Prevăzând apusul

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

De toate mă simt cuprins în nepacea mea

(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),

de întuneric, de umbre, dar și de lumină,

de tot ce lumea aceasta are;

un veșnic întreg în gândul meu suspină,

iar eu încerc în cuvinte să îl pun,

dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,

câte ale unui zmeu, ale vreunui duh

ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.

Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,

nimic din ce-oi mai fi văzut —

parcă mereu caut ceva necunoscut...

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Cel mai mult nu m-a durut plecarea ta, ci felul în care ai rămas. fără să mai fii cu adevărat aici

Privirea ta a devenit rece, iar iubirea noastră s-a stins ca o lumânare uitată în vânt.

Euî ncă îti vorbeam cu inima, dar tu ascultai cu nepăsare, ca si cum dragostea mea ar fi fost doar un zgomot îndepărtat.

Si atunci am înteles că uneori iubirea nu moare din ură, ci din linistea aceea grea în care unul iubeste iar celălalt. nu mai simte nimic.

 În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii 

Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare 

Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii

Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele

Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!

Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.

Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!

Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!

Astăzi, ca niciodată,

Sufletul e mai deschis.

Nu te mai aștept la poartă,

Nici să te mai văd în vis.

Am înțeles, pentru totdeauna,

Viața ne-a dat alt destin.

Tu rămâi, așteaptă o alta,

Să te scape de-al tău chin.

Ești ca împărțirea la zero,

Suflet nedefinit.

A mea inimă te rog iart-o,

Fericirea și-a găsit.

Ninge afară cu fulgi de fericire...

Asupra inimii mele,

Fața matură,dar zâmbetul de copil

entuziasmat,

Se dă cu sania pe derdelușul vieții

încercate...

Sau de bucuria zăpezii echivalentă

cu bucuria banilor ce nu-i am...

În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar 

Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele

Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui

El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele 

Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate 

Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc 

Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare