Poems in the same category
Umbra nopții
Nu caut prințul fermecat
Ca alte fete ce l-au așteptat
Vreau unul pe motocicletă
Cu o cameră roșie secretă
Poate ca a lui Christian Grey
Să experimentez regula de trei
Cu o privire care divagă
"Pentru tine voi arde lumea întreagă!"
Tatuaje și zâmbet criminal
Să dețină un sărut mortal
O umbră a nopții întunecate
Cu un dosar plin de păcate
E antieroul meu preferat
Acest tip de bărbat
Efectul acela sonor
"Atinge-o și te omor!"
Posesiv și gelos
Poate și nemilos
În cărți îl întâlnesc
Dar în realitate unde-l găsesc?
Sunt o fată cu cărți
Care trăiește mii de vieți
Am nevoie de băiatul cu motocicletă
Ca fantezia să fie completă.
Să recreem scenele mele favorite
Mă refer la cele explicite
Am mii de idei
Fă cu mine ce vrei!
Accept orice nebunie
Cătușe, cravată sau funie?
Nu contează, oferă-mi plăcere
Altceva nu-ți pot cere.
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Speranța
Mulțumesc că ești cu mine
Și că mă iubești ,
Aveam nevoie de tine
Și ai apărut de nicăieri ,
Îmi pierdusem orice speranță
Că voi găsi pe cineva ,să mă iubească ,
Așa cum sunt eu, ciudata,
Aveam nevoie de tine, in viața mea ,
Să o faci mai frumoasa ,
Să simt cu adevărat ce e iubirea.
Nu e chioară
Stau... Ascult Alternosfera
Mă gândesc la Marinela.
Și vreau să scriu o poezie
Despre a noastră drumeție.
A început tot c-o minciună
Cum că iubirea este chioară.
Dar eu ne vedeam împreună,
Liniștind aceeași vioară.
I-am furat din ochi frumusețea
Și ea să fure ceva și-ar fi dorit
Căutând dezgolită tristețea
Doar titre necitite a gasit.
Am învățat ca iubirea moare
Și recunosc, e vina mea.
Numărând in petale fără culoare
Eu n-o mai vreau deja.
Nu există sfârșit perfect
O să verific cand-oi fi bătrân.
Poate, când ceva începe
Doar sfârșituri mai rămân.
O zi de vară
Pornește-un vânt de vară
Suflând apleacă lanul
Se-ndreaptă către munte
Cântând se mișcă ramul
Coboar-apoi spre mare
Ușor împinge valul
Plimbându-se în cercuri
Șoptind atinge malul
Prin apele sărate
Înoată-n lung delfinii
Sărind pe lângă barcă
Încântă pasagerii
Plutind fără de teamă
Se-arată pescărușii
Așteteaptă-n zbor pomană
Să prindă pufuleții
Din papură și trestii
Se-aude hărmălaie
Orăcăie brotacii
Tot cântă din cimpoaie
Apar și cormoranii
Egretele-s vioaie
Ascund în cuib mezinii
Se-arată-n ceruri ploaie
Pe câmp rotesc ciulinii
Uscat pământul doare
Oftează mărăcinii
De apă setea-i mare
Furtuna răbufnește
În zări norii se-nfoaie
Stihia se pornește
Ne-ascundem în odaie
Privim de la ferestre
Spectacol de șuvoaie
Imagini de poveste
Curg apele puhoaie
Structurile terestre
Topindu-se se-nmoaie
Răsună-n cer orchestre
Prin nori lucesc văpaie
De-odată se oprește
Fug norii în convoaie
Apar crâmpeie-albastre
Lumina se înfoaie
Un soare dogorește
Cad razele greoaie
Grădina înflorește
Petale-n evantaie
Spre seară vine luna
Căldura se înmoaie
Ieșim cu toți-afară
Să facem o plimbare
Curând răsare noapte
Lumina se îndoaie
Adorm și cântăreții
E liniște-n zăvoaie
Umbre și cuvinte
Și, deodată, în linistea adâncă
Două inimi bat vibrează încet
Trei cuvinte rascolite,
cad stancă
Cu brutalitatea unui cărturar inert
Diluviul secundelor recente
În scurta lor mișcare pe atlaz,
Cuprinde camera, pe nesimțite
În răstimpul de extaz.
Martor la întregul joc
Eul meu privea neputincios
La mine și la a mea ființă
Al meu surâs și-al meu noroc,
Rămân pe apă ca pe foc
Râmân un sublim oximoron
În celebrul vis drept cântăreț afon.
În teatrul gol gându-mi fuge către public
Și așa, timpul, a încremenit, fatidic.
Dar tu esti prea sus demon angelic
Ce-n sinea-ti porți adâncul adâncurilor
Prăpastia unui răsărit mojic
Un atentat la sărutul dimineților
Un Seth al nopților piramidale
Pe sub porții,
blesteme,
Zbori printre gânduri
Între rândurile mele .
Umbra nopții
Nu caut prințul fermecat
Ca alte fete ce l-au așteptat
Vreau unul pe motocicletă
Cu o cameră roșie secretă
Poate ca a lui Christian Grey
Să experimentez regula de trei
Cu o privire care divagă
"Pentru tine voi arde lumea întreagă!"
Tatuaje și zâmbet criminal
Să dețină un sărut mortal
O umbră a nopții întunecate
Cu un dosar plin de păcate
E antieroul meu preferat
Acest tip de bărbat
Efectul acela sonor
"Atinge-o și te omor!"
Posesiv și gelos
Poate și nemilos
În cărți îl întâlnesc
Dar în realitate unde-l găsesc?
Sunt o fată cu cărți
Care trăiește mii de vieți
Am nevoie de băiatul cu motocicletă
Ca fantezia să fie completă.
Să recreem scenele mele favorite
Mă refer la cele explicite
Am mii de idei
Fă cu mine ce vrei!
Accept orice nebunie
Cătușe, cravată sau funie?
Nu contează, oferă-mi plăcere
Altceva nu-ți pot cere.
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Speranța
Mulțumesc că ești cu mine
Și că mă iubești ,
Aveam nevoie de tine
Și ai apărut de nicăieri ,
Îmi pierdusem orice speranță
Că voi găsi pe cineva ,să mă iubească ,
Așa cum sunt eu, ciudata,
Aveam nevoie de tine, in viața mea ,
Să o faci mai frumoasa ,
Să simt cu adevărat ce e iubirea.
Nu e chioară
Stau... Ascult Alternosfera
Mă gândesc la Marinela.
Și vreau să scriu o poezie
Despre a noastră drumeție.
A început tot c-o minciună
Cum că iubirea este chioară.
Dar eu ne vedeam împreună,
Liniștind aceeași vioară.
I-am furat din ochi frumusețea
Și ea să fure ceva și-ar fi dorit
Căutând dezgolită tristețea
Doar titre necitite a gasit.
Am învățat ca iubirea moare
Și recunosc, e vina mea.
Numărând in petale fără culoare
Eu n-o mai vreau deja.
Nu există sfârșit perfect
O să verific cand-oi fi bătrân.
Poate, când ceva începe
Doar sfârșituri mai rămân.
O zi de vară
Pornește-un vânt de vară
Suflând apleacă lanul
Se-ndreaptă către munte
Cântând se mișcă ramul
Coboar-apoi spre mare
Ușor împinge valul
Plimbându-se în cercuri
Șoptind atinge malul
Prin apele sărate
Înoată-n lung delfinii
Sărind pe lângă barcă
Încântă pasagerii
Plutind fără de teamă
Se-arată pescărușii
Așteteaptă-n zbor pomană
Să prindă pufuleții
Din papură și trestii
Se-aude hărmălaie
Orăcăie brotacii
Tot cântă din cimpoaie
Apar și cormoranii
Egretele-s vioaie
Ascund în cuib mezinii
Se-arată-n ceruri ploaie
Pe câmp rotesc ciulinii
Uscat pământul doare
Oftează mărăcinii
De apă setea-i mare
Furtuna răbufnește
În zări norii se-nfoaie
Stihia se pornește
Ne-ascundem în odaie
Privim de la ferestre
Spectacol de șuvoaie
Imagini de poveste
Curg apele puhoaie
Structurile terestre
Topindu-se se-nmoaie
Răsună-n cer orchestre
Prin nori lucesc văpaie
De-odată se oprește
Fug norii în convoaie
Apar crâmpeie-albastre
Lumina se înfoaie
Un soare dogorește
Cad razele greoaie
Grădina înflorește
Petale-n evantaie
Spre seară vine luna
Căldura se înmoaie
Ieșim cu toți-afară
Să facem o plimbare
Curând răsare noapte
Lumina se îndoaie
Adorm și cântăreții
E liniște-n zăvoaie
Umbre și cuvinte
Și, deodată, în linistea adâncă
Două inimi bat vibrează încet
Trei cuvinte rascolite,
cad stancă
Cu brutalitatea unui cărturar inert
Diluviul secundelor recente
În scurta lor mișcare pe atlaz,
Cuprinde camera, pe nesimțite
În răstimpul de extaz.
Martor la întregul joc
Eul meu privea neputincios
La mine și la a mea ființă
Al meu surâs și-al meu noroc,
Rămân pe apă ca pe foc
Râmân un sublim oximoron
În celebrul vis drept cântăreț afon.
În teatrul gol gându-mi fuge către public
Și așa, timpul, a încremenit, fatidic.
Dar tu esti prea sus demon angelic
Ce-n sinea-ti porți adâncul adâncurilor
Prăpastia unui răsărit mojic
Un atentat la sărutul dimineților
Un Seth al nopților piramidale
Pe sub porții,
blesteme,
Zbori printre gânduri
Între rândurile mele .
Other poems by the author
Te ador ❤️
E seara ... Și tu ma aștepți ...
La intrarea în casa se simte miros de crini ...
Mă apropii , tu îmi repeți...
Ca îmi adori ochii mei pelerini
Chiar dacă te caut doar pe tine mereu....
Iar privindu te în ochii tai pătrunzători
Care îmi trezesc cei mai puternici fiori ...
Deja nu am nevoie de nimic....
Nici de flori....Am nevoie doar să mă atingi....
O îmbrățișare.... Să mă topesc ca un fulg ....
Chiar dacă după voi arde pe rug...._
Ochii tai îmi sunt făcliile care mă conduc spre univers... Ceva nemaipomenit...
Iar gândul meu e la foame... Foame de tine
A.Turcanu
@reper
Să ma citiți....
„Să mă citiți în vers”
de A.Turcanu
De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,
Când pomii plâng și frunza nu mai spune,
Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,
Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.
Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,
Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —
Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,
Și-un vers din mine, spus încet, târziu.
Nu vreau coroane grele, ruginite,
Ci o tăcere-n care să-ncăpem —
Să-mi citiți poemele rostite
Ca pe-o icoană scrisă din blestem.
Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,
Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —
Citiți-mi gândul, nu doar poezia,
Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.
Să nu veniți cu slove de-nvățate,
Ci cu o inimă ce-a înțeles —
Că eu am ars în nopți neumblate
Și m-am făcut, încet, un singur vers.
Lăsați-mi lângă cruce o privire
Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —
Am fost o rană plină de iubire
Ce a rămas doar liră-n poezie.
Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,
Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —
Acolo sunt… în vers și în tăcere —
Semnez cu sufletul:
"Mica Poetă", tăcută și nebună.
A fost dată....
A fost o dată ca-n povești
A fost o dată ca-n povești,
O viață minunată,
Când oamenii se mai vedeau,
Prin drum și pe la poartă.
Când oamenii se întâlneau
La veselii și șezători,
Iar fete și băieți jucau,
La hore până-n zori...
Copii până târziu jucau
De-a ascunselea pe-afară,
Și nu conta că-s la oraș
Sau poate, de la țară...
Faceam o gălăgie, Doamne,
Mereu babe ne certau,
Și în suflet realizau
Că copiii se distrau...
Da, ce șotii mai făceam,
Fugeam de acasă,
În ripa ne scăldam,
Boboceii de atâtea ori,
Noi i-am pierdut,
Când ne trimiteau părinții
Pe iarba la păscut!
Din nisip castele
Noi vara construiam,
Câte trăiri, emoții,
Momente noi aveam...
Băieții construiau căsuțe,
Singuri în copaci!
Sculptau locuri frumoase
Din rachite, fagi.
Acoperiș din stuf sau paie
Să ne putem ascunde,
Când vine câte-o ploaie...
Mi-e milă de copiii
Ce cresc azi, acum...
Că n-au trăit emoții
La joaca de "în drum".
Nu știu de "baba oarbă"
Ce seara o jucam,
Și pereche la papuci
Jucând le căutam.
Nimic nu poate fi ca înainte,
Și vara ne era
Cu mult mai fierbinte!
Pe dealuri, pe câmpii
Nici iarba nu creștea,
Animalele iarba o pășteau.
În livadă adesea, noi ne jucam
Cu prune dulci, mereu ne alintam,
În pădure, după flori alese...
Văzut-am animale,
Multe și diverse...
Și o căprioară
Acasă am avut!
Fincă micuță,
Rănită s-a pierdut...
Am văzut și lanuri
De ghiocei cândva,
Iar voi nu știu dacă
O să-i vedeți, cândva.
Pădurea cea de brazi
Astăzi s-a uscat,
Cărările pădurii
Azi s-au astupat.
Oamenii n-au timp
Să le mai pășească,
Pe internet ore în șir,
Reitingul să-și crească.
Cu fetele ne întâlneam,
Cosite la păpuși noi împleteam...
Azi rar de tot ne salutăm
Decât pe internet, când mai intrăm...
Nimic nu realizăm...
Nimic nu ne mai povestim...
Emoții, sentimente
Noi nu mai trăim!
Nu auzim nici cântec
De păsări primăvara...
Nu știm ce e picnic
Familial vara...
Cum e să zburi
Vara pe câmpie,
Cum să mănânci un strugure,
Toamna de la vie...
Balada pentru cel ce n-a mai fost
Baladă pentru cel ce n-a mai fost
(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)
Nu ți-am scris când tăcerile strigau,
Când umbrele tale dansau prin perdele —
Doar am învățat să respir lipsa ta,
Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.
A venit aseară vântul, o umbră,
Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:
„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,
Cum zâmbești când durerea s-a prins.
Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,
Să le poarte pe drumuri străine,
Să nu mai știe nimeni că dor,
Că încă port numele tău în mine.
N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.
Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —
Dar port în mine un cântec fără glas,
Un ecou de tine, nedescris.
Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,
Blândă, dar adâncă, ca un legământ,
Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,
Una fără întoarceri, fără cuvânt.”
Stelele – candele oarbe, fără foc,
Luna – o corabie ce-și plânge drumul,
Și cerul e gol, fără tine-n el,
Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.
Frunza tremură pe ram ca dorul meu,
Sub fiecare bătaie de vânt —
Tremură, dar nu cade…
Așa cum nici eu nu renunț.
Am păstrat locul tău la fereastra vieții,
De parcă te-ai fi întors vreodată,
Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,
Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.
Și dacă vreodată vei trece prin gând,
Ca o umbră de frunză în visul tăcut,
Să știi că aici, în inima mea care tace,
Ești încă… neșters, netrecut, neminut.
Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —
Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,
Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,
Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.
A.Turcanu
Să ma citiți....
„Să mă citiți în vers”
de A.Turcanu
De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,
Când pomii plâng și frunza nu mai spune,
Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,
Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.
Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,
Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —
Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,
Și-un vers din mine, spus încet, târziu.
Nu vreau coroane grele, ruginite,
Ci o tăcere-n care să-ncăpem —
Să-mi citiți poemele rostite
Ca pe-o icoană scrisă din blestem.
Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,
Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —
Citiți-mi gândul, nu doar poezia,
Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.
Să nu veniți cu slove de-nvățate,
Ci cu o inimă ce-a înțeles —
Că eu am ars în nopți neumblate
Și m-am făcut, încet, un singur vers.
Lăsați-mi lângă cruce o privire
Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —
Am fost o rană plină de iubire
Ce a rămas doar liră-n poezie.
Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,
Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —
Acolo sunt… în vers și în tăcere —
Semnez cu sufletul:
"Mica Poetă", tăcută și nebună.
Te ador ❤️
E seara ... Și tu ma aștepți ...
La intrarea în casa se simte miros de crini ...
Mă apropii , tu îmi repeți...
Ca îmi adori ochii mei pelerini
Chiar dacă te caut doar pe tine mereu....
Iar privindu te în ochii tai pătrunzători
Care îmi trezesc cei mai puternici fiori ...
Deja nu am nevoie de nimic....
Nici de flori....Am nevoie doar să mă atingi....
O îmbrățișare.... Să mă topesc ca un fulg ....
Chiar dacă după voi arde pe rug...._
Ochii tai îmi sunt făcliile care mă conduc spre univers... Ceva nemaipomenit...
Iar gândul meu e la foame... Foame de tine
A.Turcanu
@reper
Să ma citiți....
„Să mă citiți în vers”
de A.Turcanu
De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,
Când pomii plâng și frunza nu mai spune,
Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,
Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.
Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,
Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —
Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,
Și-un vers din mine, spus încet, târziu.
Nu vreau coroane grele, ruginite,
Ci o tăcere-n care să-ncăpem —
Să-mi citiți poemele rostite
Ca pe-o icoană scrisă din blestem.
Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,
Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —
Citiți-mi gândul, nu doar poezia,
Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.
Să nu veniți cu slove de-nvățate,
Ci cu o inimă ce-a înțeles —
Că eu am ars în nopți neumblate
Și m-am făcut, încet, un singur vers.
Lăsați-mi lângă cruce o privire
Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —
Am fost o rană plină de iubire
Ce a rămas doar liră-n poezie.
Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,
Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —
Acolo sunt… în vers și în tăcere —
Semnez cu sufletul:
"Mica Poetă", tăcută și nebună.
A fost dată....
A fost o dată ca-n povești
A fost o dată ca-n povești,
O viață minunată,
Când oamenii se mai vedeau,
Prin drum și pe la poartă.
Când oamenii se întâlneau
La veselii și șezători,
Iar fete și băieți jucau,
La hore până-n zori...
Copii până târziu jucau
De-a ascunselea pe-afară,
Și nu conta că-s la oraș
Sau poate, de la țară...
Faceam o gălăgie, Doamne,
Mereu babe ne certau,
Și în suflet realizau
Că copiii se distrau...
Da, ce șotii mai făceam,
Fugeam de acasă,
În ripa ne scăldam,
Boboceii de atâtea ori,
Noi i-am pierdut,
Când ne trimiteau părinții
Pe iarba la păscut!
Din nisip castele
Noi vara construiam,
Câte trăiri, emoții,
Momente noi aveam...
Băieții construiau căsuțe,
Singuri în copaci!
Sculptau locuri frumoase
Din rachite, fagi.
Acoperiș din stuf sau paie
Să ne putem ascunde,
Când vine câte-o ploaie...
Mi-e milă de copiii
Ce cresc azi, acum...
Că n-au trăit emoții
La joaca de "în drum".
Nu știu de "baba oarbă"
Ce seara o jucam,
Și pereche la papuci
Jucând le căutam.
Nimic nu poate fi ca înainte,
Și vara ne era
Cu mult mai fierbinte!
Pe dealuri, pe câmpii
Nici iarba nu creștea,
Animalele iarba o pășteau.
În livadă adesea, noi ne jucam
Cu prune dulci, mereu ne alintam,
În pădure, după flori alese...
Văzut-am animale,
Multe și diverse...
Și o căprioară
Acasă am avut!
Fincă micuță,
Rănită s-a pierdut...
Am văzut și lanuri
De ghiocei cândva,
Iar voi nu știu dacă
O să-i vedeți, cândva.
Pădurea cea de brazi
Astăzi s-a uscat,
Cărările pădurii
Azi s-au astupat.
Oamenii n-au timp
Să le mai pășească,
Pe internet ore în șir,
Reitingul să-și crească.
Cu fetele ne întâlneam,
Cosite la păpuși noi împleteam...
Azi rar de tot ne salutăm
Decât pe internet, când mai intrăm...
Nimic nu realizăm...
Nimic nu ne mai povestim...
Emoții, sentimente
Noi nu mai trăim!
Nu auzim nici cântec
De păsări primăvara...
Nu știm ce e picnic
Familial vara...
Cum e să zburi
Vara pe câmpie,
Cum să mănânci un strugure,
Toamna de la vie...
Balada pentru cel ce n-a mai fost
Baladă pentru cel ce n-a mai fost
(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)
Nu ți-am scris când tăcerile strigau,
Când umbrele tale dansau prin perdele —
Doar am învățat să respir lipsa ta,
Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.
A venit aseară vântul, o umbră,
Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:
„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,
Cum zâmbești când durerea s-a prins.
Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,
Să le poarte pe drumuri străine,
Să nu mai știe nimeni că dor,
Că încă port numele tău în mine.
N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.
Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —
Dar port în mine un cântec fără glas,
Un ecou de tine, nedescris.
Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,
Blândă, dar adâncă, ca un legământ,
Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,
Una fără întoarceri, fără cuvânt.”
Stelele – candele oarbe, fără foc,
Luna – o corabie ce-și plânge drumul,
Și cerul e gol, fără tine-n el,
Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.
Frunza tremură pe ram ca dorul meu,
Sub fiecare bătaie de vânt —
Tremură, dar nu cade…
Așa cum nici eu nu renunț.
Am păstrat locul tău la fereastra vieții,
De parcă te-ai fi întors vreodată,
Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,
Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.
Și dacă vreodată vei trece prin gând,
Ca o umbră de frunză în visul tăcut,
Să știi că aici, în inima mea care tace,
Ești încă… neșters, netrecut, neminut.
Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —
Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,
Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,
Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.
A.Turcanu
Să ma citiți....
„Să mă citiți în vers”
de A.Turcanu
De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,
Când pomii plâng și frunza nu mai spune,
Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,
Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.
Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,
Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —
Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,
Și-un vers din mine, spus încet, târziu.
Nu vreau coroane grele, ruginite,
Ci o tăcere-n care să-ncăpem —
Să-mi citiți poemele rostite
Ca pe-o icoană scrisă din blestem.
Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,
Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —
Citiți-mi gândul, nu doar poezia,
Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.
Să nu veniți cu slove de-nvățate,
Ci cu o inimă ce-a înțeles —
Că eu am ars în nopți neumblate
Și m-am făcut, încet, un singur vers.
Lăsați-mi lângă cruce o privire
Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —
Am fost o rană plină de iubire
Ce a rămas doar liră-n poezie.
Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,
Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —
Acolo sunt… în vers și în tăcere —
Semnez cu sufletul:
"Mica Poetă", tăcută și nebună.