Dulce
Se-nalță odată cu negura dimineții; în ogradă, stropii de rouă pironiți pe buza firului de iarbă sunt singurii receptori ai arătării sale. Bățul lemnos atinge treptele încremenite de trecerea vremii, în timp ce zmeurișul viscerent, măriginit de fragmente colțuroase, se-ntinde de-a lungul întregului zid cu-ai săi străjeri, care slobozesc mireasma dulceag-otrăvitoare a zmeuricii îmbinată cu frânturi amărui de rostopască. În răspăr, agrișul fuzionează tonalități gălbui-roșiatice, iar experiența senzorială este reconfortată de priveliștea benignă a grădinii de zarzavat, umbrită de falnicul corcoduș. Batalioanele erbacee, care te întâmpină de pe prispa casei, au stratul de mazăre în prima linie, urmat de îndeaproape de fasolea cățărătoare din turnurile de control ale aracilor de lemn. În spate, hagima, ceapa și loboda ascund urma cartofilor pământii. Sub prispă, în carcera subpământeană, stă leșul nopârcii nimicite, învelit acum într-un palton de astrahan. Pală este-atingerea ei în zorii dimineții.
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Catherine Blake
Data postării: 23 noiembrie 2021
Adăugat la favorite: 1
Comentarii: 1
Timp de citire: ~2 min.
Vizualizări: 2192
Alte poezii ale autorului
Prispă
Scrâșnești din dinți
și-auzi colcăiala mercenarilor care mărșăluiesc în catacombele memoriei.
Simți presiunea
care-ți strivește cutia craniană -
o dâră translucidă pe podea.
Vârtejul alb-verzui
cercul hipnotic folosit de fostul tău psihiatru -
porc sinonim asudat intermitent de falduri de grăsime râncedă.
Te uiți la el și
vezi cum te-ai uitat la el în deja-vu.
Nu ai puteri telekinetice.
Țintuită în scaunul stacojiu
ineluctabilă victimă a omului-lăcustă.
Nu am devoalat prea multe texturi
Vomă cadaverică.
Puzderie de oameni care se isterizează până la paroxism.
Nu ești impresionată de nivelul e adorație pe metru pătrat.
Revelion
Happiness is not a destination, it is a way of life
suspină decorațiunea care avusese ca destinație finală
sufrageria Mirelei.
În acea seară
ajunsesem și eu artefact al aceleiași sufragerii -
victimă colaterală.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Liceul - "rabidus alta schola"
Doamne, stau câteodată și-mi amintesc de tinerețea mea cheltuită în perioada liceului, în vremuri de sminteală atât din partea unora dintre colegi, dar mai ales din partea unora dintre profesori, care odată descătușați de sistem, s-au trezit zei nemuritori plutind deasupra altarelor științei, tăind și spânzurând în dreapta și-n stânga, uitând că și ei au fost la rândul lor odată elevi...
Din fericire, balanța a fost mereu echilibrată de către profesorii blânzi la fire și domoli la vorbă, încât mi se părea că raze luminoase de soare străbat printre atâtea răutăți ca prin nori, înseninând o zi încărcată precum era cea de joi...
Noi o numeam "joia neagră", fiindcă deși începeam orele la opt, dirigu - care ne era și prof de mate - ne chema la școală de la șapte, căci în orar aveam primele trei ore: două de mate și una de diriginție așa că prin urmare, băgam patru ore de matematică (o nimica toată !) cu o pauză de doar zece minute între ele, astfel încât, după atâtea zeci de table umplute cu matrici, integrale și altele asemenea, dădeai ușor în boala copiilor, cu privirile pierdute-n spațiu și salivă-n colțul gurii...
Și ca să ne fie capac, ultima oră, de la patru la cinci, aveam genetică, iar profa de biologie rodea în noi fără milă omorându-ne cu "drosofilele de oțet", unde trebuia să știi ce pui de musculițe vor ieși dintr-o musculiță cu ochi roșii și aripi scurte și un "musculiț" cu ochi albi și aripi lungi... ce mai, dădeam în bâlbâială de-a dreptul, mai ales că profa avea o plăcere sadică să umilească băieții, care eram scoși la tablă și întrebați pe rând, tot felul de chestii care îi erau străine și lui Nostradamus, darămite nouă!!!
Și dacă la ora de biologie, aveam fețele plouate mai tot timpul, vineri, la orele de română o boieream de-a dreptul, fiindcă profa de română avea o singură obsesie, să ne citească de un milion de ori "Riga Crypto și lapona Enigel" de Ion Barbu, fixație care ne îmboldea s-o tulim pe fereastră în timpul orei, fiindcă aveam clasa la parter, geamuri largi și generoase, iar profa niște ochelari cu lentile groase de funduri de borcan, încât auzeam pierzându-se în urma noastră doar ecoul vocii ei "da' parcă la începutul orei erați mai mulți, maică!..."
Chiuleam când puteam cu nesimțire de-a dreptul, având totuși grijă să nu depășesc orele maxime de absență menționate în regulamentul liceului, fiindcă împușcasem la genetică un șase la o lucrare și un cinci la un oral - chinuit, marcat de sudoare și bâlbâieli cât cuprinde - astfel încât să-mi iasă media, iară eu nu mai dădeam pe la genetică să nu-mi strice profa media, întrucât jumate din clasă era în stare de corijență cu risc de a nu ajunge în BAC, iar eu "băftos" cum mă știu nu mă număram printre ei...
Și-apoi, acasă, când veneam de la școală, mâncam ceva frugal, repede, numai cât să pun ceva în stomac, și săream direct pe teme. Uneori erau încâlcite ale naibii… Țin minte cum stăteam până târziu, până pe la doisprezece, unu noaptea, tocind pentru BAC, cu ochii împăienjeniți, și cu caietele și cărțile și manualele împrăștiate peste tot. Iar a doua zi o luam de la capăt, la ora șase dimineața...
Iar în weekend, n-aveam vreme de pauze! Săream de la referatele de la română, la problemele de geometrie și algebră, ca în final, să mă frâng în problemele fizicii și ale termodinamicii, încât chiar nu mai aveam timp și pentru mine... Rar, apucam să mai citesc câte-o carte în-afara curriculei școlare, încât mi se acrise de Caragiale, Creangă, Sadoveanu, sau Blaga, sau Rebreanu...
Suprasaturat, spiritul meu țipa după libertate, alienat în toceală, fiindcă în epocă, trebuia să înveți pe de rost referate întregi cu tot cu fișe de autori, munți de probleme trebuiau rezolvate din culegeri de matematică și fizică, că mă mir câteodată că mi-au rămas toate țiglele pe casă! Cum spuneam, eu am fost mai "băftos" la treb'șoara asta cu școala, dar alții nu, abandonând pur și simplu lupta - fiindcă au fost lupte! - veneau la școală ca să aibe de unde pleca, nu le mai păsau că ajungeau să deie la mate lucrarea de control "de onoare" menită să le salveze media, expresia dirigului "merji în băncuță bouțule, ai trii!", nu-i mai mișcau defel... priviri și suflete golite, ce mai...
Da, nu degeaba Bacovia a scris celebra frază "liceul - cimitir al tinereții mele!", căci și pentru mine liceul a însemnat multă muncă susținută, am trecut BAC-ul cu brio, aducând în fața societății dovada maturității mele de la optsprezece ani, dar, Doamne!, cu ce preț? La ce mi-au folosit mai târziu în carieră matricile, termodinamica, probabilitățile pe care nu le înțelegea nici măcar dirigu, tomurile întregi de referate de la română învățate pe de rost, creierii zdruncinați încercând să înțelegem "misterul liric" de nepătruns al vreunui autor; cu-adevărat am fost o generație debilitată voit atât de către societate, de către însăși școală, dar, da, și de către familie!!!
Și pentru că presiunea era enormă și constantă, am cedat nervilor, calmându-i cu mult... tutun și răbdare, un ocean de răbdare! Bineînțeles că mai toți băieții fumam pe vremea aceea - era și de bon-ton - iar toaleta băieților era locul nostru preferat unde, cu bună știință, încălcam regulamentul școlii, întrucât fumatul era cu desăvârșire interzis elevilor, mergând chiar până la exmatriculare, dacă bineînțeles, erai prins!
Și da! Am fost prinși într-o pauză, de către profa de fizică - o doamnă în vârstă, mică și iute, ea însăși fumătoare înrăită! - care chiar a avut curajul să "rupă" ușa de la toaletă dând buzna peste noi, și împărțind cu generozitate în dreapta și-n stânga fără osebire, scaltoace după ceafele vinovaților cu "paiu"-n colțul gurii - mamă!, ce mână grea avea pentru o doamnă așa de micuță ca ea!...
-Doamna profesoară, da' eu nu fumam! De ce ați dat?, am zis eu cu nevinovăție falsă-n glas și revoltă prefăcută...
-Ai fost acolo? E, uite de-aia!, îmi zice ea neîncrezătoare, fiindcă fumul era gros să-l tai cu cuțitul, iar eu aveam degetele de la mână îngălbenite de tutun...
Acum, toate acestea, s-au trecut... A trecut atât de multă vreme! Oftez, zâmbind ușor amintindu-mi de colegi și profesori deopotrivă: unii dintre ei nu mai sunt printre noi, alții au ajuns la pensie și ne mai întâlnim din când în când prin parcul orașului:
-Bună seara, Dom' Profesor! Da' ce mai faceți? La plimbare? La plimbare?
-Bună seara, măi! La plimbare! Ia stai! Tu ești... Te țiu minte! Tare șugubăț mai erai!
N-am realizat atunci, că din cauza Rigăi Crypto și a laponei Enigel, chiuleam, - sărind pe fereastra larg deschisă și generoasă a clasei mele de la parter - că de fapt "evadam" în propriul meu suflet... Acum știu...
Drepturile tuturor Creștinilor (451)
Articolul 451 — Respectarea poruncilor lui Dumnezeu
(1) Creștinul este chemat să își întemeieze viața morală pe iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.
(2) Cele Zece Porunci reprezintă un reper fundamental al moralei biblice.
(3) Respectarea poruncilor trebuie să fie însoțită de credință, responsabilitate și iubire.
Articolul 452 — Prima poruncă
(1) Creștinul este chemat să Îl recunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeu și să nu pună alți dumnezei înaintea Lui.
(2) Credința creștină este monoteistă.
(3) Această convingere nu justifică persecutarea persoanelor de alte religii.
Articolul 453 — A doua poruncă
(1) Creștinul este chemat să nu își facă idoli și să nu transforme lucrurile create în dumnezei.
(2) Bunurile materiale, banii și puterea nu trebuie să devină obiecte ale unei iubiri absolute.
(3) Dumnezeu trebuie să rămână centrul vieții spirituale creștine.
Articolul 454 — A treia poruncă
(1) Numele lui Dumnezeu trebuie rostit cu respect.
(2) Credinciosul trebuie să evite folosirea numelui lui Dumnezeu în mod mincinos sau pentru manipulare.
(3) Jurămintele și declarațiile religioase trebuie făcute cu responsabilitate.
Articolul 455 — A patra poruncă
(1) Părinții trebuie respectați.
(2) Copiii sunt chemați să își cinstească părinții.
(3) Respectul față de părinți nu justifică abuzul asupra copilului.
Articolul 456 — A cincea poruncă
(1) „Să nu ucizi” reprezintă un principiu fundamental al respectului pentru viață.
(2) Viața omului trebuie protejată.
(3) Ura, răzbunarea și violența nu trebuie transformate în justificări ale omorului.
Articolul 457 — A șasea poruncă
(1) Fidelitatea și curăția morală trebuie respectate.
(2) Persoana nu trebuie tratată ca obiect al dorinței altuia.
(3) Exploatarea sexuală și constrângerea sunt incompatibile cu demnitatea umană.
Articolul 458 — A șaptea poruncă
(1) „Să nu furi” exprimă obligația de a respecta proprietatea altuia.
(2) Creștinul trebuie să fie cinstit în relațiile materiale.
(3) Furtul și înșelăciunea sunt condamnate.
Articolul 459 — A opta poruncă
(1) Creștinul este chemat să spună adevărul.
(2) Mărturia mincinoasă și acuzațiile false trebuie evitate.
(3) Adevărul trebuie spus cu responsabilitate și fără intenția de a răni gratuit.
Articolul 460 — A noua poruncă
(1) Creștinul este chemat să își păstreze curăția inimii și respectul față de familia aproapelui.
(2) Dorința de a lua ceea ce aparține altuia nu trebuie încurajată.
(3) Fidelitatea și autocontrolul trebuie cultivate.
Articolul 461 — A zecea poruncă
(1) Creștinul este chemat să nu râvnească bunurile aproapelui.
(2) Invidia și lăcomia trebuie combătute.
(3) Recunoștința și mulțumirea trebuie cultivate.
Articolul 462 — Cea mai mare poruncă
(1) Iisus Hristos învață că cea dintâi și cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu.
(2) Creștinul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul.
(3) Iubirea față de Dumnezeu trebuie să se reflecte în viața omului.
Articolul 463 — Iubirea aproapelui
(1) Creștinul este chemat să își iubească aproapele ca pe sine însuși.
(2) Iubirea aproapelui înseamnă respect, ajutor, milă și responsabilitate.
(3) Violența și ura sunt incompatibile cu această poruncă.
Articolul 464 — Porunca iubirii vrăjmașilor
(1) Creștinul este chemat să nu răspundă răului prin rău.
(2) Iubirea vrăjmașului presupune renunțarea la răzbunare și ură.
(3) Iubirea nu înseamnă acceptarea abuzului sau renunțarea la protecția împotriva pericolului.
Articolul 465 — Regula de aur
(1) Creștinul este chemat să facă altora ceea ce dorește să i se facă lui.
(2) Această regulă trebuie aplicată în familie, Biserică și societate.
(3) Respectul trebuie oferit înainte de a fi cerut.
Articolul 466 — Fericirile
(1) Învățătura Fericirilor trebuie să constituie un reper al vieții creștine.
(2) Sunt încurajate smerenia, mila, curăția inimii, dreptatea și făcătorii de pace.
(3) Creștinul este chemat să urmărească nu numai succesul exterior, ci și transformarea interioară.
Articolul 467 — Milostenia
(1) Creștinul este chemat să îi ajute pe cei aflați în nevoie.
(2) Milostenia trebuie făcută fără dispreț.
(3) Ajutorul oferit aproapelui trebuie să urmărească binele acestuia.
Articolul 468 — Rugăciunea
(1) Creștinul are dreptul și libertatea de a se ruga.
(2) Rugăciunea trebuie să fie însoțită de responsabilitate și fapte bune.
(3) Rugăciunea nu trebuie folosită pentru a justifica răul făcut altora.
Articolul 469 — Postul
(1) Postul reprezintă, în tradițiile creștine, un exercițiu spiritual.
(2) Postul trebuie practicat cu discernământ și responsabilitate.
(3) Nimeni nu trebuie obligat prin violență să postească.
Articolul 470 — Iertarea
(1) Creștinul este chemat să ierte greșelile aproapelui.
(2) Iertarea nu înseamnă ascunderea unei infracțiuni.
(3) Victima are dreptul la protecție și dreptate chiar și atunci când alege să ierte.
Articolul 471 — Adevărul
(1) Adevărul trebuie respectat.
(2) Minciuna folosită pentru manipulare, fraudă sau distrugerea reputației altuia este condamnată.
(3) Adevărul trebuie însoțit de iubire și responsabilitate.
Articolul 472 — Smerenia
(1) Creștinul este chemat să evite mândria și disprețul față de ceilalți.
(2) Funcția, averea și puterea nu trebuie să determine omul să creadă că este superior tuturor.
(3) Smerenia nu înseamnă acceptarea abuzului.
Articolul 473 — Pacea
(1) Creștinul este chemat să fie făcător de pace.
(2) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.
(3) Răzbunarea și ura trebuie respinse.
Articolul 474 — Porunca supremă a iubirii
(1) Întreaga viață morală creștină trebuie orientată spre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.
(2) Iubirea adevărată nu înseamnă aprobarea răului.
(3) Iubirea trebuie să fie unită cu adevărul, dreptatea și responsabilitatea.
Articolul 475 — Principiul fundamental creștin
(1) Dumnezeu trebuie iubit, iar aproapele trebuie respectat și iubit.
(2) Nicio poruncă creștină nu trebuie interpretată ca justificare pentru omor, tortură, violență, abuz, ură sau răzbunare.
(3) Credința creștină trebuie să fie mărturisită prin adevăr, iubire, fapte bune, iertare, dreptate și pace.
MARIA ÎN ȚARA POMILOR
PROLOG
Clopotul care a bătut în miezul nopții
Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.
Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.
Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.
Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.
O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.
Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.
Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.
Cartea fusese a bunicii ei.
Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.
Sub desen se aflau câteva cuvinte:
„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”
Maria reciti propoziția de mai multe ori.
— Ce înseamnă oare? șopti ea.
Atunci se auzi clopotul bisericii.
O singură dată.
Dong!
Maria ridică privirea.
Era aproape miezul nopții.
Clopotul nu trebuia să bată.
Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.
În curtea bisericii nu era nimeni.
Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.
O lumină.
Nu era lanternă.
Nu era foc.
Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.
Maria își puse haina și ieși.
Nu știa de ce.
Parcă cineva o chema.
---
CAPITOLUL I
Ușa din trunchiul bătrânului pom
Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.
Frunzele foșneau sub pașii ei.
Luna lumina drumul.
După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.
În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.
Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.
Pe scoarță era sculptată o cruce.
Maria se apropie.
În trunchi exista o ușă mică.
Ușa nu avea clanță.
În schimb, pe ea era desenată o inimă.
Maria puse mâna pe ușă.
În clipa aceea, pomul începu să lumineze.
O voce blândă se auzi:
— Nu orice ușă se deschide cu cheia.
Maria tresări.
— Cine a vorbit?
— Unele uși se deschid cu inima.
Ușa se deschise.
Dincolo de ea nu era întuneric.
Era o lume întreagă.
Maria păși înainte.
Și deodată căzu.
Nu într-o prăpastie.
Ci prin lumină.
Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.
În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.
Apoi picioarele ei atinseră pământul.
Maria deschise ochii.
Se afla într-o grădină nesfârșită.
Pretutindeni creșteau pomi.
Unii aveau mere de aur.
Alții aveau pere albastre.
Unii aveau frunze argintii.
Iar alții erau acoperiți cu flori.
Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.
În centrul lui se înălța o biserică uriașă.
Turlele sale străluceau în lumina dimineții.
Maria rămase nemișcată.
— Unde sunt?
Dintr-un tufiș se auzi o voce:
— În Țara Pomilor.
Maria se întoarse.
În fața ei se afla o pasăre albă.
Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.
— Tu vorbești?
— Bineînțeles.
— Cine ești?
Pasărea își plecă ușor capul.
— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.
— Dar eu vreau să mă întorc acasă.
Teofil o privi cu blândețe.
— Te vei întoarce.
— Când?
— După ce vei găsi Pomul Vieții.
Maria se uită spre oraș.
— Și unde este?
Pasărea tăcu.
— Asta trebuie să descoperi singură.
---
CAPITOLUL II
Țara Pomilor
Maria porni împreună cu Teofil.
Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.
Nu existau drumuri obișnuite.
Cărările se schimbau.
Uneori erau acoperite cu pietre albe.
Alteori treceau prin păduri.
Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.
Pe fiecare pom era câte un simbol.
O cruce.
O inimă.
O stea.
Un pește.
O coroană.
Un porumbel.
— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.
Teofil răspunse:
— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.
— Ce fel de lecție?
— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.
Maria atinse un pom mic.
Pe scoarța lui scria:
„Nu te teme.”
Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.
O voce se auzi:
— De ce te temi?
Maria se gândi.
— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.
— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.
Maria înțelese.
Nu trebuia să știe unde va ajunge.
Trebuia doar să facă următorul pas.
---
CAPITOLUL III
Orașul cu șapte porți
După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.
Avea șapte porți.
Prima era din piatră.
A doua din lemn.
A treia din marmură.
A patra din fier.
A cincea din cristal.
A șasea din aur.
A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.
Deasupra ei scria:
„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”
Maria întinse mâna.
Poarta se deschise singură.
În interior era o piață uriașă.
Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.
Pe ziduri se aflau mozaicuri.
Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.
În centrul pieței se afla o fântână.
Apa ei curgea fără oprire.
Lângă fântână stătea un bătrân.
Avea o mantie albastră și un toiag.
— Tu ești Maria?
Fata se opri.
— De unde știi numele meu?
Bătrânul zâmbi.
— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.
— Cine ești?
— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.
Maria privi în jur.
— Unde este Pomul Vieții?
Bătrânul arătă spre munți.
— Dincolo de Valea Umbrelor.
Maria se încruntă.
— Și de ce trebuie să merg acolo?
— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.
---
CAPITOLUL IV
Valea Umbrelor
A doua zi, Maria plecă.
Teofil o însoțea.
Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.
Pomi mari acopereau cerul.
La un moment dat, soarele dispăru complet.
Maria simți teamă.
Din întuneric se auzi un glas:
— Întoarce-te!
Maria se opri.
— Cine ești?
— Sunt glasul fricii tale.
— Și ce vrei?
— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.
Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.
Teofil îi spuse:
— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.
— Atunci cu ce?
— Cu lumina pe care ai primit-o.
Maria își aminti de biserica din satul ei.
Își aminti de lumina lumânărilor.
Își aminti de bunica ei.
Și își continuă drumul.
Umbrele se retrăgeau.
Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.
---
CAPITOLUL V
Împărăția Regelui de Aur
Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.
Era construit din piatră albă.
Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.
Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.
În fața palatului stătea un rege.
Purta o coroană simplă și o mantie aurie.
— Maria, ai ajuns.
— Tu ești regele acestei țări?
— Nu sunt stăpânul ei.
— Atunci cine este?
Regele ridică privirea spre cer.
— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.
Maria tăcu.
Regele îi întinse un măr.
— Ia-l.
Maria privi fructul.
— Ce este?
— O alegere.
— Dacă îl mănânc?
— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.
Maria se gândi.
— Și dacă nu îl mănânc?
— Vei rămâne ceea ce ești.
Maria puse mărul înapoi.
— Atunci nu-l vreau.
Regele zâmbi.
— Ai trecut prima încercare.
---
CAPITOLUL VI
Pomul Vieții
Maria urcă muntele.
Teofil zbura înainte.
În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.
În centrul ei se afla un singur pom.
Nu era cel mai mare.
Nu avea cele mai strălucitoare fructe.
Nu era făcut din aur.
Era simplu.
Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.
Maria se apropie.
Pe trunchi era sculptată o cruce.
Sub cruce scria:
„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”
Maria puse mâna pe trunchi.
Pomul începu să lumineze.
În fața ei apărură imagini.
Văzu oameni care iertau.
Oameni care ajutau.
Oameni care plângeau, dar continuau să spere.
Văzu copii care împărțeau pâinea.
Văzu bătrâni care se rugau.
Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.
Maria înțelese.
Pomul Vieții nu era doar un loc.
Era un simbol.
Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.
Atunci o voce se auzi:
— Maria.
— Da?
— Ce ai învățat?
Maria răspunse:
— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.
---
CAPITOLUL VII
Întoarcerea
Teofil o conduse înapoi.
Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.
— Trebuie să plec? întrebă Maria.
— Da.
— Te voi mai vedea?
Teofil zâmbi.
— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.
Maria trecu prin ușă.
Într-o clipă se afla din nou în pădure.
Era dimineață.
Clopotul bisericii bătea.
Maria alergă spre sat.
Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.
O deschise.
Desenul pomului dispăruse.
În locul lui era o singură propoziție:
„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”
Maria zâmbi.
Începuse să înțeleagă.
Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.
Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.
---
EPILOG
Pomul care a rămas
Anii au trecut.
Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.
În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.
Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:
— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?
Maria privi spre pădure.
Apoi spre biserică.
— Poate că există mai aproape decât credeți.
— Unde?
Maria zâmbi.
— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.
Copiii nu înțeleseră pe deplin.
Dar Maria știa.
Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.
Unele duc spre bogăție.
Altele spre putere.
Altele spre faimă.
Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.
Drumul credinței.
Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.
Se află lumina.
În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.
Nimeni din sat nu știa de ce.
Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.
Avea la gât o cruciuliță.
Maria zâmbi.
— Teofil...
Pasărea cântă.
Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.
Apoi totul dispăru.
Rămase doar vântul.
Și glasul clopotului.
Dong!
Maria închise ochii.
Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:
Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.
Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.
O legendă despre curaj.
Despre iertare.
Despre credință.
Despre lumină.
Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.
Sfârșit.
Campionat de strănutat în finlandeză
Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!
Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!
Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...
Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...
Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.
Deja facem progrese!
Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții.
Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.
Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!
Aivastanut mestaruus
Hyvät naiset ja herrat, olemme tänään näyttävän tapahtuman järjestäjiä, tapasimme kaikki Ulaanbaatarissa, Mongolian kauneimmassa kaupungissa, joka on päättänyt isännöidä tänä vuonna mestaruuden hieman poikkeavaa, kyse on kansainvälisestä aivastusta. mestaruus. Kilpailijat ympäri maailmaa kokoontuivat osoittamaan, että he voivat, että heillä on lahjakkuutta ja osaavat käyttää sitä. Sen enempää puhumatta, aloitetaan!
Kilpailija #1 valmistautuu aivastamaan, hengittää sisään, hengittää sisään, hengittää sisään ja aivastaa! Mamulica... kyllä, mikä aivastus, se kuului stadionin puolivälissä. Bravo!
Kilpailija numero 2 haisteli pippuria kultakorkisesta suolasirottimesta, kyyneleet valuivat hänen nenänsä pitkin, minulla on tunne, että siitä tulee jotain erittäin melodista. Ja aivastaa...! Hän aivastasi niin lujaa, ettet edes kuullut sitä... kissatkin aivastavat kovemmin... täytyy vielä harjoitella...
Kilpailija numero 3 on myös ammattisukeltaja ja tietää kuinka kauan pitää hengitystään aivastaakseen täydellisesti. Valmistaudumme kuuntelemaan häntä. Se avautuu. Ja tämä on loistava aivastus. Oikein hyvä! Se kuultiin jopa Mongolian naapuritasangoilla...
Kilpailija #4 väittää, että hänellä on aivasteluja veressä. Pienenä hän aivastai tuoksukusta ja hedelmäpuista, ja ajan myötä hänestä tuli asiantuntija. Nyt hän myös aivastaa. Mikä aivastelu tälläkin kertaa... sen havaitsi satelliitti, joka tarjoaa Internetin maapallolla.
Olemme jo edistymässä!
Kilpailussa numero 5 on erikoisopintoja sellaiseen asiaan. Hän harjoitteli myös yksin aivastamalla häissä, ulkona juhlissa, syntymäpäivillä, uudenvuodenaatossa ystävien kanssa ja niin edelleen... Aloittaa, valmistautuu, aivastaa...täydellinen 10! Tällä kertaa satelliitti vastaanotti sen Kuusta. Morgan Freemanin astrofysikaalisessa tarinassa happimolekyylien kanssa, jotka estävät äänien leviämisen maailmankaikkeudessa, ei ole tässä kilpailussa oikeastaan mitään järkeä.
Seuraavat kilpailijat onnistuivat vakuuttamaan meihin vieläkin enemmän tuotetun äänen voimakkuudella. Oli ihmisiä, jotka aivastivat niin kovaa, että äänen vastaanottivat myös Venuksen ja Merkuriuksen satelliitit. Tällaiset ammattilaiset voivat miellyttää meitä vain kerran elämässään kovan työnsä tuloksella.
1000 kuunnellusta ja arvioidusta osallistujasta vain yksi voitti pääpalkinnon, nimittäin sekä järvitalon Malediiveilla että huippuluokan epilaattorin. Voittaja on alkuperältään norjalainen ja inspiraation lähde kaikille osallistuvansa ja harjoittelemaansa mestaruuteen suunnitteleville! Onnittelut!
O poveste cu un triptic
Știi, acum după ce mi-ai răscolit această amintire, trebuie s-o aștern pe hârtie și în cuvinte, nu? Căci altminteri se pierde...
Cred că am privit de sute, poate de mii de ori, în adolescența mea, icoana sfintei Ana și a Fecioarei Maria, imagine pe care o citeam cu sufletul dintr-un triptic de plastic de culoare aurie, o reproducere ieftină, de tip turistic, primită în dar de la un unchi, care o cumpărase de prin peregrinările lui prin lume...
Mie îmi plăceau în mod deosebit culorile calde care rezonau din icoană, dar mai ales și faptul că puteam închide și deschide ușițele tripticului care erau realizate dintr-un grilaj cu arabescuri complicate ce adăposteau icoana, în spatele lor... Cu ușițele închise, tripticul căpăta un aer misterios, poate fiindcă ascundea privirii iconița, sugerându-i doar culorile prin arabescul grilajului... aproape că îți doreai să deschizi ușițele ca să-i descifrezi mai bine taina...
Pentru că rar îi închideam ușițele, mă puteam bucura oricând de culorile tripticului... Iar în serile târzii de iarnă când lumina era întreruptă și în casă se lăsa rece... lumina lămpii cu petrol sublinia culorile tripticului, într-o lumină caldă, blândă, specială... senină...
Îmi este greu să descriu în cuvinte acea lumină slabă care dădea viață tripticului, din care izvorau deopotrivă liniște, pace și căldură... Icoana o reprezenta pe Sfânta Ana care o privește cu seninătate și bunătate pe Fecioara Maria, prevestindu-i un destin măreț, chiar dacă încă de neînțeles, încă nedeslușit. Fecioara Maria, cu mâinile împreunate, primește vestea cu smerenie, pe chipul ei putându-se citi doar seninătatea în forma ei cea mai pură...
Fundalul albastru al cerului ușor umbrit de nori, este frumos completat și pus de către artistul renascentist - rămas necunoscut mie - în armonie cu auriul halourilor, veșmintele colorate în verde, albastru și roșu ale Sfintei Ana, precum și cu veșmântul roz, feciorelnic, al Mariei care își poartă părul bogat și despletit peste spate, ce îi subliniază vârsta adolescentină...
Cu tot frigul de-afară - în casă puteau să fie caloriferele călii, în odaie să se lase rece - mie nici că-mi păsa: fiindcă puteam să îndur mai bine, hrănindu-mă cu lumina și căldura tripticului din care citeam promisiunea unui viitor, nu prea îndepărtat, în care aveam să-mi fie bine... Acum când stau și mă gândesc - căci atunci n-am înțeles - întrevăd că acela era mecanismul meu mental prin care mă protejam, prin care îmi protejam visele...
Unele s-au împlinit. Altele s-au risipit în uitare, lăsând în urmă regrete și dulcele amar al neîmplinirii... Dar din lumina aceea m-am construit pe mine, din culorile și din liniștea aceea am turnat forma în care mă aflu astăzi... Și toate acestea, concentrate într-un triptic mic primit în dar de la un unchi, care cu siguranță nu s-a gândit nicio clipă că mi-a dăruit tocmai paiul de care am avut disperată nevoie să mă agăț ca să pot, cumva, să găsesc resurse de a merge mai departe...
Anii au trecut, iar acel triptic s-a risipit în vremelnicia lucrurilor... Dar, când mi-e greu, - și Doamne! în ultima vreme parcă tot mai greu mi-o fost - închid ochii și retrăiesc în minte acele seri geroase de iarnă, ce se topeau în căldura și culorile unei icoane care mi-a fost ancoră în vremuri de restriște, și iată, mă simt din nou scăldat într-o liniște care îmi grăiește că totul, cumva, va fi iarăși bine...
Simțiri
Simți și tu ce simt acum,
un val de promisiuni căzând adânc.
Simți și tu vântul care bate?
și te lasă gol pe jumătate.
Ploaia te spală de frământări,
iar soarele-ți aduce roșu-n bujori.
Nopțile de furtună ușor trec,
alegând azi să-ți iei alt tren.
Un tren cu o destinație îndepărtată,
ca să scapi de aici o dată.
Doar în soare mai ai speranță,
când te trezește-n fiecare dimineață.
Iar, aerul parcă nu mai e destul,
pentru al tău suflet bun.
Culorile devin din ce în ce mai gri,
nu mai e precum atunci când eram copii.
Leaganul se mișcă gol,
uitat, de acel prunc cat un mototol.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Comentarii 1
Craciunas Silviu