Fluviul vieții
Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Nicu Hăloiu
Data postării: 27 aprilie 2022
Vizualizări: 1284
Poezii din aceiaşi categorie
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Zâmbetul Morti
In amurgul noptii ,
Sub cerul instelat ,
Ma privesc in chin si lacrimi,
De amor ucis .
Ora ceasului batran ,
Timpul trecand nestingherit ,
Aminitirile vin cu el ,
Distrugand lumina .
Intuneric nesuferit ,
Dispari ! dispari !
Vreau lumina de cuviinta ,
Care mi a fost luata ,
Poveste fara de lacrimi,
Plina de ura si zambete ,
Zambete ale morti ,
Ingropand iubirea noastra .
Memento mori
O voce eternă ne-aduce aminte,
Că-n praf de stele ne vom transforma.
Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,
Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.
Cu fiecare pas, fiecare suflare,
În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.
Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,
Memento mori, ceasul vieții se va opri.
În petale de trandafir, simbol al vieții,
Ironic, ne surâde dansul morții.
Doar amintiri vor mai rămâne,
Memento mori, totul se scurge.
În suflet însă, va rămâne
O flacără nemuritoare,
A cărții ce ne-o scriem fiecare.
Memento mori, suntem povestea vieții noastre.
Viața templul timpului
"Viața templul timpului"
Tu inimă din ceasuri
Cu pulsul ticăind
Ce-mi tot pompezi
In timp, secunde-n infinit
Tu inimă din ceasuri
Să-mi ticăi,multe veacuri, multe
Vreau timp,vreau viață
Milenii să-mi ajungă.
20:15
26.04.2024
Florin Ristea
Poemul luminii
Lumina mea
Dulcea mea lumina
Scânteietoare ,plina de vitalitate
Adâncește vraja nepătrunsei nopti
Umplând misterele de sensuri
Și găsind rațiuni eterne
În orice lucru mic
Caci lumina mea e iubire
Iubire vesnic vie
Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila
Lumina ce o simt
O simt atât de tare
Îmi modelează fiinta și umple existenta
De misterele sacre
Ahh,de as avea mai multa iubire
Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească
Infinitul vesnic indescriptibil
Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii
Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu
Sa simt astrele și spațiul ca ale mele
Cu lumina rațiuni luminata de iubire
EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Zâmbetul Morti
In amurgul noptii ,
Sub cerul instelat ,
Ma privesc in chin si lacrimi,
De amor ucis .
Ora ceasului batran ,
Timpul trecand nestingherit ,
Aminitirile vin cu el ,
Distrugand lumina .
Intuneric nesuferit ,
Dispari ! dispari !
Vreau lumina de cuviinta ,
Care mi a fost luata ,
Poveste fara de lacrimi,
Plina de ura si zambete ,
Zambete ale morti ,
Ingropand iubirea noastra .
Memento mori
O voce eternă ne-aduce aminte,
Că-n praf de stele ne vom transforma.
Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,
Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.
Cu fiecare pas, fiecare suflare,
În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.
Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,
Memento mori, ceasul vieții se va opri.
În petale de trandafir, simbol al vieții,
Ironic, ne surâde dansul morții.
Doar amintiri vor mai rămâne,
Memento mori, totul se scurge.
În suflet însă, va rămâne
O flacără nemuritoare,
A cărții ce ne-o scriem fiecare.
Memento mori, suntem povestea vieții noastre.
Viața templul timpului
"Viața templul timpului"
Tu inimă din ceasuri
Cu pulsul ticăind
Ce-mi tot pompezi
In timp, secunde-n infinit
Tu inimă din ceasuri
Să-mi ticăi,multe veacuri, multe
Vreau timp,vreau viață
Milenii să-mi ajungă.
20:15
26.04.2024
Florin Ristea
Poemul luminii
Lumina mea
Dulcea mea lumina
Scânteietoare ,plina de vitalitate
Adâncește vraja nepătrunsei nopti
Umplând misterele de sensuri
Și găsind rațiuni eterne
În orice lucru mic
Caci lumina mea e iubire
Iubire vesnic vie
Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila
Lumina ce o simt
O simt atât de tare
Îmi modelează fiinta și umple existenta
De misterele sacre
Ahh,de as avea mai multa iubire
Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească
Infinitul vesnic indescriptibil
Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii
Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu
Sa simt astrele și spațiul ca ale mele
Cu lumina rațiuni luminata de iubire
EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...
Alte poezii ale autorului
Cerc logic
Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
A fi
Suntem pe ultima treaptă
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!
Cerc logic
Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
A fi
Suntem pe ultima treaptă
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!