De toate cuprins

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă

C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat

Din partea-aceluia ce-l ia în șagă

Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.

Oriunde merge-un deget îl acuză,

Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;

Că are una sau că n-are scuză,

E judecat că-n felul său cântă.

Și chiar de-nsingurat pe lume este,

Măcar o rațiune caldă i-e,

Când vede cum „normalul” dă de veste

Aceeași vorbă ce îl împuie:

Pe griul fad și dens de grea rumoare

Prin el aduce-o pată de culoare.

Din țărâna decadelor frânte,

răsare un trunchi încărcat cu amintiri,

de istorii luptate și învățate pueril.

Cu lăsate și căzute crengi,

el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,

gata să se clatine

și să cadă la pământ.

Sorbirea asfințitului aclamă

această ultimă vedere a unui simbol măiastru,

ce a purtat cândva pe coroana sa

povara unui întreg cer,

iar uliii, un soi de îngeri păsărești,

vin să își ridice vechea șezătoare

în locurile de veci.

Iar când cu o ultimă mijire de claritate

piere și galbena zi,

unde a stat el odată

acum parcă se arată, timidă,

o crăiță încununată cu nimburi viorii.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe

se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată

se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr

foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe

pierdut în ecourile vulcanilor adormiți

care nu au de ce să se spargă

apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei

și  a nucilor de cocos

ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine

de la celălalt capăt al lumii

un fel de Gregor Samsa

așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei

în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie

vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi

la maxim

bagă de seamă că portughezii  ți-au pus gând rău

în America cererea de inimi și creiere depășește oferta

Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones

 pe Wall Street

ai grijă…

Curând pe nori de slava 

În carul alb de flori 

Si fața ca de soare 

El vine judecând!

Cum a promis o data 

El locul îl pregătește 

Să-și duc sus în ceruri :

Mireasa lui curata. 

De ai trăit în pace

Cu frica și lumină, 

Lucrând,vestind iubirea..

A ta este cununa! 

Căci haina El și-o 'ntinde 

Pentru ai sai copii

Iar judecata-ntreaga

A celor neascultători  !

Esti gata pentru slava ,

Sa pleci de -aici cântând 

Cu Domnul tău în carul 

Cel veșnic  ,Viitor!

Iluzie perfectă, vis înstelător,
Pe drumul vieții, pași ce se coboară,
Cu ochii-n stele, sufletul se soară,
Și inima-mi tresaltă, căutând amor.

Pe aripile dorinței, alături de furtună,
Străbat văzduhul, prin abisuri străine,
În căutarea ta, iubire divină,
Cu zâmbetul tău, ce mă încântă și mă-nlănțuie.

Oglinzi fermecate, îți ascund fața,
Și-n tainice susururi, te strig în noapte,
Iluzie perfectă, mă-nșeli și mă ispitești,
Dar totuși ești aici, și-n sufletul meu crești.

Într-un vals de fum, realitatea se pierde,
Prin labirintul timpului, îți caut privirea,
Dar în locul tău, întâlnesc doar uitarea,
Și simt cum pieptul meu de dor se-aprinde.

Iluzie perfectă, te simt atât de-aproape,
Dar degetele-mi se lasă, fără să te-atingă,
Și-ntunericul mă-ngroapă, într-un ocean de lacrimi,
Sufletul meu se zbate, într-o lume efemeră, fără scăpare.

Când mă trezesc și văd că tu nu ești,
Știu că în vis te-ai ascuns, iluzie perfectă,
Și aștept noaptea, să mă-ntorc la tine,
Să te regăsesc, în tărâmul inimii mele.

Isus 

Cuvinte blande Tu mi-ai spus

Cand siroaie de lacrimi imi curgeau pe obraz

Tu mi-ai spus: ,,ridica-te,al Meu viteaz!''

M-ai calauzit in noapte

Incurajari mi-ai spus in soapte

Isus

Ei spuneau ca Te-au distrus

Rastignindu-Te pe cruce

Ca sa vada cat poti duce

M-ai ridicat de jos

Chiar si cand durerea se simtea pana-n al meu os

Isus

M-ai iubit nespus

Viata mi-ai colorat 

Si ale mele rani ai vindecat

Cu blandete m-ai privit

Chiar daca te-am respins in mod subit

M-ai cautat prin vai

Si m-ai gasit pe strambe cai

Cazut,lovit,neajutorat

La mine alergat

Si pe nume m-ai strigat

Mila Ta m-a cuprins

In al dragoste-i foc de nestins

Isus 

Multumesc pentru gandul frumos spus!

    Nu știu drumul acesta unde va duce,
    Către care țărm, către care răscruce,
    Mult urcă și mai apoi drept coboară,
    Drumul meu n-a fost lin, dar nici povară...
    
    Drumul meu sinuos ca un râu de munte,
    În calea mea ai așezat obstacolele multe,
    Ce mi-au părut câteodată de neînvins,
    Drumul meu, tu ești aievea, nu un vis...
    
    Eu știu că drumul meu este continuu,
    De soare luminat și nu promiscuu,
    Dar uneori chiar este mult prea greu,
    Să nu cedez ispitei și să rămân Orfeu...
    
    Drumul meu s-a împletit cu alte drumuri,
    Cărări, alei, poteci, din alte vremuri,
    Prea multe drumuri, prea multe piedici,
    Și-am obosit de mult prea multe predici...
    
    Am spus mereu că sunt ce am ales să fiu,
    Mai bine-o stâncă ce umbrește în pustiu,
    Ocrotitoare-a pelerinului ce bea stingher,
    Sub soare plin, un bob de rouă efemer...

Îmi e destul de greu să înțeleg această lume

zidită după reguli , modele și eresuri,

în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume

și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri

Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă

dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,

dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă

să mai rezolve înc-o axiomă la câte  ecuații are deja de rezolvat

mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul

păstrând doar pentru el limbajul matematic,

care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,

lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic

În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,

modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,

există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii

și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...