De toate cuprins
De toate mă simt cuprins în nepacea mea
(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),
de întuneric, de umbre, dar și de lumină,
de tot ce lumea aceasta are;
un veșnic întreg în gândul meu suspină,
iar eu încerc în cuvinte să îl pun,
dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,
câte ale unui zmeu, ale vreunui duh
ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.
Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,
nimic din ce-oi mai fi văzut —
parcă mereu caut ceva necunoscut...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă
Data postării: 29 iulie 2024
Vizualizări: 222
Poezii din aceiaşi categorie
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Azi te am pierdut
Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August
Uitat in pasii pe nisipul cald
Caci s a racit fiorul pentru tine
S-a stins visarea atator ani…
Azi te am pierdut pe Cerul limped’
Si-n adierea de tarzie vara,
Caci e tarziu si-n inima si-n suflet
Iar timpul a inceput sa nu mai doara…
Azi te am pierdut si te am lasat în urma
Stralucitor , perfect si infinit
Îți multumesc ca-n ciuda atator ani
Inima mi ai hranit!
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Rutina
Aceeasi rutina ce te omoara
Aceleasi ganduri ce te infioara
Aceleasi situatii din care parca n-ai scapare
Cand simti doar gol sub picioare
Aceleasi ore si aceeasi alarma
Acasa mereu aceeasi drama
Mereu pe fuga ,obosesti
Esti viu dar nu mai traiesti
De ani buni nici nu mai zambesti
Ca nu mai stii ce inseamna sa iubesti
Sau sa fii iubit sau apreciat
Ca lumea e rea,e de c***t
Si vor sa te faca sa crezi ca esti ca ei
Dar ce zice lumea in seama sa nu iei
Ca esti mai bun ca astia toti
Care ti-au furat sufletul ca niste hoti
Aruncandu-te intr-o rutina bolnava
Ca o plaga,o boala grava….
Aminteste-ti cine esti si ce poti face
Ca sufletul pierdut prin rutina iti zace
Aminteste-ti cum zambeai odata
Si cand ai fost fericit ultima data
Aminteste-ti cand te lasai condus de un vis
Capul sus,incredere in tine si zero compromis
Aminteste-ti cum erai
Nu mai fugi,o clipa stai
Si gandeste-te ce inseamna de fapt
Sa-ti traiesti viata cu adevarat!
Astăzi, e o zi oarecare
Astăzi, e o zi oarecare,
Fără de preț sau valoarea.
Plină de gânduri la o pâine,
De-o mănânci astăzi sau mâine ?.
Astăzi, e o zi oarecare,
Stai cu gândul la plecare.
Te uiți la timp, unde e țelul?,
Să îți umpli iute portofelul.
Astăzi, e o zi oarecare,
Și te frămânți, nu știi ce doare.
Te omoară gândul la copii?,
Sau că ai părinții în pustii?.
Astăzi, e o zi oarecare,
Muncești orice, nu ai onoare.
Si tu tot vrei, nu dovedești,
De azi pe mâine să trăiești.
MORALA LUMIII
Amintirea nedorita
A locurilor ce au urmat ,
Învinge gradul meu de a gândi
Împovărat de ce eram
Amestecat de conținuturi
Și colturi ale mintii lor ,
Forțat trăind sub ochii lor,
Formând totuși doar o umbra.
Neatinsul necuprins
Nemarginitul infinit al fericirii,
Crezând ca însuși e nimic
Preludiu mort de a credea
Curând ca am sa I simt prezenta.
Nici ieri și azi
Nu le cunosc,
Nici nu sper la un mâine;
Cunoașterea ce o cunosc
Mi se pare o iluzie .
Străbat plângând, nefericit
Drumuri de constelații,
Și umbra cerurilor le înconjor
Cuprinzandule cu bratul .
Abominatia de oameni
Ce tot mereu se tot răresc ,
Incoltind forme stranii
Ce tot mereu se înmulțesc.
Tot în jur e un delir
Chiar nu I pasa nimănui...
Benghe selena- morala lumii
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Azi te am pierdut
Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August
Uitat in pasii pe nisipul cald
Caci s a racit fiorul pentru tine
S-a stins visarea atator ani…
Azi te am pierdut pe Cerul limped’
Si-n adierea de tarzie vara,
Caci e tarziu si-n inima si-n suflet
Iar timpul a inceput sa nu mai doara…
Azi te am pierdut si te am lasat în urma
Stralucitor , perfect si infinit
Îți multumesc ca-n ciuda atator ani
Inima mi ai hranit!
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Rutina
Aceeasi rutina ce te omoara
Aceleasi ganduri ce te infioara
Aceleasi situatii din care parca n-ai scapare
Cand simti doar gol sub picioare
Aceleasi ore si aceeasi alarma
Acasa mereu aceeasi drama
Mereu pe fuga ,obosesti
Esti viu dar nu mai traiesti
De ani buni nici nu mai zambesti
Ca nu mai stii ce inseamna sa iubesti
Sau sa fii iubit sau apreciat
Ca lumea e rea,e de c***t
Si vor sa te faca sa crezi ca esti ca ei
Dar ce zice lumea in seama sa nu iei
Ca esti mai bun ca astia toti
Care ti-au furat sufletul ca niste hoti
Aruncandu-te intr-o rutina bolnava
Ca o plaga,o boala grava….
Aminteste-ti cine esti si ce poti face
Ca sufletul pierdut prin rutina iti zace
Aminteste-ti cum zambeai odata
Si cand ai fost fericit ultima data
Aminteste-ti cand te lasai condus de un vis
Capul sus,incredere in tine si zero compromis
Aminteste-ti cum erai
Nu mai fugi,o clipa stai
Si gandeste-te ce inseamna de fapt
Sa-ti traiesti viata cu adevarat!
Astăzi, e o zi oarecare
Astăzi, e o zi oarecare,
Fără de preț sau valoarea.
Plină de gânduri la o pâine,
De-o mănânci astăzi sau mâine ?.
Astăzi, e o zi oarecare,
Stai cu gândul la plecare.
Te uiți la timp, unde e țelul?,
Să îți umpli iute portofelul.
Astăzi, e o zi oarecare,
Și te frămânți, nu știi ce doare.
Te omoară gândul la copii?,
Sau că ai părinții în pustii?.
Astăzi, e o zi oarecare,
Muncești orice, nu ai onoare.
Si tu tot vrei, nu dovedești,
De azi pe mâine să trăiești.
MORALA LUMIII
Amintirea nedorita
A locurilor ce au urmat ,
Învinge gradul meu de a gândi
Împovărat de ce eram
Amestecat de conținuturi
Și colturi ale mintii lor ,
Forțat trăind sub ochii lor,
Formând totuși doar o umbra.
Neatinsul necuprins
Nemarginitul infinit al fericirii,
Crezând ca însuși e nimic
Preludiu mort de a credea
Curând ca am sa I simt prezenta.
Nici ieri și azi
Nu le cunosc,
Nici nu sper la un mâine;
Cunoașterea ce o cunosc
Mi se pare o iluzie .
Străbat plângând, nefericit
Drumuri de constelații,
Și umbra cerurilor le înconjor
Cuprinzandule cu bratul .
Abominatia de oameni
Ce tot mereu se tot răresc ,
Incoltind forme stranii
Ce tot mereu se înmulțesc.
Tot în jur e un delir
Chiar nu I pasa nimănui...
Benghe selena- morala lumii
Alte poezii ale autorului
Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.
E amintirea lira
E amintirea lira dând cu spor
Poveștile de drag ori avuție
Ce ne urmează-n clipele de dor,
Purtate-n feșele de nostalgie,
C-un aer curios în sine stând,
De o ciudată, mare prospețime,
Precum un veșnic nor al unui gând
Nerisipit de-a vântului asprime.
Și nimbu-i peste capete de neam
Se tot coboară — anii cad în șiruri,
De cronicari pe file puși: le-aveam
Liant al secole-n balsam de miruri.
Iar negre poartă limbile de ceas
O evidență-a timpului distras…
Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Prevăzând apusul
Curând, un brâu de neguri va încinge
Acest tărâm al basmelor diurne...
Iar în adâncu-i hău de negre urne,
Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...
Aproape înecată-n văi nocturne,
Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...
Și când afară totul se va stinge,
Cuprins voi fi de stoluri taciturne...
Dar de voi accepta întunecarea
Cu-acea naturalețe a luminii,
Se va găsi ca, poate, întristarea
Să nu m-apese-n chipul cum arinii
Se frâng în vijelii ce bat cărarea:
S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.
E amintirea lira
E amintirea lira dând cu spor
Poveștile de drag ori avuție
Ce ne urmează-n clipele de dor,
Purtate-n feșele de nostalgie,
C-un aer curios în sine stând,
De o ciudată, mare prospețime,
Precum un veșnic nor al unui gând
Nerisipit de-a vântului asprime.
Și nimbu-i peste capete de neam
Se tot coboară — anii cad în șiruri,
De cronicari pe file puși: le-aveam
Liant al secole-n balsam de miruri.
Iar negre poartă limbile de ceas
O evidență-a timpului distras…
Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Prevăzând apusul
Curând, un brâu de neguri va încinge
Acest tărâm al basmelor diurne...
Iar în adâncu-i hău de negre urne,
Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...
Aproape înecată-n văi nocturne,
Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...
Și când afară totul se va stinge,
Cuprins voi fi de stoluri taciturne...
Dar de voi accepta întunecarea
Cu-acea naturalețe a luminii,
Se va găsi ca, poate, întristarea
Să nu m-apese-n chipul cum arinii
Se frâng în vijelii ce bat cărarea:
S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...