Un ecou de simfonie tăcut

Iadul e plin de jurăminte stinse,

De pași opriți la primul pas,

De oameni buni cu vise-nchise

Și „mâine” spus mereu la ceas.

O vioară plânge-n aer rece,

Cu corzi din timp neîmplinit,

Cântă speranța care trece

De fiecare „mai târziu” ce n-a venit.

„De mâine schimb”, jură o gură,

Cu ieriul strâns ca un blestem,

Dar mâine-i doar o rană surdă

Ce nu mai vine. Nu-l vedem.

Sunt pași care n-au rupt tăcerea,

Doar au bătut în loc, cuminți,

Și suflete ce-au ales durerea

Sigură… în loc de pași fierbinți.

Iadul e plin de oameni drepți

Care-au greșit doar prea puțin,

Au stat pe margine, în piept,

Așteptând semnul… divin.

Aici se cântă-n șoaptă viața

Pe corzi de teamă și regret,

Se ține strâns de piept speranța

Ca pe-un defect ce nu-l mai ierți.

Iar vioara, obosită, plânge

În ritm de inimă frântă-n doi:

Nu pentru cei ce cad și sânge,

Ci pentru cei ce mor… încet, în noi.

În vasta întindere a pânzei existenței deasă,

Unde umbrele dansează și lumina încântă,

Adâncimea strângerii iubirii devine clară,

Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.

În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,

Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,

Parte integrantă a ființei mele de tezaur

Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .

În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,

Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,

Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,

Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.

În această lume crudă si-atât de vastă ,

Tu ești ancora care mă ține întreg,

Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,

Un simplu ecou al unui suflet bleg.

Tu ești melodia cântecului meu tăcut,

Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,

Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,

Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.

Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.

Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,

Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.

Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi

Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,

Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.

Dormeam sub greul nopții sparte,

Cu suflet frânt și gând pustiu,

Când, dintre umbrele deșarte,

Te-ai întors lin... prea viu, prea viu.

Nu era timp, nici rătăcire,

Nici vina nopților ce dor,

Doar brațele tale, mântuire,

Strânse tăcut în jurul meu ușor.

Și te-am cuprins… ca pe-o minune

Ce n-are voie să dispară,

Iar haosul din mine-apune

Sub liniștea ce mă-nconjoară.

Păreai a mea, cumva, eternă,

Fără plecări, fără sfârșit,

Ca o lumină caldă, fermă,

Ce-n întuneric a venit.

Nu mi-ai vorbit, dar nu era nevoie,

Căci inima știa prea clar:

În vis, iubirea nu se-ndoaie,

Nici nu se pierde în zadar.

Dar m-am trezit… și iarăși noaptea

Mușca din mine fără milă,

Iar locul unde-ți simțeam șoapta

Era doar gol… și doar argilă.

Și-am înțeles, cu dor ce strigă:

Realul frânge, visul leagă,

Că-n lumea-n care totul strică,

Tu n-ai plecat… doar nu mai ești întreagă.

Te-am îngropat în suflet,
Dar primăverile nu-ți cunosc mormântul.
Ai fost, ai plecat, ai ars în tăcere,
Eu doar am rămas, cenușă sub vremuri grele.

Aș vrea să fiu răpit din lumea asta,

Să mă ascund în pleoapa ta târzie,

Unde lumina moare în tăcere

Și numai dorul mai îndrăznește să vie.

Să-mi fie somnul tremur de ființă,

Să nu mai știu ce-nseamnă să respir,

Să curg prin tine, fără conștiință,

Ca un păcat ce caută iubir.

Mi-e sufletul o rană ce te strigă,

Și-n fiecare gând te nasc din nou,

Tu — înger ars pe marginea de sticlă,

Eu — cel ce moare, rămas ca un ecou.

Și dacă dragostea e doar durere,

Atunci mă las ucis de ea, tăcut,

Să fiu o umbră, prinsă între ere,

Ce te iubește...dar n-a existat niciodată, de fapt.

Spune-mi mai e loc pentru încă o poveste ?

Sau mai e trecutul ce nu vrea să treacă peste ?

De ai ști cum te-aș putea iubi la nebunie

Ai înțelege cât doare-un vis ce moare-n agonie.

În brațe ți-aș sta o viață-ntreagă,

De ar fi timpul să înțeleagă

Că atunci când m-ai privit și atins cuminte…

S-a simțit ca ceva desprins dintre cuvinte

Și chiar de înjur totul s-ar frânge

A noastre două suflete se vor atinge…

Ți-aș ține mâna ta caldă în mâna mea rece oricând

Privind spre tine cu sufletul flămând

Căci dragostea nu moare…doar adoarme

Lăsând doar gândurile noastre larme

Spune-mi mai e loc de încă o poveste ?

Sau rămân doar amintiri funeste…

Să mă cuprinzi încă puțin, atât aș mai fi vrut

Două zile de iubire e un timp mult prea scurt

Că n-am crezut nici când că m-aș putea reîndrăgostii

Până când ochii tăi căprui mi-au zâmbit ușor pustii,

Poate într-o zi ne vom întâlnii din nou..,

Și ne vom ține împreună dansând tangou

Dacă mai e loc de încă o poveste pentru tine

Îți dau toată dragostea mea și inima fără rușine.

As vrea sa plec , ramii
Sa nu mai fiu copil
Sa fiu strain , cu zori
Sa ma despart fragil.

Sa las al tau sarut
Ca in aceasta noapte
Asa  cum la-nceput
Plingeam eu, si soapte.

Sa bata inima
Si in al tau sarut
Ades m-oi cufunda
Sa stii ca am crezut.

Ești pus să alegi!

Uneori ești iubire

Alteori ură...

Zbori sau cazi!

Ești înălțime sau abis,

Chiar dacă viața pare vis,

Cu lacrimi și surâs,

Singuratate,tristețe sau zarvă

Cu petrecăreți zgomotoși

Ce lasă să se audă

Râsete și voie bună!

Nu cere prea multe vieții,

Știi bine că-i zgârcită...

Ca o prostituată blamată

Ce promite nimicul și minte,

Prestează ce știe

Și pleacă nerușinată!

Fantomatică blestemată viața!

Dar noi,voi,ei....?

Alegeți între iubire și ură?

Puneți-vă mâna la gură,

Tăceți și cereți-vă iertare,

Aruncați sacii plini cu păcate,

Ați mâncat destul pe săturate,

Alegerea uneori doare,

Diferența dintre viață și moarte nu-i mare!

Nimeni nu știe ce-i viața,

Cu atât mai mult moartea!

Întreabați-vă ce să alegeți

Între iubire și ură,

Voi,bărbați și femei,

Oameni neputincioși,muritori făcuți din zgură...

Și totuși chemați la Veșnicie,

La dragoste și nesfârșită bucurie!

(19/20 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Trezită dintr-un somn agitat,

De vântul sălbatic ce bate în geam,

Și de un aspru gând înfiripat

În spinul din inimă ce îl smulgeam.

Deschid fereastra razei de lună,

Și-ncerc să-mi liniștesc simțurile,

Îndrăznind să-nlătur norii de furtună

Ca stele din noapte s-aline gândurile.

Mă retrag în mirajul unei cărți,

Spre a îndepărta sentimentul

De a nu răscoli amintirile unei vieți

Ce frumos mi-au însoțit argumentul.

Citind, timpul s-a scurs jumătate.

Pe pleoape o liniște s-a așternut.

Ușor punând semnul în carte,

Un nou vis în somn am străbătut.

Ca un regizor, subconștientul crează.

Sperând ca acel gând mult dorit

Ce-n inimă calea o luminează

Să se scalde în al stelelor licărit.

Nopțile nedormite

Visele ciudate

M-au transformat în necunoscut

În oglindă nu m-am recunoscut

În fiecare zi obosită 

Cu munca prea stresată

M-am săturat 

Viața altă față mi-a arătat 

Acum e rândul meu

Să mă distrez mereu

Vreau să simt că trăiesc 

Din nou vreau să iubesc

Am în telefon, cateva poze cu ea,

Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,

Un tricou larg, părul ciufulit,

Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.

N-o spun des, că nu-s poet cu normă,

Dar când o văd, lumea prinde formă.

E ceva între noi ce n-are nume,

Mai real decât tot ce zice lumea bună.

Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite

Am serile cu ea și ochii ei obosiți

Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.

E fata aia pe care-o ții, nu o minți.

Și da, poate n-o înțeleg candse frânge 

Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.

Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,

Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare