Absent

Te caut în noapte și nu te găsesc

Ești doar o lumină ce stinge o rază,

Din tot ce-am iubit și tot ce trăiesc,

A mai rămas o inimă trează.

Vorbesc cu cerul și cu tăceri,

Răspunsul tău e doar o sclipire,

Un simplu „acum” lipsit de „ieri”,

O rece și lentă despărțire.

Privesc spre boltă și strig în zadar,

Ești doar un ecou ce piere în zare,

Din tot ce-am fost a rămas un amar,

O lungă și mută plecare.

Cel mai mult nu m-a durut plecarea ta, ci felul în care ai rămas. fără să mai fii cu adevărat aici

Privirea ta a devenit rece, iar iubirea noastră s-a stins ca o lumânare uitată în vânt.

Euî ncă îti vorbeam cu inima, dar tu ascultai cu nepăsare, ca si cum dragostea mea ar fi fost doar un zgomot îndepărtat.

Si atunci am înteles că uneori iubirea nu moare din ură, ci din linistea aceea grea în care unul iubeste iar celălalt. nu mai simte nimic.

La adăpost de vânturi ,suflet tu faci popas

Bezmetic de nesomn prin noapte tu pășești

De rău ai vrea să urli dar ești lipsit de glas

Respiri doar agonie ,nu știi nici de trăiești.

Ți-e palidă privirea de temere și spaimă

În focul disperării simți doară cum te pierzi

Când obosești de fugă ,te furișezi în taină

Îți faci o rugăciune spre visul ce îl crezi.

E visul doar spre bine ,să ai curaj să speri

Să poți avea scăpare ,să evadezi spre viață

Să scapi de gânduri rele în care doar disperi

Să te agați cu dinții de tot ce crezi speranță.

Sub dușuri reci te minți și cauți alinare

Măcar o mângâiere ai vrea să poți simți

Un tremur te apucă ,te simți fără scăpare

În minte pui speranțe spre nu a rătăci.

În întrebări deșarte cauți certe răspunsuri

De ce nu este simplu să primești ce oferi

Iubirea și căldura pierdute fac pe gânduri

În fuga ta prin noapte tu liniște doar ceri.

Minciuni nevinovate în adevăr fac rană

Te minți și minți crezând că totul va fi bine

În toiul spaimei reci te simți ca și o stană

Să pleci ,să îți revii ,va ține doar de tine.

O rază de lumină doar speri să poți vedea

Un răsărit de soare pe noaptea vieții crude

Din gheare ale fricii te zbați spre a scăpa

Doar liniște să simți ,când ploaia să te ude.

Cu aripile foarte grele

Sub norii negri și înalți

Speranțe false ale mele

Culcușul cald vă ferecați.

În calea ploii repede și reci

Nicicum nu reușiți a face față

Pe cerul ce îi pierdut pe poteci

Vă agățați cu temere de viață.

Văzduhul doară vă e cuib ,

Cu toate gânduri ale mele

A-ți făurit și ridicat coșciug

Ce odihnește printre stele.

De mine parcă prea departe

În căutări mereu vă regăsiți

În viața mea este doar noapte

Spre zori îs așteptări să reveniți.

Dar amăgirea e destul de mare

Simțirea îi greoaie și beteagă

Și mintea strigă de mă doare

Nu vrea nicicum să înțeleagă.

Mi-i trupul apăsat și obosit

Sunt doar o pierdută nălucă

Rămas ,până și dorul de iubit

Caută clipa , să se tot ducă.

Discern abia ,foarte puțin

Aș vrea ,doresc de e să vină

Un semn de sus ,poate divin

Să pot dormi și să am tihnă.

Ai aruncat cu pietre-n mine

Crezând că tu ești mai presus,

Călcandu-mi sufletu-n picioare 

Ignorând ce-a fost frumos...

Ai aruncat cu vorbe grele

Fără să te gandesti deloc,

Că lovind cu ură-n mine

Loviturile cândva...se-ntorc!

M-ai judecat că nu ai înțeles 

Că am ținut la tine într-un fel,

Și ai scuipat cu răutate

Tristețea peste chipul meu...

De m-ai privi  preț de o clipă

Cum ochii mi-s nefericiți și stinsi 

Ai zări negreșit  durerea scumpă 

Ce nu-ți doresc în veci s-o simti...

Urc pe o scară cu baza în sus,

Acum îmi explic oblonul deschis.

Cerul de smoală, în flăcări ascuns,

Atrage o molie spre focul încins.

Urc pe o scară, cu treptele rupte,

Acum îmi explic de ce mă opresc.

Ceru-i în jos, liliecii sunt sute

Cu capul în sus, cam nefiresc.

Urc pe o scară cu vârful in jos,

Acum îmi explic de ce mă afund.

Cerul mai mic se vede pe dos,

Pănâ-n adâncuri, până-n străfund.


 Tudor Florian, 19 februarie 2026

Ea plânge-n taină, dar în lume-i zâmbet,

și-și poartă frica-n suflet, fără glas,

își pune peste răni același cântec,

și merge înainte, pas cu pas.

Ea poartă casa, grijile și dorul,

și pentru toți găsește câte-un "pot”,

își lasă pentru mâine plânsul, golul,

căci s-a obișnuit să ducă tot

E emotivă ,ei spun că e prea slabă,

dar n-au văzut-o când a rezistat,

când, deși frântă, s-a ridicat din grabă

și-a mers mai departe, deși a sângerat

Iar omul care-ar trebui s-o apere

îi poate face casa un coșmar,

când palma ce-ar fi trebuit s-o mângâie

se schimbă într-un gest rece si amar

Dar vine ziua când își șterge fața,

își ia curajul strâns în piept și pleacă,

și-nvață, după ani în care-a fost frântă,

că viața ei nu-i dată ca să tacă.

Că nu e slabă pentru că simte,

nici vinovată pentru ce-a îndurat;

o femeie poate plânge printre frici,

și totuși să rămână de neclintit

O dovadă că România este divizaă 

Unii își caută locații prin lumea depărtată,

Locuri exzotice la capăt de lume, excroci, mari afaceriști,

Și e vremea culegătorilor navetiști cu ochi triști...

Eu îmi fac bagajul, îmi pun curajul în valiză,

Plec iar prin străini, ca să strâng un ban,

Bunicii cu fața în lacrimi, promit, că va fi bine...

Pleacă, fata mea, poate la anul, vom ieși din criză...

Anii trec, luând verile cu ei, concediul nu mai vine,

Așa rtăiesc Românii, cei mai mulți, de azi pe mâine,

Abisul, ne desparte, sărăcia politicii îi priește

Dezastru ce ne așteaptă zilnic crește...crește...