Raza de Soare

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!

Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
 
 
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

Ședeam pe pragul casei

Vine-un hulub la mine

Chiar amu , pe nepusul masei

Șî-m' zice: "Vezi că vine badea pe la tine"

Da' eu n-am crezut …

Mămuca nu mă lasă nici să ies din casă

Apăi când m-oi mărita

Să va văita întruna

Va plânge că-mi stă bine mireasă

Va plânge că nu mai mă-ntorc acasă...

Da las' că s-o-mpăca ea cu vecinul

Că toată ziua-i peste gard

Îl îndrăgește , 'i servește vinul

Îl îmbată cu Cotnari

Și cu aroma buzelor ei care ard..

Așa mamă ca a mea

Nu doresc la nimenea

Ea mă-nvață , ea mă crește

Ea îmi zice că put a pește

Normal dom'le că glumește.

Există un loc în lume
unde nu mai plânge nimeni.
Acolo stau toate lacrimile
care n-au apucat să cadă.
Sunt păstrate în borcane de sticlă,
etichetate:
„Mama”,
„Octombrie”,
„A fost, dar nu mai e.”

Timpul acolo
nu mai merge.
Stă.
A obosit și el
să treacă degeaba.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Voilier

Cher voilier, tu flottes dans un océan apparemment sans fin,

Sur quels continents irez-vous encore cette fois,

Qu'est-ce qui vous attend à votre prochaine destination ?

Voilier, voilier...

Pourquoi ne m'as-tu pas dit que tu aimais autant naviguer ?

Pourquoi ne m'as-tu pas prévenu ?

Pourquoi, en te tournant le dos un instant, as-tu quitté le port ?

Comment puis-je m'habituer au vide que tu m'as laissé ?

Comment vais-je le remplir ?

Voilier, voilier...

Tu étais léger comme un moineau,

J'espère que tu reviendras plus heureux que là où tu es allé,

Je réalise que tu devais y aller

C'est ce que tu as ressenti

C'est ce que tu pensais.

Nous t'avions si bien construit, en bois, le gouvernail, le pont,

De plusieurs écoutes de voile,

J'ai même attaché ton ancre,

Je sais que ce ne sera pas facile pour toi,

L'océan a ses caprices,

Vous ne savez pas à quoi vous attendre,

Quand il s'agite et vous secoue dans tous les sens,

Il vous emmène uniquement sur les itinéraires qui lui sont les plus accessibles,

Quand ce sera dur pour toi, quand tu sentiras que tu n'as aucun moyen de rester à flot,

S'il vous plaît, regardez en bas, voyez l'ancre attachée,

Pensez que de loin, même à des milliers de kilomètres,

Je veille sur toi, je t'ai dans mon cœur,

C'est juste que tu n'es plus près de moi pour te montrer,

Vraiment, combien notre connexion signifiait,

(Sur un ton argumentatif)

Sentez-vous bien, lâchez prise, oubliez qui vous a fait,

En deux semaines, nous ne nous sommes même pas approchés,

Si vous le pensez, c'est votre choix...

Sache juste que je tiens à toi, c'est pourquoi je t'ai si bien construit,

Comme dernier encouragement, je vous dis : "Il ne faut pas vous laisser intimider par les tempêtes que vous rencontrerez en traversant l'océan. N'oubliez pas qu'après la tempête vient le beau temps."

Le navire :,,Que feriez-vous ? Ne suis-je pas autorisé à rester une journée à Rio de Janeiro ? Juste un jour, c'est tout ce que je veux, puis je reviendrai vers toi, promis !"

Eu nu simt, tu nu simți

Cum fulgi de plastic, primăvara, cad pe ziduri de beton

Și geamurile sparte privesc

Drumul solitudinii, privind pereții celuilalt de carton,

Considerând victoria lor aparte.

Eu nu simt, tu nu simți

Cum fulgi de plastic cad pe sticle de neon

Și, prin crăpăturile lor, urmăresc

Pieirea călcată spastic de statui din nailon

Cu zâmbete și surâsete printre frânturi.

Eu simt tu simti

Cum caldura este o amintire

O iluzie care străbate

O sita a mintii

A sperantei

Dorintei