amor)
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.
Ți-a trecut ce n-ai avut?
Ți-a trecut ce n-ai avut,
Un vis stins, necunoscut?
Te-ai pierdut prin amintiri
Ce n-au fost, dar dau priviri?
Duci în suflet un ecou
Dintr-un timp ce n-a fost al tău?
Cauți umbre ce n-au fost,
Dar le simți în tine rost?
Golul vieții nu-l umpli
Cu iluzii și năluci.
Ce n-ai avut nu doare mult,
Doar ce-ai pierdut te face cult.
Privește-n zori spre ce-i acum,
Nu spre trecut, nici spre alt drum.
Căci timpul trece, n-are scut,
Dar nu-ți ia ce n-ai avut.
Gândul..îmi fuge!
Astăzi mai mult ca niciodată
Gândul îmi fuge fără oprire,
Și-l las să văd unde mă duce
Poate spre-un loc de fericire.
Mă trece prin copilăria mea
Și prin sătucul de sub deal,
Vrea să-mi arate ce lipsește
Din viața vie..a omului rural.
Privirea mi-o rotesc în juru-mi
Poate zăresc vreun cunoscut,
Dar nici țipenie de vreo ființă
Și simt că satul...este pierdut.
Mă-ndrept ușor și înspre școală
Dar nu mai văd decât paragină,
Mă întristez și cu amar rostesc
Ăsta-i prezentul cu a lui...pagină.
Cobor pe vale către Siretul mic
Că mare el a fost cândva, odată,
Și mă opresc lângă izvorul rece
Care îmi dă...apa binecuvântată.
Dezamăgit de ce-am văzut în sat
Vreau gândul să mi-l cert puțin,
Dar cum să-mi mint eu adevărul
Să neg c-am devenit, copil...străin.
Totuși, viața curge nu se oprește
Și timpul din păcate nu revine,
Gândului, în gând..îi mulțumesc
Și sper că-n timp...ne va fi bine!
vorbeam cu luna
vorbeam cu luna despre tine, astă-seară,
și parcă m-asculta cu-atâta drag,
îi ziceam că-n ochii tăi e primăvară,
în ochii tăi adânci ce mă atrag.
i-am mai zis că o să te iubesc o viață,
și-n alte vieți, dacă voi mai avea,
dar luna trebuia să plece dis-de-dimineață,
atunci când eu mă întâlneam cu steaua mea.
eu cred că îmi zâmbea, sau mi se pare,
deși părea că nu-mi zice nimic,
simțeam cumva că îi e dor de soare,
probabil că-i singurul ei amic.
iar luna mi-a promis că o să ne privească,
și o să înțeleagă ce-avem amândoi,
cu siguranță soarele o s-o iubească,
dar nu mai mult decât ne iubim noi.
Tu ești poemul
Tu ești poemul pe care eu încerc să-l cânt,
Sau mai degrabă un sonet de
primăvară,
Căci tu ești ciripitul rândunicilor sosite de curând,
În înflorita veselă grădină cu stupi și liliac,
Și totuși afară este toamnă...
Eu vreau să-ţi cânt al meu sonet însă tu râzi,
Și uneori preferi să verși o lacrimă amară,
Sau când te cert ca mai apoi să am regrete, îţi cânt sonete,
Poveşti de dragoste sau de amor,
Târziu în toamnă sau chiar în iarnă,
Fără să simt nici teamă sau regrete!
Nu mai contează, sunt doar poeme de iubire,
Ce se doresc mereu aprinse,
De mine sau de tine,
Distinsă doamnă fostă domnişoară,
Sau chiar a basmelor de vis copila de odinioară.
(Volumul de poezii Sonete de amor)
Other poems by the author
Bun rămas…
Îmi e sortit s-alerg întruna,
Să bântui logice extreme,
Să stau cu soarele şi luna,
Şi intrigat să le recit poeme.
Hrănesc gorile ostenite,
Mumii cu vesele chipuri,
Colind peste lumi bântuite,
Şi tălpile-mi ard pe nisipuri.
Prăpădul prin suflet străbate,
Vorbele-mi sunt prăbuşite în gură,
Îmi car amărăciunea în spate,
Şi scuip peste vin şi prescură.
Noaptea îmi mângâie pleoapa,
Beteag, mai fac încă un pas,
Cu umbra-i mă caută groapa,
Mă ridic spre lumini…bun rămas!
Aleargă...
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Calcă cu pasul pe rană și sânge,
De mână mă prinde ca pe o stea,
Căci noapte mi-e tristă și plânge.
Aleargă spre mine, aleargă întruna,
Căci lațul de gât mi se strânge,
Cară în spate de-o fi și furtuna,
Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.
Aleargă spre mine, aleargă o zi,
Amurgul de aramă lasă-l în spate,
De mână mă prinde, nu te opri,
Căci inima abia de-mi mai bate.
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Căci moartea e iute, te întrece,
Privește spre cer cum cade o stea,
Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!
Depărtare
V-am văzut bătrâni,
V-am văzut plângând,
Cu atâtea răni,
Toate lăcrimând.
M-ați văzut plecând,
Fără bun rămas,
Umbra-mi tremurând,
La fiece pas.
V-am văzut prin fum,
Umbre pe pământ,
Dorul vostru, scrum,
Risipit de vânt.
M-a chemat spre voi,
Glasul greu, tăcut,
Și am plâns cu ploi,
Dintr-un ochi de lut.
Eu, rămân străin,
Prins de-un timp hain,
Și, cu-al meu suspin,
Vă port în destin.
Pașii voștri grei,
Liniștea-mi zdrobesc,
Umbrele de ieri,
Prin mine trăiesc.
Dar tot ce-ați pierdut,
Eu port în cuvânt,
Fiindcă am tăcut,
Ca un vechi mormânt.
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Iau cartea-n mână...
Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,
Când îmi citeai fiind copil,
Și cum stăteam în poala ta cuminte,
Strângând la piept păpușa de vinil.
Și-acum îmi pare printre rânduri,
Că îți zăresc privirea blândă,
Și mă scufund ades în gânduri,
Și mă întreb ce vrea s-ascundă.
Mai dau încet o pagină la carte,
Un basm cu fete împărătești,
Și simt cum inima mocnit mă arde,
Căci parcă tu măicuță mi-l citești.
Cina de Craciun
L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,
Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.
Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…
Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.
Rupând o bucată de pâine i-am spus:
Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,
I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:
Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.
Am început să-i cânt apoi o doină de jale,
El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!
Am vrut să-i ofer un ultim cadou,
Să-L îmbrac cu sufletul meu.
El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,
Trăgând peste cer o divină cortină.
Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,
Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.
Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,
Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!
Bun rămas…
Îmi e sortit s-alerg întruna,
Să bântui logice extreme,
Să stau cu soarele şi luna,
Şi intrigat să le recit poeme.
Hrănesc gorile ostenite,
Mumii cu vesele chipuri,
Colind peste lumi bântuite,
Şi tălpile-mi ard pe nisipuri.
Prăpădul prin suflet străbate,
Vorbele-mi sunt prăbuşite în gură,
Îmi car amărăciunea în spate,
Şi scuip peste vin şi prescură.
Noaptea îmi mângâie pleoapa,
Beteag, mai fac încă un pas,
Cu umbra-i mă caută groapa,
Mă ridic spre lumini…bun rămas!
Aleargă...
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Calcă cu pasul pe rană și sânge,
De mână mă prinde ca pe o stea,
Căci noapte mi-e tristă și plânge.
Aleargă spre mine, aleargă întruna,
Căci lațul de gât mi se strânge,
Cară în spate de-o fi și furtuna,
Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.
Aleargă spre mine, aleargă o zi,
Amurgul de aramă lasă-l în spate,
De mână mă prinde, nu te opri,
Căci inima abia de-mi mai bate.
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Căci moartea e iute, te întrece,
Privește spre cer cum cade o stea,
Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!
Depărtare
V-am văzut bătrâni,
V-am văzut plângând,
Cu atâtea răni,
Toate lăcrimând.
M-ați văzut plecând,
Fără bun rămas,
Umbra-mi tremurând,
La fiece pas.
V-am văzut prin fum,
Umbre pe pământ,
Dorul vostru, scrum,
Risipit de vânt.
M-a chemat spre voi,
Glasul greu, tăcut,
Și am plâns cu ploi,
Dintr-un ochi de lut.
Eu, rămân străin,
Prins de-un timp hain,
Și, cu-al meu suspin,
Vă port în destin.
Pașii voștri grei,
Liniștea-mi zdrobesc,
Umbrele de ieri,
Prin mine trăiesc.
Dar tot ce-ați pierdut,
Eu port în cuvânt,
Fiindcă am tăcut,
Ca un vechi mormânt.
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Iau cartea-n mână...
Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,
Când îmi citeai fiind copil,
Și cum stăteam în poala ta cuminte,
Strângând la piept păpușa de vinil.
Și-acum îmi pare printre rânduri,
Că îți zăresc privirea blândă,
Și mă scufund ades în gânduri,
Și mă întreb ce vrea s-ascundă.
Mai dau încet o pagină la carte,
Un basm cu fete împărătești,
Și simt cum inima mocnit mă arde,
Căci parcă tu măicuță mi-l citești.
Cina de Craciun
L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,
Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.
Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…
Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.
Rupând o bucată de pâine i-am spus:
Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,
I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:
Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.
Am început să-i cânt apoi o doină de jale,
El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!
Am vrut să-i ofer un ultim cadou,
Să-L îmbrac cu sufletul meu.
El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,
Trăgând peste cer o divină cortină.
Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,
Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.
Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,
Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!