Author moloman

Când se lasă înserarea

Cerul se umple de stele 

Iar împărăteasa lună

Strălucește printre ele. 

Prima steluță căzătoare 

A trezit dorința-n mine

Și speranța arzătoare 

Că mâine va fi mai bine. 

Ochii grei de somn

Mai privesc încă pe geam

Minunați încă o dată 

De văzduhul de mărgean. 

Luna încă mă privește 

Cum adorm lângă pervaz

Și parcă mă liniștește 

Gândul că ea mă păzește. 

Îmi spunea mama cam să cad în genunchi

În genunchi în fața ta ,

Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .

Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,

Chipul ce-mi bântuie orgoliu

și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare

ca tu să vii din nou aici

aice nu departe …..

pe strada suferinței 27.

Îmi spunea mama să nu te mai sun ,

măcar glasul să ți-l uit cumva .

Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,

și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.

Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,

Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai  ai .

Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob

Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,

Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .

Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….

Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .

Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei

și nici nu poți să-l auzi .

Întunericul îmi bate în geam  și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă  tot la vorba ei ajung ,

“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ

Neincetat, pe timp de zi si noapte,

Printre mii de ganduri si de soapte

Nu m-auzi, dar eu te strig,

Prin durere si prin frig,

Nu m-auzi, dar eu te chem,

Si de dor mereu eu gem.

Vocea imi rasuna greu,

Ca raspuns…ecoul meu,

In abisul ne-ntrerupt

Cu-nunericul tot lupt

Si tot sper si sper sa vii

Magaierea mea sa fii.

Dar nu te zaresc venind,

Sus vad luna rasarind,

Si o rog cu mare-ardoare

Sa-ti arate acea cale,

Care duce catre mine

Sa vad binele in tine.

Dar ramai tot acel demon

Ce se crede un hegemon,

Cand nu esti decat, defapt,

Un alt sclav ce sta-n pacat.

Te complaci in intuneric

Si traiesti un vis himeric.

Fie vina a durerii,

Ori doar pricina placerii,

Sa zdrobesti ce-ti sta in cale,

Sa distrugi sub ale tale

Aripi reci ca miezul noptii;

Alinare-ti sunt doar mortii.

Iar eu stau sub clar de luna,

Si lumina-mi vrea sa-apuna,

Ma tot sting, usor ma sting

Vrand inima sa-ti ating,

Sa te-aud cum imi soptesti

Cat de tare ma iubesti.

Caci din soare-am coborat,

Din lumina-am izvorat

Dar inima-mi se zdrobeste

Acest loc al meu nu este…

Pe pereți se scurg 

Stropii de amurg,

Luna strălucește 

Sub streașină clipește.

Pomii moțăiau,

În vânt se legănau.

Amorțit pământul 

Își reflecta veșmântul.

Soarele se stinge

Prin gene se prelinge 

Și negura se așterne,

Moleșeala cerne.

Prin frunzișul voalat 

Pasărea s -a pitulat ,

Amuțind din ciripit

Și clipoci pripit..

Doar liliecii forfoteau,

Întunecimea iscodeau,

Doar cucuveaua glăsuia,

Asfințitul bântuia...

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității

alăturarea cuvântelor „lege” și  „relativitate”

îmi apare ca o contradicție în termeni

toate legile sunt

după câte știm

absolute

ceva „relativ” exprimă o incertitudine

(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)

Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii

în mecanica Marelui Univers

mai târziu aflăm că neutrinii se pot  mișcă mai repede decât lumina

mult mai repede

ba chiar pot face drumul înapoi

pot reveni

și termina cursa pe locul întâi

ei sunt efectul care precede cauza

un fel de mașină a timpului

tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa

proporțional cu viteza luminii în vid

E = mc²

posibil

eu însă constat că raportul acesta se schimbă

direct proporțional cu avansarea în vârstă

la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere

să țin pasul cu lumina

încă un mit spulberat

la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu

și timpul

privite ca un tot unitar

savanții ne spun că spațiul ne este accesibil

prin cele trei elemente alle unui romb

înălțime

lățime și lungime

numai că retina noastră reține doar două dintre ele

ignorând

în plus

adâncimea

care ar fi timpul

ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane

eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren

în care încap zece oameni

la prima stație urcă încă o sută

dar nu mai sunt locuri

spațiu

oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni

în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră

spre infinit

vagonul nu se curbează

ca în celebra teorie a relativității

aici lucrurile sunt mult mai clare

spațiul acesta e doar pentru zece oameni

și nu are nicio legătură cu timpul…

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.