Nenatural

Am învățat să-mi port pe dinăuntru
tot ce ar vrea să iasă la lumină,
să pun un lacăt pe fiecare gând
și cheia s-o arunc într-o fântână.
Ce simt ascund, sau poate uit anume,
mă fac că nu mai știu ce doare,
îmi spun domol povești cu voci străine
și-ncerc să cred în ele — spre uitare.
Ce am de spus rămâne nerostit,
cuvinte înghițite la o masă,
tăcerea mea a devenit un fel
de-a fi in casa fără a fi acasă.
Și chiar și ce iubesc - iubesc distant,
cu mâinile ținute lângă trup,
de teamă că, de le-aș ridica spre tine,
ar da pe față tot ce-n mine-astup.
Așa trăiesc acum, întors pe dos:
ca râul care urcă lin spre munte,
ca ploaia care se întoarce-n cer,
nenatural, ca nu cumva să te inunde.


Category: Sad poems

All author's poems: NicOnic poezii.online Nenatural

Date of posting: 30 July

Timp de citire: ~2 min.

Views: 438

Log in and comment!

Other poems by the author

Spune-mi

Spune-mi, ce culoare are părul tău
atunci când vântul te mângâie -
eu zic că are culoarea dimineților noastre,
când te trezești lângă mine
și nu te grăbești să pleci,
pentru că nicăieri nu e mai bine ca aici.

Spune-mi, cum cad fulgii de zăpadă
atunci când lângă tine
este doar cartea neterminată,
începută demult, de pe vremea în care erai doar tu?
Eu știu cum: blând și domol,
pentru că nu mai citești singur.
Sunt semnul de carte
pe care l-ai lăsat nevăzut între pagini
și pe care nu-l mai scoți nici atunci când o citești.

Nu am nevoie de răspunsuri.
Le știu deja
din felul în care îmi rostești numele
ca pe o certitudine,
din mâna ta care o găsește pe a mea
fără să o caute,
din liniștea noastră
care nu e goală,
ci plină de tot ce nu mai trebuie spus.

Sunt frumoasă în ochii tăi
și mică în brațele tale,
și tu mă iei întreagă,
cu toamnele și primăverile mele,
cu toate culorile
pe care doar tu le vezi dimineața.

Tu ești anotimpul meu de rezervă,
cel în care înfloresc
chiar și atunci când ninge cu soare
sau plouă senin.

Așa că nu-mi spune nimic.
Rămâi.
Terminăm cartea împreună.

More ...

Ziua în care am murit

În ziua în care am murit
nu a sunat niciun clopot.
Soarele a răsărit la fel,
cafeaua s-a răcit la fel,
doar eu am rămas în urmă,
ca o haină uitată pe un scaun.

Am murit încet, pe dinăuntru,
cu fiecare cuvânt înghițit,
cu fiecare „sunt bine” spus
cu buzele altcuiva.
M-am învățat să tac
până când tăcerea a început
să vorbească în locul meu.

Las în urmă o fată care râdea
fără să ceară voie,
care știa cum îi sună numele
rostit de cineva drag.
O las acolo, în fotografii,
și nu mai știu drumul înapoi spre ea.

Acum sunt între,
nici ce am fost, nici ce voi fi,
o crisalidă care nu știe
dacă dinăuntru va ieși lumina
sau mai mult întuneric.
Nu știu ce vine.
Știu doar că doare schimbarea
ca un pantof prea strâmt.

Singurătatea mea are ziduri moi,
mă afund în ea ca într-o apă
care nu e nici rece, nici caldă,
doar adâncă.
Mintea mea, odată casă,
a devenit un labirint
cu ușile încuiate pe dinăuntru.
Eu țin cheile,
dar nu-mi mai amintesc la ce folosesc.

Totuși,
în colțul cel mai ascuns din mine
ceva încă așteaptă.
O lumină, oricât de mică.
O mână pe umăr.
Cineva care să-mi spună
„te văd, chiar și așa,
mai ales așa”.

Poate că ziua în care am murit
nu e un sfârșit,
ci doar noaptea dinaintea
unei dimineți pe care încă n-o văd.
Și eu, cea care a rămas,
încă ascult după pașii ei.

More ...

Imi amintesc

Era o vreme când așteptam octombrie
ca pe o scrisoare de la cineva drag.
Deschideam fereastra dimineața
doar ca să trag în piept
mirosul acela de ploaie rece,
de pământ ud și frunze lipite de caldarâm.

Iubeam cerul căzut jos, de plumb,
care nu-mi cerea să fiu veselă.
Iubeam cum lumea se strângea în ea însăși,
cum orașul își trăgea gulerul pe urechi
și felinarele se aprindeau mai devreme,
parcă doar pentru mine.

Mi se părea că tristețea aceea blândă
era, de fapt, o odihnă:
singurul anotimp care nu se grăbea,
care mă lăsa să tac
și să fiu, pur și simplu, acolo.

Nu s-a pierdut nimic.
Ploaia încă știe drumul spre fereastra mea.
Am să ies într-o seară, fără umbrelă,
să respir adânc.
Poate că toamna
mă va recunoaște prima.

More ...

Toamna din mine

Cerul e atât de albastru
încât mă doare să-l privesc -
o seninătate care nu-mi seamănă,
în timp ce eu, pe dedesubt,
ruginesc încet, frumos,
ca frunzele care știu să cadă cu grație.

Soarele încă mă mângâie pe obraz,
blând, ca o promisiune ținută pe jumătate,
și eu îl las,
așa cum lași pe cineva să te atingă
fără să te cunoască.

Toamna se simte altfel
când porți singurătatea în piept
ca pe o a doua inimă,
una tăcută, care bate doar pentru ea.
Atunci vezi cum pleacă păsările
și înțelegi că nu tu ai rămas -
ci ele au știut să plece.

Viața încetinește,
liniștea se așează peste mine
ca o pânză fină,
și rămân doar eu,
închisă în infinitul meu de gânduri,
cu emoții atât de multe
încât nu-ncap în cuvinte,
stârnite de cei pe care îi iubesc
și care mă privesc
fără să vadă până unde sunt...

Delicată ca lumina de septembrie
și complicată ca umbrele ei lungi.
Sunt frumoasă în felul în care e frumoasă toamna -
cu o tristețe care nu strică nimic,
ci doar adâncește.

Și zilele vesele, și cele triste
îmi șoptesc același adevăr:
oricât de mulți oameni m-ar înconjura,
oricât de iubită aș fi,
sunt singură -
o femeie făcută din nuanțe
pe care nimeni nu le vede pe toate,
pierdută cu grație,
printre frunzele ruginii.

More ...

Culorile copilariei

Îmi amintesc un cer

care nu se oprea deasupra casei,

ci cobora până la genunchi

și mă lua în brațe.

Cerul acesta avea un albastru pe care nu l-am mai găsit nicăieri,

nici în mări, nici în ochii celor pe care i-am iubit,

un albastru crud, ca laptele de dimineață,

pe care îl beam cu privirea până mă îmbătam de lumină.

Infinitul locuia atunci la capătul uliței.

Știam exact unde e: după salcâmul bătrân,

acolo unde praful se făcea aur

și drumul își pierdea numele.

Nu am ajuns niciodată până la el

Dar nici nu era nevoie.

Îmi era de ajuns să știu că există.

Eram mică și totul avea o alta insemnatate:

Un mac era o inimă smulsă din pământ.

O păpușă de cârpă purta în ea toate tainele unei mame.

O panglică pierdută era o tragedie,

iar o cireașă coaptă, o sărbătoare

pentru care pământul își îmbrăca hainele de duminică.

Zilele erau lungi ca niște râuri

în care intram desculță dimineața

și ieșeam abia la apus,

cu părul ud de soare

și cu sufletul plin până la buze.

Acum timpul curge prin mine ca nisipul printr-o mână obosită...

Mă grăbesc spre lucruri care nu mă așteaptă.

Privesc cerul doar ca să văd dacă plouă.

Și nu mai am răbdare,

nici măcar atât cât îți trebuie

ca să întorci capul

spre fetița care stă în urma mea,

în rochița ei cu buline,

ținând în palme, ca pe o pasăre rănită,

toată culoarea pe care am pierdut-o.

 

More ...

Poems in the same category

Minciună dulceagă

Înc-o lacrimă curge,
Înc-o inimă se străpunge,
Încă un sentiment ucis
Și un scenariu interzis.

Interzis propriei persoane
Închis undeva în miile de gânduri,
Să nu fie găsit și amintit
Din nou simțit ca și retrăit.

Te minți că n-ai pățit
Sperând că nu vei mai simți nimic,
Chiar dacă totu-i nimicit
Și momentu-i încontinuu regândit.

Cauți raza dintre nori
Tot crezând că-și va reveni,
Dar încetează, nu te mai minți
Tot mereu cu basme de copii.

More ...

Nu aveţi

Nu aveţi încredere în mine, Căci sunt un sărman invalid? Fără de principii şi opinii, Ca un mucenic zidit într-un zid. Dar sunt mulţi aşa ca mine Fără trecut, prezent şi viitor, Şi ştiţi aceasta atât de bine, Voi regi fără de popor! poezie de Vladimir Potlog

More ...

Iubirea nu e veșnică-n doi

Parcă și ceru-i mai clar când nu mai ești,

De parcă norii știu să plece fără tine,

Și stelele mă judecă atunci când greșesc,

Iar luna-mi scrie dorul pe retine.

 

Te-am iubit ca pe o rană care cântă,

Ca pe un vis ce doare când se-ntoarce,

Tu mi-ai fost și liniște, și frântă

Furtună-n sânge, dulce și feroce.

 

Parcă și ceru-i mai clar, mai rece,

De când iubirea noastră s-a topit

Că unele iubiri nu se vindecă…

Ci doar învață cum să fie dor trăit.

 

Acum te port ca pe-o epavă vie,

În mări de gânduri reci și fără țărm,

Și parcă cerul știe tragedie

Când te-a pierdut și m-a lăsat ferm.

More ...

Aș vrea...

Aș vrea să pot să te urăsc

Dar, în contradictoriu, urăsc că te iubesc

Aș vrea să te las să pleci

Dar neliniștea urlă în mine

 Din ce în ce mai mult când suntem reci

 

Aș vrea sa îți reproșez strigând indiferența 

Pe care mi-o oferi cu atâta liniște

Aș vrea sa îți zic cât de tare doare să trăiesc într-o liniște falsă pe care tu mi-o oferi

Dar rămân tăcută , fără să mai am ceva să îți reproșez

 

Aș vrea să îți zic ce am în cap

Dar tu oricum n-ai înțelege..

Cum e să te simți ca un copil uitat

Într-o absurdă tăcere numită realitate

 

 

Aș vrea să vezi ce e iubirea

Dar tu niciodată n-ai s-o cunoști

Iar eu aș vrea să știu ce e uitarea

Fără să mai simt că în mine,mai există o urmă de tine

More ...

Cei mai buni prieteni..o ironie amară

Cei mai buni prieteni,dar ce suntem noi 

Când vorbim mult prea rar 

Și când vorbim e in zadar 

Când îți spun ce mă doare 

Iar tu mai mult îmi pui sare 

 

Pe rănile vii, ce mă dor tot mai tare...

Știai că voiam să plutesc peste zare,

Dar acum cad în gol, fără sens, fără zbor,

În tăceri fără sol, unde visele mor.

 

Ne spunem „rămânem”, dar plecăm pe rând,

cu orgolii țipate și dorul în gând.

Ne ascundem sub „lasă, că trece și asta”,

dar tăcerea apasă mai rău ca povara.

 

Râdem forțat la amintiri vechi

de parcă n-ar durea c-am ajuns să fim, reci.

Și ne mințim frumos că e doar o perioadă,

dar zilele trec… și nimic nu se leagă

 

Cândva eram „noi” fără să ne gândim,

acum ne cântărim fiecare cuvânt când vorbim.

Și doare mai tare decât orice ceartă

că nu mai luptăm… 

doar lăsăm să se piardă.

 

Ceva ce îmi părea cândva acasă 

Acum se vede a fi o greșeală 

Mă doare sa spun că n-o să mai fim 

Dar mă doare mai tare că nu știm să vorbim 

 

Și poate într-o zi o să fim doar amintire,

un „ce-am fost” pierdut într-o simplă privire.

O să trecem pe lângă fără să mai simțim…

și o să doară doar pentru că știm..

 

Că puteam fi tot ce am ales să nu fim,

Dar ne-am pierdut prostește, cât am iubit

Cei mai buni prieteni? Ironie amară...

Doi străini ce-au fost, cândva, o lume întreagă.

More ...

Crucea unei iubiri

Mă amăgesc ucisă de dor şi disperare

Poate de-acum e timpul povestea s-o las în uitare. 

Poate e vremea să mă gândesc la mine

Să mă dezleg de tot ce-mi amintește de tine.

 

Mă alin cu poze, cu speranțe şi amăgire

Că te-am crezut cu inima, că ți-era drag de mine

Că am crezut în promisiuni false şi-n ochi amăgitori

....Şi că mai cred în tine ,aşteptându-te cu dor.

 

Mă bucuram nebună când savuram al tău vin

De parcă era singurul de pe pămînt.

E trist cum ai ignorat ce purtam în simțire,

Cum ai ales să pleci, în urmă fără să arunci o privire. 

 

Azi las dezamăgirea să curgă-n poezie ca un râu

C-ai să-nţelegi poate într-un târziu 

Când vei umbla pe drumuri cunoscute

Și vei găsi o cruce-n cale, splendoarea unei iubiri pierdute.

 

 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍