Dacă tu…

Azi vântul trece iar prin crânguri,

Şoptind povești ce nimeni nu le știe,

Iar pașii mei se pierd printre amurguri,

Lăsând în urmă poezie...

Ce vină poartă timpul că se duce?

Ce vină are omul că iubește,

Când dorul arde-n inimi ca o cruce,

Şi tot ce e frumos se risipește?

Rămâne glasul unei clipe de pe urmă,

Un cânt pierdut ce-n zori se va sfârși,

Pârdalnica iubire-n suflet scurmă,

Știind că nimeni nu mă va iubi...

Cum să-nfloresc, când sufletul îmi plânge,

Şi fiecare floare pare-un rămas bun?

Se rupe-n mine gestul ce ajunge

Să doară mai adânc ca tot ce spun…

Mi-e dor de-o lume care nu mai vine,

De glasul tău ce-n inimă-mi intra,

Acum, doar stelele vorbesc cu mine,

Și-mi spun că te-au văzut altundeva.

Mă-nvăluie tăcerea ca o rană,

Ce n-a primit nicicând vreun leac divin,

Şi simt cum trece clipa cea vicleană,

Pe lângă mine, fără vreun destin.

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Seară de seară, într-o gară pustie,

Rămas îngândurat, fără soartă,

Aştept un tren ce n-o să mai vie,

Trenul garat pe linia moartă.

Călătoria mea odisee devine,

Biletul e cu o singură oprire,

Şi în bagajul ce îl am cu mine,

Port doar o tristă amintire.

Timid, mă abordează un sinucigaş,

Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,

Şi eu, şi el avem acelaşi glas,

Şi căutăm să îndeplinim blestemul.

Se aude un şuierat în depărtare,

El strigă bucuros că vine trenul, lent,

Dar timpul trece, nimic nu mai apare,

Şi cred că moartea a avut un accident.

Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,

Un veac aici avem de petrecut,

Iar trenul vieţii probabil pentru noi,

Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.

S-a uscat în vie poama, 

Și-om bea praf în loc de vin, 

Ah, că nu mai vine toamna, 

Căci din cer plouă venin. 

S-au întors izvoare-n piatră, 

Și lumina-n mucegai, 

A crescut cucuta-n vatră

Și în sacul cu mălai. 

Mierea poartă gust de fiere, 

Iar pe crucea din altar, 

Curge ca-ntr-o Înviere, 

Lacrimi triste de amar. 

Nu mai dă din oameni muguri, 

Vorbe calde, de demult, 

Bunătatea-i arsă-n ruguri, 

Ca-ntr-un ritual ocult.

Parcă lumea rostu-și pierde, 

Pas cu pas spre asfinţit, 

Iar din pomul vieții, verde, 

Cade fructul viermuit.

Au făcut din adevăruri, 

Cioburi reci de oglindiri, 

Și hrănesc cu ele norii, 

Ca să nască rătăciri.

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

Trăiesc cu lumina-n prăsele,

În cer am dureri de măsele,

Mă-njunghie în inimă un gând,

Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.

Mormântul mi-l scurmă o fiară,

Mă roade omida de dud,

De la lacrima ta de aseară,

Părul îmi este tot ud.

Eşuez pe un banc de guvizi,

La căpătâi sirene-mi descântă,

Pe trup doi peştişori timizi,

Balada înecului îmi cântă.

De creştet valuri se sparg,

Spuma e ornată pe trup,

Undeva departe în larg,

Se aud urlete fioroase de lup.

Din ochi mei vii de albaştri,

Azurul încet se cromează,

Sub cerul ciorchine de aştri,

Privirea-mi siluete vânează.

Mă îneacă lumina divină,

Luceşte putregaiul din oase,

Sunt pentru gângănii tulpină,

Moartea pe mama descoase.

Mă caută cu poteri din iad,

În zori am fost topit de nămeţi,

Acum între stele eu ard,

Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.

E toamnă, frig...!

E toamnă, frig și, plouă rece

Iar eu aștept să vii ca altădat,

Făra-gândi că totu-i terminat

Că tu iubești... un alt bărbat. 

Au fost clipe în doi, de neuitat 

Când lumea, ne era la picioare,

Ne sărutam, eram îndrăgostiți 

Și întâlnirile, erau o sărbătoare. 

Vorbeam, să facem nuntă mare

Iar, ca nuntași, s-avem tot satul,

Și, o fanfară cu-n solist să cânte

Că doar odată, mire..este băiatul. 

Nu știu de ce, la mine-ai renunțat

Sau poate știu, însă, încă mă mint, 

Că știu ce am promis dar...amânat 

Să fim uniți... sub sfântul jurământ.

Umbrela mi-o desfac și, iute plec

Spre casă și... singurătatea tristă,

Mi-e tare frig și, simt că sunt răcit 

În buzunar mă caut...după batistă!

..................................

Povestea de iubire...s-a întâmplat 

Când tânăr visător... visam iubirea,

Sperând ca, Cupidon să mă atingă

Și-n mreaja lui, să-mi aflu fericirea!

Ți-am adus în dar o floare 

Frumoasă ce-s seamănă ție 

De râzi ori zâmbești, mă simt bine,

Și-mi las iubirea să zboare.

Pune-ți floarea cât mai aproape, poate

Parfumul ei, îți va șopti ceva la noapte,

Cheamă-mă în visul tâu dor pe mine

Să stabilim ce ne este mai bine.

Floarea pune-o  în lumină la ferestră

Doar să fie vie, nu să mai crească,

Dorurile noastre, mereu să se cheme

Iubirea să uite de timp și de vreme.

Să rămână acolo ascunsă într-un vis,

Tu o nesfârșită primăvară cu soare

Vreau să rămâi tu în viața mea, ca scris

Să nu cunosc lacrima ce doare.

Adie-un vànt călduț de vară

E dimineață, trist sorb o cafea,

Sunt singur pentru-ntâia oară

Mă uit la știri, întins pe canapea

Nu știu pe ce canal mă uit

Și nici ziarul ce-l răsfoiesc,

Apăs făra să vreau pe mut

Și-mi piere cheful să citesc

Privirea-mi fuge la o poză

Unde te văd iubirea mea,

Mă întristez, deschid o doză

Și beau lichidul tot din ea

Am lângă mine telefonul

Și vreau pe tine să te sun,

Fac numărul, apăs butonul

Închid, nimic nu pot să spun

Sar în picioare lângă geam

Mă uit prelung în depărtare,

Văd banca unde ne iubeam

Si am simțit întâia sărutare

Mă-ntorc și pun ceva pe mine

Cobor, vreau să mă plimb puțin,

Fac pași pe-alei și mi-e rușine

Că te-am rănit și-ți sunt străin

Pe banca goală, singur mă așez

Scot telefonul, vreau să-i vorbesc,

Curaj îmi fac, la ea telefonez

Număr blocat, răspuns primesc

Abia acum simt c-am pierdut-o

Și nu știu cum să-mi recâștig iubirea,

Am amânat, mâna nu i-am cerut-o

M-a părăsit și mi-a luat și fericirea

.....................................

Departe de iubirea mea nu am rămas

Am căutat-o, iertarea ei am căpatat,

Spre dragoste am mers noi pas cu pas

Și mai apoi la preot...ne-am cununat!

Cei care spun că dragostea la rându-i moare,

Sunt cei care nu știu ce e iubirea!

Eu însumi am aflat de la iubita Vasilica

Secretul nemuririi amorului,iubirii,dragostei...

Căci este mult mai simplu

Să previ decât a repara!

Amorul moare dacă e lăsat în părăsire

Cu siguranță se întâmplă așa!

Cu lucruri mici sau daruri ce par neînsemnate,

Nu-l lași să plece să dispară !

De vrei ca dragostea să viețuiască veșnic

Hrănește-o zilnic cu ceva,

O vorbă bună, un sărut sau o speranță,

Si n-o lăsa așa vreodată ca să moară!

(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Glonț de toamnă, vântul este,

Să străpungă vise reci,

Ale frunzelor culoare

Ai să iei și ai să pleci..

Rană grea doar tu îmi faci,

Ce-i al meu tu furi de-ndată 

Vis de toamnă, vis cu nori

Și cu o secretă șoaptă 

Să ia vântul să ia ploaia 

Să mă spele de amor,

Stelele să mi te ia,

Pân-am să te plâng ușor..

Și-ntru luna ceas frenetic 

Dor de buzele-ți-s mura,

Ea te păzește, te-ncălzeste 

Cum o făceam întotdeauna 

Noaptea-nghite tot ce prinde,

Ți-am lăsat inima grea...

Sper ca prin ea sa ții minte

C-ai avut dragostea mea.