Cavalul

Iubito ție îți scriu un scurt poem,

Ce-i presărat de întrebări,

Cu tainice răspunsuri uneori,

Ce vin prea greu sau chiar deloc...

E dragostea poemul de amor

Ce dimineața poartă culoarea roșu aprins,

A sângelui și a soarelui strălucitoare amprentă,

Ce viața prevestește?

Mai are rost să viețuiești fără iubire,

Cea despre care se tot vorbește,

Ba că-i un dar,ba că-i blestem?

Dar cum poți cere fără să oferi,

Nu-i mult mai bine să iubești fără să ceri nimic în schimb,

Și totuși știind prea bine legea viețuirii,

Când dai, primești ori mai devreme ori mai târziu,

Chiar dacă trebuie s-astepți decenii de tăcere?

Iar oamenii de-s neputincioși,

Cel care niciodată nu te uită,

Cu siguranță este Dumnezeu...

Iubito ție îți scriu un scurt poem,

Ce-i presărat de întrebări,

Cu tainice răspunsuri uneori,

Ce vin prea greu sau chiar deloc...

Nu tu ești al iubirii mele infinit poem?

Nu eu sunt prizonierul tău pe veșnicie?

( 24 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Орфей всегда любил мелодией, 

Что с каждым днём все лучше пел,

Я оказался лишь пародией, 

Лишь тенью быть, вот мой удел.

Я тень, и тенью быть моё проклятие, 

Я не могу выйти на всет, 

Я крепче жму в руке распятие,

и проклянаю, молчаливый свой обет.

Лишь пара слов бумажная окова,

Лишь пара слов оставлю о себе,

Лишь пара слов, и вот, поэзия готова.

Лишь пара слов, и я готов к мольбе.

Desculț pe scena inimii,

Un spectator a fost de ajuns,

Să pot juca jocul iubirii,

Când de privire am fost patruns...

Mă pierd în lumi și doar visez,

Dar in adânc mă regasesc,

La orice pas ce il urmez,

Greșesc,si apoi iarasi te privesc.

Pe margine de scenă, tremur,

Căci umbra ta mă urmarește,

Iubirea ta nu sta pe loc

Și inima iti tot clipește.

În palma ta, tăcerile devin cuvinte,

Și orice respirație mă apasă,

Între iluzie si adevar ,se simte,

Că povestea i doar a noastra.

Un dans de emoții ce nu se termină,

Într o piesa de teatru cu final fericit,

Pe ritmul  iubirii lumina se oprește

În mii de aplauze fara sfarșit.

Atâta frumos,atâta iubire

Să stea neatinse iubito la tine!

Atâta lumină și bucurie

Să locuiască pe a ta față...

Îngerii toți să te vestească

Să știu și eu ce mă așteaptă,

În cerc de foc să-ți danseze și să-ți cânte,

Doar eu fiind cel ce vrea

Dar nu îți spune

Să te iubească ,să te răpească!

Dar cine știe ce-o să se-ntâmplă mâine poimâine

Cu-atâta dor dar și iubire,

O nebunie ce te apasă,

Tu care ești așa micuță

Un metru juma,

Vorbesc de-a ta statură!

(16 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Când totu-i scrum și vremea se destramă,

Rămân doar versuri plânse peste noi,

Și-n zori de vis așternem val de ploi,

Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.

Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,

Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,

Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,

Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.

De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,

Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,

Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,

Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.

Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,

Când luna plină va pătrunde-n valuri,

Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,

Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.

Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,

Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,

Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,

Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.

Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,

Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,

Hai prinde-mă de mână și vino după mine,

Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.

Când mă privești o floare-n inimă-mi sădești

Rostind mi-e dor cu aripi calde mă topești

Și-un „te iubesc” plutind să-ți bată la ferești

S-atingă sufletu-n adânc, să îmi zâmbești

În palme-ți pun inima mea să o-nvelești

Cu o iubire ca-n povești să o-ncălzești

Cuvinte calde și un suflet să primești

Mă trec fiori când îmi șoptești la ce gândești

Zâmbind se-aprind în ochi tăi lumini de stele

Buzele-ating sorbind cu sete dulcea-ți miere

Aripi se-ntind plutind spre calde emisfere

Mâinile-nchid două ființe între ele

Inimi gonind împing nebun sângele-n vene

Curge fugind nestăvilit unflând artere

Dezlănțuind năvalnic foc arzând sub piele

Aleargă mâinile flămând strivind bariere

Tremură ceru-n asfințit, noaptea se cerne

Scutură bezna-n răsărit, lumini să cheme

Când mă trezesc e patul gol, doar două perne

Visul s-a stins, tot ce-ampletit în noapte piere

Baladă pentru cel ce n-a mai fost

(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)

Nu ți-am scris când tăcerile strigau,

Când umbrele tale dansau prin perdele —

Doar am învățat să respir lipsa ta,

Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.

A venit aseară vântul, o umbră,

Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:

„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,

Cum zâmbești când durerea s-a prins.

Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,

Să le poarte pe drumuri străine,

Să nu mai știe nimeni că dor,

Că încă port numele tău în mine.

N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.

Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —

Dar port în mine un cântec fără glas,

Un ecou de tine, nedescris.

Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,

Blândă, dar adâncă, ca un legământ,

Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,

Una fără întoarceri, fără cuvânt.”

Stelele – candele oarbe, fără foc,

Luna – o corabie ce-și plânge drumul,

Și cerul e gol, fără tine-n el,

Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.

Frunza tremură pe ram ca dorul meu,

Sub fiecare bătaie de vânt —

Tremură, dar nu cade…

Așa cum nici eu nu renunț.

Am păstrat locul tău la fereastra vieții,

De parcă te-ai fi întors vreodată,

Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,

Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.

Și dacă vreodată vei trece prin gând,

Ca o umbră de frunză în visul tăcut,

Să știi că aici, în inima mea care tace,

Ești încă… neșters, netrecut, neminut.

Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —

Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,

Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,

Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.

A.Turcanu

Eu sunt tăcerea care strigă în ramuri,

Un dor învelit în cuvinte de fum,

Un fluture prins între două oftaturi

Și-un vers care plânge sub cerul postum.

Vin dintr-un sat cu tăceri adâncite,

Cu drumuri ce poartă miros de pământ,

Dar-n inima mea cresc păduri infinite

Și mări unde sufletul cântă și-i frânt.

Scriu despre umbre, dureri și lumină,

Despre lupta ce-n mine arde mereu,

Despre lacrimi ce curg fără vină,

Despre oameni, iubire... și Dumnezeu.

Poezia mea nu e joc, e chemare,

E sângele cald pe hârtie căzut,

E rana ce, arsă, devine culoare

Și glasul meu viu, când alții-au tăcut.

În fiecare cuvânt e o parte din mine,

În fiecare video – ochiul meu mut,

Font caligrafic, naturi melancoline –

Tot ce-am simțit, în tăcere-am făcut.

Și dacă te-ntrebi cine sunt, ce visez,

Sunt "Mică poetă" ... Eu ard, și creez. 

Buburuza cea micuță

Are fustiță drăguță,

Un maiou cu bulinele...

Ochelari cu două stele.

Uite că sosește vara,

A plecat și primăvara,

La bunica v-om pleca,

Cireșele v-om mânca...

Că și ele au bulinele,

Înăuntru sâmburele,

Fix ca bulinele mele,

Dar mai vreau și căpșunele...

(A.Țurcanu

Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.

Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?

De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?

De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?

Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.

Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,

atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.

Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,

dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.

Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.

Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.

Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou

ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.

Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,

poate o să învăț să trăiesc fără tine…

Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.

Și ecourile dorului…

ele nu mor niciodată.

Draga jurnalule.... azi iar e frig 

Ploua și afara și în sufletel 

Deși ochii nu pling

Sufletul nu mi-e de oțel...

Draga jurnalule îți scriu din nou...

De ce e asa greu sa trăiești ?!

Cind durerea suna în ecou

Iar totuși tinzi sa supraviețuiești.

Draga jurnalule iar stau în fata ta ...

Nu vreau sa ma mai plâng

Nu-mi mai blestem soarta...

Încerc sa lupt , nu voi renunța !

E o umbră?

Un miraj?!

Un ecou,

Sau un viraj?

Temniță

Sau libertate?

Fericire

Sau păcate?

Umbra-n suflet,

Sau e casă?

Rană... sau

Momeala-n plasă?

E și miere

Și durere,

E și chin,

Dar și plăcere.

E și soare,

E și beznă,

E și rana mea

Pe gleznă...

Eu un gând

La răsărit,

Dar și omul...

Cel iubit !