Copilăria voastră, rana noastră

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii 

Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară

Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti

Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune

Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit 

Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul 

Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia

Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre 

Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea

Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele

Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja

Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe

Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc 

Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții

Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării

Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea

Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare

Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare 

Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste? 

De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare

Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă

El merge tăcut, ca vântul prin seară,

cu pasul ușor, fără urme sub el,

crezând că-i senin, că nu-l mai doboară

furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.

Se poartă ca piatra ce n-are durere,

ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,

dar gândul îl arde, ca focul sub zare,

și-n ochii-i de gheață mocnește un val.

El tace. Dar tăcerea-l minte.

Căci sub pleoape stă ascuns

un dor ce-l rupe, îl cuprinde,

ca o mare fără ajuns.

Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,

dar dorul nu-i un foc ce moare.

El crede că trăiește-n șoapte,

dar arde-n mine... și-l doare.

În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas

Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui

Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând

Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe

Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi 

Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură

Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea

Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam... 

Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros

Timpul, pe uscat,

se scurge-ncet, nesimțit,

prin lacrimi risipite-n vânt.

Câte zile de Mai, în August strânse,

șoptesc să le gustăm separat?

Te uiți în oglindă, uneori,

sau doar eu caut răspunsuri pe pleoape,

obosită? 

Câte priviri întorci, un deochi rece?

Câte dureri de cap să duci, pe vârful limbii? 

Frigiderul plin, dar sufletul gol,

Cât poți simți? 

Un doliu înmărmurit cu dulceață de zmeură, 

Zahăr pudră sau lămâie? 

Sticlele de vin privesc invidioase,

pe care o deschizi, în final,

început sau sfârșit? 

Rujul șters, urme pe șervețel,

Durere astupată cu vată, 

ai uitat apusul, oare?

Îți privești chipul în oglindă,

ce s-a schimbat din nou?

Părul după ureche, ochi de sticlă,

Descântec pe guler,

minte lucidă, în perdele-ascunsă.

Pe suspine numeri bătăile inimii,

cine le-a sărutat,

pe marginea prăpastiei?

Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,

Alarma e reală, dar ignoranța crasă,

Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,

Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.

            Românii patrioți au dus multe războaie,

            Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,

            Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,

            Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.

Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,

Că am lasat o țara săracă în nevoi,

Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,

Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.

              Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,

             E tare frig în clase și suferă de foame,

             Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,

             Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.

Avem conducători și oameni de ispravă,

Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?

Se încurcă în citate cu fler spiritual,

Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.

Români din toată țara și cei plecați afară,

Fortificați puterea cu dragoste de țară,

La graniță să fie tot timpul zid uman,

Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!

Războiul -

un zeu orb făurit din fier -

calcă peste grădinile lumii

cu pași de tunet.

În urma lui

râurile învață gustul ruginii,

iar orașele devin

biblioteci de cenuță

unde istoria își pierde vocea.

Pe cer cresc păsări mecanice,

cu aripi de fier și algoritm,

iar fiecare zbor al lor

scrie pe norii albi

o gramată a dispariției.

Soldații merg înainte

ca niște versuri

scoase din contextul unei poezii.

Sunt tineri,

dar deja locuiți

de tăcerile bătrâne ale morții.

Și totuși,

sub pleoapa adâncă a pământului

pacea respiră încet.

Ea e sămânța care refuză

dogma iernii,

tremurul verde

ca pregătește o altă primăvară.

Într-o zi

armele vor rămâne în urmă

ca niște instrumente greșite

ale unei orcheștre primitive,

iar omenirea -

dezvățată de ecoul exploziilor -

va auzi din nou

cum universul rostește

în fiecare fir de iarbă

același cuvânt vechi:

Pace pe pământ.

Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.

Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.

Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.

Nu vreau să fiu o pană,

Să zbor preţ de o clipă,

Eu vreau să zbor tot timpul,

Eu vreau să fiu aripă.

Să ard aşa cum sorii

Ard în Calea Lactee,

Eu vreau să ard o viaţă,

Nu vreau să fiu scânteie.

Şi nu vreau ca briceagul,

Doar să rănesc -când scriu-

Eu vreau să ajung la inimi,

Ca un pumnal să fiu.

Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.

Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.

Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.