Adio🖤💔🖤

Mă duc în foc să ard 

Din propria dorință

Voi simți din nou pe piele

Ce-i aia suferință ..

Mă duc să sim din nou 

Strigăte de jale...

Și să simt de fapt

Chinuri infernale...

Aut .A Țurcanu

@reper

Mă duc în foc să ard 

Din propria dorință

Voi simți din nou pe piele

Ce-i aia suferință ..

Mă duc să sim din nou 

Strigăte de jale...

Și să simt de fapt

Chinuri infernale...

Aut .A Țurcanu

@reper

Ma sună mama sa mă întrebe cum merg treburile la mine...,

Ce-am mâncat ,cum ma simt si dacă-și bine ....

Ridicându-mi ochii spre perete și mereu zambindu-i fals ... 

Îi spun că totul e bine , ca-i perfect, că-i ideal ...

În suflet un copil îmi urla , plânge ...și strigă ... disperat .... Întoarce-ma mama în copilărie ,acolo unde nici o grijă n-am.... Ia-ma mama pe brațe... sa te sărut cu dor ... Stringe-ma ușor în ... Poate mi-va fi mai ușor....Dar nu spun nimic din astea... Îi zâmbesc la nesfirt

As strigă in gura mare

Mamă eu am obosit....

De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,

Când pomii plâng și frunza nu mai spune,

Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,

Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.

Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,

Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —

Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,

Și-un vers din mine, spus încet, târziu.

Nu vreau coroane grele, ruginite,

Ci o tăcere-n care să-ncăpem —

Să-mi citiți poemele rostite

Ca pe-o icoană scrisă din blestem.

Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,

Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —

Citiți-mi gândul, nu doar poezia,

Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.

Să nu veniți cu slove de-nvățate,

Ci cu o inimă ce-a înțeles —

Că eu am ars în nopți neumblate

Și m-am făcut, încet, un singur vers.

Lăsați-mi lângă cruce o privire

Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —

Am fost o rană plină de iubire

Ce a rămas doar liră-n poezie.

Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,

Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —

Acolo sunt… în vers și în tăcere —

Semnez cu sufletul: 

"Mica Poetă", tăcută și nebună.

Și am iubit .... Cu toată ființa mea .

Cum nimeni n-a iubit vre-o data .

Și am oferit în fiecare zi 

Iubirea ,

Care era pură , și 

Imaculată.....

Am iubit cum cerul iubește 

Luna...

Am acceptat ,cum accepta marea,

Furtuna....

Am îngenuncheat ca

 Credinciosul la icoană,

Chiar dacă mă simțeam 

Orfană....

Am înfiat dorul,

 Si l-am făcut amicul meu ....

Am strîns din dinți 

Când mi-a fost greu....

Nu mă mai temeam de apă,

În ea deja m-am înecat....

Uitasem ce este căldura, 

Defapt nici n-am aflat....

 Acceptand ura 

Sufletul mi s-a răcit...

Nu a fost vreodată ,

Măcar un pic iubit. 

Lună deja n-o privesc.....

Pare straniu câteodată,

Dar eu nu pot,să iubesc,

Chear de am inima curata ...

Iar când căldura-n piept apare....

Sentimentul de căldură....

Îmi amintesc de el în data,

De sentimentul cel de ura....

Iar când cerul e senin,

Și apare luna plină 

Doru apare-n sufletel,

Și în urlete suspină....

Și mie dor ... Și îl urăsc 

Nu pot spune ''il iubesc "

Și mă apasă -n sufletel....

Nu-l atinge, 'i de oțel....

Eu pe lume nu trăiesc...

Nu iubesc, nici nu zâmbesc....

Pe lume sunt trecător,

Ca și apa din izvor....

Rece , dar sunt și curata 

Dar mă voi usca ....

Odată....

Autor A.Turcanu ....(Monolog) @reper

Doar ura mă poate debarasa de iubirea ta,

Fă-mă să te urăsc, să te uit în tăcere,

Să cred că omul care credeam că m-a iubit vreodată

E doar o umbră pierdută, un vis ce se risipeste-n vânt.

Fă-mă să înțeleg că tu nu ai fost decât o fantezie,

Un vis ce se topește în zorii unei dimineți reci,

Un dor ce nu se stinge, o poveste ce se rupe-n mii de cioburi,

Dar inima mea, rănită, refuză să te lase să dispari din sângele meu.

Inima mea strigă, în tăcerea nopții adânci,

Te caută, te cheamă, cu fiecare bătaie ce se frânge,

Oprește-te... oprește-te să fiu prinsă în durerea asta,

Fa-mă să te urăsc, ca să nu mai simt cum iubirea mă doboară.

Fiindcă mă doare să te iubesc,

Mă doare ca un dor nesfârșit ce frânge fiecare fibre,

Dar niciodată nu te voi uita cu adevărat,

Căci tu vei trăi mereu, într-o durere ce nu se stinge, dîn inima mea.

Pe bolta nopții-ntunecate,
Un Luceafăr plânge-n stele,
Privind spre lumea de departe,
Spre dorurile efemere.

Sclipind cu aripi de lumină,
El trece-n vis de mii de ori,
Dar dragostea i-e tot străină,
Sortită doar pentru muritori.

Coboară lin, cu glas de gheață,
Să-și caute un strop de glas,
Dar timpul trece, viața-ngheață,
Și dorul moare, n-a rămas.

El nu cunoaște ce e clipa,
Ce-n pieptul cald își află rost;
Doar veșnicia-i este aripa,
Cu preț de lacrimă și cost.

O fată-l cheamă din visare,
Cu ochi adânci și chip de nea,
Dar nu-l vrea că-n nemurire,
Nu arde focul ce ea îl vrea.

Rămâne el, stăpân pe gânduri,
Pe cer cu doruri fără leac,
Luceafăr blând, pierdut în drumuri,
Ce n-atingi pământul în veac.

Draga mea, în ochii tăi se strânge

Lumina dimineților de mai,

Iar inima mea tăcută plânge

De fericirea care ești și dai.

Draga mea, când pasul tău se-apropie,

Par florile să înflorească iar,

Și vântul blând al serii îmi șoptește

Că lumea toată-n tine are har.

Draga mea, când mâna ta mă cheamă,

Se-ntoarce primăvara pe pământ,

Și parcă timpul însuși se destramă

Ca un castel de nisip dus de vânt.

Draga mea, dacă se stinge cerul

Și stelele se pierd în depărtări,

Iubirea mea va fi tot universul

În care-n veci vei înflori, ca-n zări.

    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este cerul fără nori,
    Fără de lună şi de sori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este ziua fără zori,
    Fără de stele şi cocori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum ar fi viaţa în culori,
    Şi-n suflet să mi te scobori -
    M-am întrebat de-atâtea ori…

Mi-am despicat trupul pentru tine

De ce mi-ai călcat inima?

Inima-mi bătea, 

Singurul organ ce mai simțea 

Cu sânge cald pompa...pompa.

Frumusețea ta m-a ruinat,

Nu mi-a mai ramas nimic de dat

Mi-ai distrus puritatea cu cuvinte reci 

Ai reușit până si sufletul sa mi-l fereci

Privirea ta m-a moleșit

Ceva ce nu am mai simțit

Ochii-ti scanând încăperea,

Repede m-au găsit

Posibil sa ma fi căutat?

Poate intr-un gand neterminat.

Oare o fi fost un blestem?

O glumă pentru a te distra?

Dacă mi-ai arata si zambetul acela

Problema e ca sigur te-as si ierta.

Esti noua mea adicție...

Pe cat de păcătoasă,

Pe atât de dureroasă

Deții prea multă putere asupra mea

Si asta clar îți plăcea.

Nu pot să mă abțin să plâng

Când știu că te-am pierdut,

Și n-am luptat să te opresc

Pentru c-atunci nu m-a durut

Abia când n-ai mai fost cu mine

Am început să-mi pun întrebări,

Și-am înțeles, mult prea târziu

Că unde curge miere,mai vin și încercări

Mult prea ușor am renunțat la tine

Sau poate tu nici nu erai cu mine,

Știu că amândoi eram atât de tineri

Și lumea ne spunea că ne stă bine

...........................................

Și nimeni n-a mai putut salva

Ce eu de tine ajutat am dărâmat,

Acum chiar dacă plâng este tardiv

Că tu iubești și ai copii cu alt bărbat!

Vara e-o mare de aur, o flacără-n lanuri deschisă,

Ea e umbra din arbori, o taină de nimeni cuprinsă.

Anotimpul e strigăt de greieri și arșiță grea pe pământ,

Ea e adierea de seară, un șopot de ape și vânt.

Vara e fructul ce crapă sub soarele crud, nemilos,

Ea e seva ascunsă, parfumul discret și mieros.

Dacă vara e zâmbet de soare pe cerul de-albastru aprins,

Ea e furtuna ce vine cu tunet și dor neînvins.

Una arde în miazăzi, sub văpaia ce totul consumă,

Cealaltă e roua ce stinge a zilei lungă trudă și spumă.

Vara e trupul naturii, expus, generos și solar,

Ea e sufletul lumii, un tainic și proaspăt altar.

Iar când soarele cade învins în brațele serii,

Vara își pierde arșița-n faldul tăcerii.

Atunci se topesc, într-un singur contur,

Ea... marea liniște, și vara... cerul pur.