Plâng...

Mă doare ziua fără tine,

Mi-e greu când suntem amândoi,

Și nu știu cum este mai bine,

Și unde-i limita-ntre noi.

Mă înalț și prăbușesc deopotrivă,

Te admir și te urăsc cu remușcări,

Plutim pe-o luntre aflată în derivă,

Într-un ocean de nervi și amenințări.

Ce trist e-n jur și ce anost,

Ce liniște în acest tumult,

Și muți, eu cred, de am fi fost,

Am fi vorbit un pic mai mult.

Îmi cântă zilnic lacrimi pe obraz,

Un cântec trist de îndepărtare,

Şi mușc agonic din extaz,

Pierzându-mă într-o uitare.

Mă întorc întotdeauna în prima zi,

Te iert și te așez pe-un piedestal,

Iar restul zilelor de n-ar mai fi,

M-aș izola cu tine într-un spital.

Și leac, și medic permanent să-ți fiu,

Să-ți injectez un sânge dat în clocot,

Să fierb în tine și apoi să știu,

De ce ți-e plânsul numai hohot.

Ascult atent cum orele târzii, 

Se sparg de țărmul minții mele,

Ca niște valuri cenușii, 

Lovind tăcerea dintre stele.

Din când în când, câte-un fior, 

Îmi trece pragul ca o veste,

Că dorul tău, cel călător,

Mai rătăcește unde este.

Azi noaptea iarăși se va frânge, 

Sub greutatea unui gând,

Iar tu vei ști de ce tăcerea plânge, 

În tot ce n-am rostit nicicând.

Și poate-n ceasul cel din urmă, 

Când zorii vor lovi-n pereți,

Voi strânge noaptea ca pe-o turmă, 

Şi voi mâna-o înspre dimineți.

Atunci vei înțelege, poate,

De ce-am rămas mereu în prag,

Cu mințile de-un vis legate, 

În care-am încercat să te atrag.

Iar tot ce n-am putut să spun, 

Va sta în liniștea târzie,

Ca un ecou rămas pe drum, 

Dintr-o prea lungă gelozie. 

Stau nopţi în şir şi tot privesc,

La stelele din univers,

Mă mir, socot şi tot gândesc,

Că totuşi au ceva lumesc.

Şi-a lor lucire învăpăiată,

Ba roşie, ba galbenă lămâi,

Mi-aduce aminte de acea fată,

Pe care am sarutat-o întâi.

Iar forma lor cerească,

Îmi pare că-i leit,

Icoana părintească,

Sub care am trăit.

Şi-a lor cădere de pe cer,

Când lasă-n urmă o pată,

E a mea durere de mai ieri,

Când a plecat şi al meu tată.

Îmi fluier tristețea râzând, 

Și-mi rumeg din suflet răcoarea, 

Preumblu cu moartea în gând, 

Și aștept resemnat condamnarea. 

Prin sânge îmi curg lacrimi de jale, 

Și atât de amară mi-e viața, 

Încât mă plimb descărnat și agale, 

Sărutând înzorit dimineața. 

Mai privesc spre pustiul din Lună, 

Și mă văd împărat peste ea, 

Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună, 

Vino sus, căci sunt toată a ta. 

Mă dezic de pământ și de lume, 

De atâtea tristeți în iubiri, 

Însă vreau ca-n decade postume, 

Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,

Să nu fiu recunoscut după nume, 

Ci confundat c-un verset din psaltiri. 

Vremelnice posturi avem,

Iar ele ne oferă putere,

Uităm ce… şi cine suntem,

Iubim doar a noastră părere.

Ne credem neclintiţii titani,

Beţia puterii e oarbă,

Colegii acuma-s duşmani,

A început viclenia să fiarbă.

Ne pare de aicea de sus,

Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,

Şefia punând mai presus,

I-am trădat mişelesc pe amici.

Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,

Fiorul izolării o să apară,

Aroganţa a aşternut peste noi,

O răutate amară.

Omul de vrei să-l testezi,

Oferă-i puţină putere,

Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,

Cum transformă iubirea-n durere.

Am ajuns la marginea lumii

și am auzit cum pietrele cântă.

Aerul avea gust de început,

iar umbrele își rupeau genunchii în rugăciune.

În tăcerea cea mare,

Dumnezeu respira prin mine,

ca o primăvară

într-un pom înflorit.

Am strigat: „Sunt aici!”

dar cuvântul s-a risipit în lumină

ca o pasăre ce-și pierde trupul

și rămâne doar zborul.

M-am întins cu fața în jos,

fără nume, fără timp,

ca un pârâu care nu știe

că a ajuns în ocean.

Va continua sau va rămâne suspendat? 

Nesusținut de nimeni totul va fi uitat. 

Frumoasa atmosferă va continua să fie, 

Dar tu, iubirea mea, ce ți datorez eu ție?

O mie de săruturi ce as vrea să ți le dau

Și o mie de regrete că azi nu te mai am

Mă trec fiorii reci că eu as vrea sa mor, 

Dar tu-ți vei aminti ca te ador enorm? 

Vei plânge că nu sunt, vei plânge ca nu ești? 

Vei plânge după noi căci ne am pierdut pe veci? 

După povestea noastră ce nu s a terminat? 

Vei căuta final când tot se va-încheia? 

Am multe întrebi care nu au răspuns, 

Acele amintire cu noi unde se duc?

Nu îți știam numele.

Dar te cunoșteam din priviri,

din felul în care țineai țigara,

din felul în care te sprijineai de stâlp,

de parcă lumea nu mai conta

decât dacă o priveai tu.

Te citeam ca pe o carte fără titlu,

una veche, cu pagini moi,

pline de margini subliniate cu tăcere.

Fiecare dimineață era un capitol nou,

și eu, ca un cititor dependent,

mă întorceam mereu la același loc.

Parfumul tău venea înaintea ta,

lemnos, cald, cu o urmă de noapte,

și rămânea mult după ce plecai.

Mă întrebam dacă-l alegi intenționat

sau dacă pur și simplu e parte din tine.

Uneori mă prindeai cu privirea,

și atunci lumea se strângea între noi

ca un elastic întins până la limita firii.

Dar eram mereu prima care ceda.

Îmi coboram ochii, rupeam firul,

de teamă că o singură secundă în plus

ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.

Și totuși, în fiecare zi,

reveneam — cu cafeaua mea,

cu obrajii ușor aprinși,

și cu acea curiozitate dureroasă:

la ce te gândești când taci?

cui i-ai spus ultima oară ce simți?

și dacă, într-o zi,

ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.

✨Trecerea vieții..✨

Trec clipele ca valul lin,
Și viața curge-n al său rost,
În urma noastră lasă-un spin,
Dar și amintiri ce n-au un cost.

Privim spre anii ce-au zburat,
Și-n suflet strângem dor nestins,
Uităm că timpul ne-a lăsat
Doar amintiri ce pier în vis.

Adunăm aur, strângem faimă,
Dar ce rămâne e iubirea,
Nu-i loc pe drum pentru o haină,
Ci doar pentru ce-nalță firea.

Să ne oprim un ceas, o zi,
Să prețuim ce-avem sub stele,
Căci Cerul ne va dărui
Lumină-n loc de drumuri grele.

_________________________________________
✍️A.A.-Aga Andreia ✨

Nu trebuie să-mi amintesc;

Privind în ochii tăi, deja mă pierd.

Ești aici, dar parcă-i frig,

Nu mai simt flacăra de mult aprinsă.

Un fior brusc mă cuprinde,

Și uit cum se mai simte.

Zilele trec, eu nu mă schimb,

Aștept un moment, dar simt că-i rece.

Tac și rabd o veșnicie,

Sperând că tu ești răspunsul.

Chiar dacă drumul e greu,

Voi lupta pentru tine, pentru noi, mereu.

De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.

De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.

Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.