Blestemul iubirii
Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare
Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare
Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste?
De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare
Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă
Poems in the same category
O sa ma uiti
O să mă uiti ....O să mă uiti
Cum spui că ai uitat pe mulți
Dar nu mă supăr
Că și uitarea-i scrisă de legile omenești
Sau poate ochii tăi o să-și urmeze o cale
Topindu-se ca un ecou în zare
Și poate o să-ți cadă două-trei lacrimi reci de călătoare
Deci nu-ți cer jurăminte , soptite printre sărutări
Nu cer să-mi spui nimic din ce ai spus și la alții
Nu-ți cer iubire pătimașă
Jurată noaptea cu lacrimi stivite pe cămașă
Nu vreau un pat pătat de margarete sau esență grea de brad
Dar care mai incă poartă mirosul unui alt bărbat
Eu vreau să imi spui , ce altora nu ai spus nicicând
Mai vreau in gând si-n suflet sa-mpletești
Din vorbe și-amăgiri și din greșeli
Șirul iubirilor ce poate nu pier
Să-mi scrii în suflet
Iubirea ta la care încă sper.
Așa a fost să fie.
Parcă și timpul stă în loc de când te-am pierdut
Sau poate că eu unul niciodată nu te-am avut
Poate că așa ne-a fost scris de la bun început
S-o luăm amândoi separați un drum necunoscut
Să ne separăm chiar dacă n-am fost niciodată împreună
Să nu putem să ne ținem niciodată unul pe altul de mână
Privirile noastre inocente să nu se întâlnească niciodată
Din iubirea noastră a ajuns ca ură și regrete să se nască
Carnal și efemer
Carne fragedă,
Descântec lin,
Aș vrea să plec
Aș vrea să vin.
Du-mă,ia-mă
Lasă-mi demnitatea
Ghem țepos,
Te iubesc,te urăsc.
Atinge-mă,
Dă-mi drumul,
Du-mă,ia-mă
Te rog iartă-mă.
Lovește-mă
Oprește-te,
Spin ucigaș
Împunge-mă.
Îmi plâng ochii
Grav bocet,
Dezgustător,
Te urăsc,te iubesc.
Șterge-mă,
Ca pe o pată de cafea,
Iubirea mea
Se va șterge cu buretele.
[…]
Trup idealizat
Caracter deficitar,
Ochi plini de har
Suflet carnal.
Du-mă,ia-mă
Doar lasă-mă,
Sufăr
Pentru al nostru eșuat plan.
Cicatricea
Dupa zambete si rasete
Vin plansete si mohorare
Asta e
S-a terminat
Dupa tot ce s-a intamplat
Ai decis ca te-ai saturat
Ai ramas in mintea mea, ca o cicatrice sumbra
Ai ramas in viata mea
Ca o pasare ce canta
Dar nu pentru mine, ci pentru ea
Eu sunt doar eclipsa ta
Ce va ramane in trecut
Am fost frumoasa pe moment
Dar acum s-a dus
Si incerc sa acopar durerea
Cu lacrimi fericite
Si incerc sa nu mai sufar
Dar tot la tine ma gandesc
Si atunci cand dorm
Ai ramas in mintea mea ca o cicatrice sumbra
Ce va ramane pentru totdeauna
Acolo undeva, imprimata in mintea mea
Dar, tu ai trecut peste, ca soarele mandru
Iar eu, eclipsa ta, voi ramane in umbra
Dar e bine, tot a fost ceva
Cicatricea va ramane
Tot in viata mea
Tu ai plecat, nu-i motiv de suparare
Viata va continua
Tot cu mine in spate
Am inteles, o ai pe ea
Iar eu, nu am pe nimeni care sa ma scoata din umbra
Si sa lucesc cu mandrie, langa luna
Sunt in spate, recunosc, dar, nu mai sufar
Nu-mi mai e dor
De zilele frumoase, doar o lacrima mai cade, din ochii obositi, ce ai curs pana acum, dupa atata suparare, dar acum, nu mai plang, ci se bucura, caci eu eclipsa am ramas, iar tu soarele cu luna
Iti spun, acum, ca nu mai plang, dupa tine, in niciun caz
S-a terminat, a fost ce a fost, o experienta buna
Dupa zambete si plansete
Iti spun, la revedere
Cu zambetul pe fata si inima in bucati
Lasă-mă
De ce mi-e inima de dor iar plină
Și al meu suflet este ca de mort
Mereu mie dor de-acea lumină
Pe care ochii ei o port
Și-n nopții privirea ei s-arată
Iar vocea ei mă mai chemă
Și dorul iară mă îmbată
Lasă-mă
De ce atunci în nopți târzii
Tu te gândești la mine
Și capu-mi plin de fantezii
Visează doar la tine
Singuri în doi
Curge izvor de neputință
din mine, din noi amândoi
căci am rămas fără căință
suntem orgolioși și goi.
Curge izvor de necredință
din noi - cei goi și adormiți
nu mai avem bunăvoință
suntem mereu nemulțumiți.
Curge izvor de suferință
din noi - din mine și din tine
se amestecă c-o umilință
în mințile noastre cretine.
Curge izvor de neștiință
din mine - din noi amândoi
neasumând o consecință
rămas-am singuri în doi.
✍️ Georgiana Calotă
29 Mai, 2024
O sa ma uiti
O să mă uiti ....O să mă uiti
Cum spui că ai uitat pe mulți
Dar nu mă supăr
Că și uitarea-i scrisă de legile omenești
Sau poate ochii tăi o să-și urmeze o cale
Topindu-se ca un ecou în zare
Și poate o să-ți cadă două-trei lacrimi reci de călătoare
Deci nu-ți cer jurăminte , soptite printre sărutări
Nu cer să-mi spui nimic din ce ai spus și la alții
Nu-ți cer iubire pătimașă
Jurată noaptea cu lacrimi stivite pe cămașă
Nu vreau un pat pătat de margarete sau esență grea de brad
Dar care mai incă poartă mirosul unui alt bărbat
Eu vreau să imi spui , ce altora nu ai spus nicicând
Mai vreau in gând si-n suflet sa-mpletești
Din vorbe și-amăgiri și din greșeli
Șirul iubirilor ce poate nu pier
Să-mi scrii în suflet
Iubirea ta la care încă sper.
Așa a fost să fie.
Parcă și timpul stă în loc de când te-am pierdut
Sau poate că eu unul niciodată nu te-am avut
Poate că așa ne-a fost scris de la bun început
S-o luăm amândoi separați un drum necunoscut
Să ne separăm chiar dacă n-am fost niciodată împreună
Să nu putem să ne ținem niciodată unul pe altul de mână
Privirile noastre inocente să nu se întâlnească niciodată
Din iubirea noastră a ajuns ca ură și regrete să se nască
Carnal și efemer
Carne fragedă,
Descântec lin,
Aș vrea să plec
Aș vrea să vin.
Du-mă,ia-mă
Lasă-mi demnitatea
Ghem țepos,
Te iubesc,te urăsc.
Atinge-mă,
Dă-mi drumul,
Du-mă,ia-mă
Te rog iartă-mă.
Lovește-mă
Oprește-te,
Spin ucigaș
Împunge-mă.
Îmi plâng ochii
Grav bocet,
Dezgustător,
Te urăsc,te iubesc.
Șterge-mă,
Ca pe o pată de cafea,
Iubirea mea
Se va șterge cu buretele.
[…]
Trup idealizat
Caracter deficitar,
Ochi plini de har
Suflet carnal.
Du-mă,ia-mă
Doar lasă-mă,
Sufăr
Pentru al nostru eșuat plan.
Cicatricea
Dupa zambete si rasete
Vin plansete si mohorare
Asta e
S-a terminat
Dupa tot ce s-a intamplat
Ai decis ca te-ai saturat
Ai ramas in mintea mea, ca o cicatrice sumbra
Ai ramas in viata mea
Ca o pasare ce canta
Dar nu pentru mine, ci pentru ea
Eu sunt doar eclipsa ta
Ce va ramane in trecut
Am fost frumoasa pe moment
Dar acum s-a dus
Si incerc sa acopar durerea
Cu lacrimi fericite
Si incerc sa nu mai sufar
Dar tot la tine ma gandesc
Si atunci cand dorm
Ai ramas in mintea mea ca o cicatrice sumbra
Ce va ramane pentru totdeauna
Acolo undeva, imprimata in mintea mea
Dar, tu ai trecut peste, ca soarele mandru
Iar eu, eclipsa ta, voi ramane in umbra
Dar e bine, tot a fost ceva
Cicatricea va ramane
Tot in viata mea
Tu ai plecat, nu-i motiv de suparare
Viata va continua
Tot cu mine in spate
Am inteles, o ai pe ea
Iar eu, nu am pe nimeni care sa ma scoata din umbra
Si sa lucesc cu mandrie, langa luna
Sunt in spate, recunosc, dar, nu mai sufar
Nu-mi mai e dor
De zilele frumoase, doar o lacrima mai cade, din ochii obositi, ce ai curs pana acum, dupa atata suparare, dar acum, nu mai plang, ci se bucura, caci eu eclipsa am ramas, iar tu soarele cu luna
Iti spun, acum, ca nu mai plang, dupa tine, in niciun caz
S-a terminat, a fost ce a fost, o experienta buna
Dupa zambete si plansete
Iti spun, la revedere
Cu zambetul pe fata si inima in bucati
Lasă-mă
De ce mi-e inima de dor iar plină
Și al meu suflet este ca de mort
Mereu mie dor de-acea lumină
Pe care ochii ei o port
Și-n nopții privirea ei s-arată
Iar vocea ei mă mai chemă
Și dorul iară mă îmbată
Lasă-mă
De ce atunci în nopți târzii
Tu te gândești la mine
Și capu-mi plin de fantezii
Visează doar la tine
Singuri în doi
Curge izvor de neputință
din mine, din noi amândoi
căci am rămas fără căință
suntem orgolioși și goi.
Curge izvor de necredință
din noi - cei goi și adormiți
nu mai avem bunăvoință
suntem mereu nemulțumiți.
Curge izvor de suferință
din noi - din mine și din tine
se amestecă c-o umilință
în mințile noastre cretine.
Curge izvor de neștiință
din mine - din noi amândoi
neasumând o consecință
rămas-am singuri în doi.
✍️ Georgiana Calotă
29 Mai, 2024
Other poems by the author
Elegia amorului
În grădina amintirilor mele, înflorită cu taina primului sărut,
Zămislesc versuri ca pe frunzele unei vechi cronici,
Când inima mea a fost captivă în lanțurile dorinței,
Și sufletul meu dansa în lumina ochilor lui
El era ca o stea căzătoare pe cerul nopții,
O promisiune strălucitoare, o tainică iluzie,
Cu ochii lui, oglinda sufletului său, o lume de mistere,
În care m-am pierdut fără de drum, într-un labirint al dorinței
În fiecare atingere, simțeam marea sărutând țărmul,
În fiecare râs, descopeream ecoul fericirii pure,
Dar vântul timpului a suflat aspru și nepăsător,
Și în trecerea lui, a luat cu el pasiunea, lasând doar amintirea
Acum, ca un călător pe mare, înlăuntrul sufletului meu,
Tânjesc după el, ca și cum ar fi fost o pasăre fugind spre cer,
Într-un peisaj de amurg, unde culorile sunt stropite cu nostalgie,
Și cuvintele sunt răstălmăcite de adierea melancoliei
Dar în ciuda distanței și a uitării, flacăra lui arde în mine,
Ca o făclie ce luminează în întunericul etern,
Prima mea dragoste, ca o floare de nufăr pe un lac adânc,
Încă înflorește în grădina inimii mele, pur și neschimbată
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Frumusețea visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Căutarea unui Semn
Mi-ar plăcea să fiu doar o stea ce cade,
În tăcerea nopții tale, ca o mângâiere de foc,
Dar rămân un gând care se pierde-n vânt,
Căutând un semn, o privire, un cuvânt.
Sufletul meu nu știe altceva decât dorul,
Aș vrea să fiu văzută, dar nu mă regăsesc în ochii tăi,
Te aștept în fiecare colț al universului,
Și totuși mă pierd în nenumărate tăceri, răspunsuri greșite.
Mă întreb dacă tu mă iubești cu adevărat,
Sau dacă rămân doar un ecou în camera sufletului tău,
Într-un colț îngust unde tu nu mă atingi,
Și cuvintele se risipesc înainte ca să ajungă la tine.
Aș vrea să fiu mai mult decât o iluzie,
Un vis care răzbate prin întunericul uitării,
Dar mă pierd în secunde ce nu mă definesc,
Ca un fulg de nea, căzut pe pământul dincolo de timp.
Ce culoare ești?
Nu știu cine ești,
sau cum vei fi,
când pășești în afacerea asta numită „viață”,
când taci sau vorbești,
când rămâi sau pleci.
Ești aici și nu ești,
te pierd și te găsesc
în aceleași răspunsuri care-mi lipseau.
Poți fi un albastru adânc,
ca un ocean ce nu cere să fie înțeles,
sau un gri,
ca norii care nu se pregătesc niciodată
pentru ploaie.
Poate că ești un galben solar,
o febră a zilelor perfecte,
sau verdele acela umed de frunze,
pe care le ascunzi în buzunare,
ca pe amintiri ușor de uitat.
Te-ai vopsit în toate culorile posibile,
dar în toate tu rămâi doar tu,
o pată de culoare în fața mea,
o linie subțire de lumină
pe care o urmez în întuneric.
Nu știu cine ești,
dar știu că tu ești golul
ce mă umple-n totalitate.
Când sunt cu tine, nu mai am nevoie
de altă nuanță.
Când sunt singur,
nu mai caut decât să mă întorc la tine.
Poate că ești un amestec,
un curcubeu fugar pe care nimeni
nu-l poate descrie,
dar pentru mine, tu ești doar o culoare
în care mă pierd
și mă regăsesc mereu.
Fără măști, fără filtre
În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,
unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,
se conturează chipuri de fum și oase de lut.
În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,
ce nu sunt ale lor,
ci sunt făcute din așteptările altora.
Te întrebi în fiecare dimineață:
„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?
Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”
Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,
nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.
Ai fost învățată să fii „prea largă”
pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.
Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară
pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.
Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,
unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.
Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,
dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.
Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.
Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.
Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –
o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.
Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi
nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.
Fără haine care să îți strângă trupul,
fără glet sau vopsea pe chip,
fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.
Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.
Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău
sau în rochia ce îți strânge pielea.
Ea este în respirația ta,
în fiecare pas pe care îl faci
într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”
și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:
sufletul tău în formă de trup.
Fii mai mult decât o mască.
Fii mai mult decât o rochie.
Fii un vis viu, un gând liber.
Nu te ascunde în spatele unei imagini
pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.
Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.
Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:
fără filtre, fără trucuri, fără măști.
Elegia amorului
În grădina amintirilor mele, înflorită cu taina primului sărut,
Zămislesc versuri ca pe frunzele unei vechi cronici,
Când inima mea a fost captivă în lanțurile dorinței,
Și sufletul meu dansa în lumina ochilor lui
El era ca o stea căzătoare pe cerul nopții,
O promisiune strălucitoare, o tainică iluzie,
Cu ochii lui, oglinda sufletului său, o lume de mistere,
În care m-am pierdut fără de drum, într-un labirint al dorinței
În fiecare atingere, simțeam marea sărutând țărmul,
În fiecare râs, descopeream ecoul fericirii pure,
Dar vântul timpului a suflat aspru și nepăsător,
Și în trecerea lui, a luat cu el pasiunea, lasând doar amintirea
Acum, ca un călător pe mare, înlăuntrul sufletului meu,
Tânjesc după el, ca și cum ar fi fost o pasăre fugind spre cer,
Într-un peisaj de amurg, unde culorile sunt stropite cu nostalgie,
Și cuvintele sunt răstălmăcite de adierea melancoliei
Dar în ciuda distanței și a uitării, flacăra lui arde în mine,
Ca o făclie ce luminează în întunericul etern,
Prima mea dragoste, ca o floare de nufăr pe un lac adânc,
Încă înflorește în grădina inimii mele, pur și neschimbată
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Frumusețea visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Căutarea unui Semn
Mi-ar plăcea să fiu doar o stea ce cade,
În tăcerea nopții tale, ca o mângâiere de foc,
Dar rămân un gând care se pierde-n vânt,
Căutând un semn, o privire, un cuvânt.
Sufletul meu nu știe altceva decât dorul,
Aș vrea să fiu văzută, dar nu mă regăsesc în ochii tăi,
Te aștept în fiecare colț al universului,
Și totuși mă pierd în nenumărate tăceri, răspunsuri greșite.
Mă întreb dacă tu mă iubești cu adevărat,
Sau dacă rămân doar un ecou în camera sufletului tău,
Într-un colț îngust unde tu nu mă atingi,
Și cuvintele se risipesc înainte ca să ajungă la tine.
Aș vrea să fiu mai mult decât o iluzie,
Un vis care răzbate prin întunericul uitării,
Dar mă pierd în secunde ce nu mă definesc,
Ca un fulg de nea, căzut pe pământul dincolo de timp.
Ce culoare ești?
Nu știu cine ești,
sau cum vei fi,
când pășești în afacerea asta numită „viață”,
când taci sau vorbești,
când rămâi sau pleci.
Ești aici și nu ești,
te pierd și te găsesc
în aceleași răspunsuri care-mi lipseau.
Poți fi un albastru adânc,
ca un ocean ce nu cere să fie înțeles,
sau un gri,
ca norii care nu se pregătesc niciodată
pentru ploaie.
Poate că ești un galben solar,
o febră a zilelor perfecte,
sau verdele acela umed de frunze,
pe care le ascunzi în buzunare,
ca pe amintiri ușor de uitat.
Te-ai vopsit în toate culorile posibile,
dar în toate tu rămâi doar tu,
o pată de culoare în fața mea,
o linie subțire de lumină
pe care o urmez în întuneric.
Nu știu cine ești,
dar știu că tu ești golul
ce mă umple-n totalitate.
Când sunt cu tine, nu mai am nevoie
de altă nuanță.
Când sunt singur,
nu mai caut decât să mă întorc la tine.
Poate că ești un amestec,
un curcubeu fugar pe care nimeni
nu-l poate descrie,
dar pentru mine, tu ești doar o culoare
în care mă pierd
și mă regăsesc mereu.
Fără măști, fără filtre
În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,
unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,
se conturează chipuri de fum și oase de lut.
În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,
ce nu sunt ale lor,
ci sunt făcute din așteptările altora.
Te întrebi în fiecare dimineață:
„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?
Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”
Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,
nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.
Ai fost învățată să fii „prea largă”
pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.
Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară
pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.
Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,
unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.
Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,
dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.
Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.
Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.
Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –
o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.
Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi
nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.
Fără haine care să îți strângă trupul,
fără glet sau vopsea pe chip,
fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.
Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.
Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău
sau în rochia ce îți strânge pielea.
Ea este în respirația ta,
în fiecare pas pe care îl faci
într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”
și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:
sufletul tău în formă de trup.
Fii mai mult decât o mască.
Fii mai mult decât o rochie.
Fii un vis viu, un gând liber.
Nu te ascunde în spatele unei imagini
pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.
Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.
Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:
fără filtre, fără trucuri, fără măști.