Nenatural

Cerul e atât de albastru
încât mă doare să-l privesc -
o seninătate care nu-mi seamănă,
în timp ce eu, pe dedesubt,
ruginesc încet, frumos,
ca frunzele care știu să cadă cu grație.

Soarele încă mă mângâie pe obraz,
blând, ca o promisiune ținută pe jumătate,
și eu îl las,
așa cum lași pe cineva să te atingă
fără să te cunoască.

Toamna se simte altfel
când porți singurătatea în piept
ca pe o a doua inimă,
una tăcută, care bate doar pentru ea.
Atunci vezi cum pleacă păsările
și înțelegi că nu tu ai rămas -
ci ele au știut să plece.

Viața încetinește,
liniștea se așează peste mine
ca o pânză fină,
și rămân doar eu,
închisă în infinitul meu de gânduri,
cu emoții atât de multe
încât nu-ncap în cuvinte,
stârnite de cei pe care îi iubesc
și care mă privesc
fără să vadă până unde sunt...

Delicată ca lumina de septembrie
și complicată ca umbrele ei lungi.
Sunt frumoasă în felul în care e frumoasă toamna -
cu o tristețe care nu strică nimic,
ci doar adâncește.

Și zilele vesele, și cele triste
îmi șoptesc același adevăr:
oricât de mulți oameni m-ar înconjura,
oricât de iubită aș fi,
sunt singură -
o femeie făcută din nuanțe
pe care nimeni nu le vede pe toate,
pierdută cu grație,
printre frunzele ruginii.

Îmi amintesc un cer

care nu se oprea deasupra casei,

ci cobora până la genunchi

și mă lua în brațe.

Cerul acesta avea un albastru pe care nu l-am mai găsit nicăieri,

nici în mări, nici în ochii celor pe care i-am iubit,

un albastru crud, ca laptele de dimineață,

pe care îl beam cu privirea până mă îmbătam de lumină.

Infinitul locuia atunci la capătul uliței.

Știam exact unde e: după salcâmul bătrân,

acolo unde praful se făcea aur

și drumul își pierdea numele.

Nu am ajuns niciodată până la el

Dar nici nu era nevoie.

Îmi era de ajuns să știu că există.

Eram mică și totul avea o alta insemnatate:

Un mac era o inimă smulsă din pământ.

O păpușă de cârpă purta în ea toate tainele unei mame.

O panglică pierdută era o tragedie,

iar o cireașă coaptă, o sărbătoare

pentru care pământul își îmbrăca hainele de duminică.

Zilele erau lungi ca niște râuri

în care intram desculță dimineața

și ieșeam abia la apus,

cu părul ud de soare

și cu sufletul plin până la buze.

Acum timpul curge prin mine ca nisipul printr-o mână obosită...

Mă grăbesc spre lucruri care nu mă așteaptă.

Privesc cerul doar ca să văd dacă plouă.

Și nu mai am răbdare,

nici măcar atât cât îți trebuie

ca să întorci capul

spre fetița care stă în urma mea,

în rochița ei cu buline,

ținând în palme, ca pe o pasăre rănită,

toată culoarea pe care am pierdut-o.

Era o vreme când așteptam octombrie
ca pe o scrisoare de la cineva drag.
Deschideam fereastra dimineața
doar ca să trag în piept
mirosul acela de ploaie rece,
de pământ ud și frunze lipite de caldarâm.

Iubeam cerul căzut jos, de plumb,
care nu-mi cerea să fiu veselă.
Iubeam cum lumea se strângea în ea însăși,
cum orașul își trăgea gulerul pe urechi
și felinarele se aprindeau mai devreme,
parcă doar pentru mine.

Mi se părea că tristețea aceea blândă
era, de fapt, o odihnă:
singurul anotimp care nu se grăbea,
care mă lăsa să tac
și să fiu, pur și simplu, acolo.

Nu s-a pierdut nimic.
Ploaia încă știe drumul spre fereastra mea.
Am să ies într-o seară, fără umbrelă,
să respir adânc.
Poate că toamna
mă va recunoaște prima.

În ziua în care am murit
nu a sunat niciun clopot.
Soarele a răsărit la fel,
cafeaua s-a răcit la fel,
doar eu am rămas în urmă,
ca o haină uitată pe un scaun.

Am murit încet, pe dinăuntru,
cu fiecare cuvânt înghițit,
cu fiecare „sunt bine” spus
cu buzele altcuiva.
M-am învățat să tac
până când tăcerea a început
să vorbească în locul meu.

Las în urmă o fată care râdea
fără să ceară voie,
care știa cum îi sună numele
rostit de cineva drag.
O las acolo, în fotografii,
și nu mai știu drumul înapoi spre ea.

Acum sunt între,
nici ce am fost, nici ce voi fi,
o crisalidă care nu știe
dacă dinăuntru va ieși lumina
sau mai mult întuneric.
Nu știu ce vine.
Știu doar că doare schimbarea
ca un pantof prea strâmt.

Singurătatea mea are ziduri moi,
mă afund în ea ca într-o apă
care nu e nici rece, nici caldă,
doar adâncă.
Mintea mea, odată casă,
a devenit un labirint
cu ușile încuiate pe dinăuntru.
Eu țin cheile,
dar nu-mi mai amintesc la ce folosesc.

Totuși,
în colțul cel mai ascuns din mine
ceva încă așteaptă.
O lumină, oricât de mică.
O mână pe umăr.
Cineva care să-mi spună
„te văd, chiar și așa,
mai ales așa”.

Poate că ziua în care am murit
nu e un sfârșit,
ci doar noaptea dinaintea
unei dimineți pe care încă n-o văd.
Și eu, cea care a rămas,
încă ascult după pașii ei.

Spune-mi, ce culoare are părul tău
atunci când vântul te mângâie -
eu zic că are culoarea dimineților noastre,
când te trezești lângă mine
și nu te grăbești să pleci,
pentru că nicăieri nu e mai bine ca aici.

Spune-mi, cum cad fulgii de zăpadă
atunci când lângă tine
este doar cartea neterminată,
începută demult, de pe vremea în care erai doar tu?
Eu știu cum: blând și domol,
pentru că nu mai citești singur.
Sunt semnul de carte
pe care l-ai lăsat nevăzut între pagini
și pe care nu-l mai scoți nici atunci când o citești.

Nu am nevoie de răspunsuri.
Le știu deja
din felul în care îmi rostești numele
ca pe o certitudine,
din mâna ta care o găsește pe a mea
fără să o caute,
din liniștea noastră
care nu e goală,
ci plină de tot ce nu mai trebuie spus.

Sunt frumoasă în ochii tăi
și mică în brațele tale,
și tu mă iei întreagă,
cu toamnele și primăverile mele,
cu toate culorile
pe care doar tu le vezi dimineața.

Tu ești anotimpul meu de rezervă,
cel în care înfloresc
chiar și atunci când ninge cu soare
sau plouă senin.

Așa că nu-mi spune nimic.
Rămâi.
Terminăm cartea împreună.

„Să-și cumpere bătrâni cine nu-i are!”
Cunosc eu unul care-i de vânzare,
copiii spun: că doi le sunt prea mult,
așa că unuia, i-ar cam face vânt!

Oricum, nu prea mai este de folos
și mult prea des, e doar morocănos,
iar fiindca moartea nu vine să îl ia,
chiar pe degeaba, ei, cuiva l-ar da!

De Dumnezeu într-una le vorbește,
deși observă ce mult îi plictisește,
iar vineri, de-i vre-un chef, el ține post;
un moș „de dat”, cam retrograd și prost!

Mai are în plus și o cumplită „boală”:
să spună la greșeală că-i greșeală!
Și cui îi place, sincer, să fie criticat,
să audă într-una că: ” Ăsta e păcat!”?

Și pentru el, poate că mai bine ar fi,
dacă-ar putea cu cineva, măcar, vorbi,
că ai lui, de mult nu îl mai bagă seamă
iar pentru el, se pare aceasta e, o dramă!

Anunțul încă o dată:” Donăm bătrân,
doarme pe jos, pe prispă, sau în fân,
mănâncă orișice, că nu-i pretențios,
îl dăm oricui, ce vede în el un mic folos!”

6.09.2021

Lăutare, lăutare taci o clipă,

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Sufletul strivit de veacuri,

S-a-nchinat, dar a rămas,

Un pribeag ce-și poartă vina,

În genunchi, pe-al vieții ceas.

Lăutare, cântecul tău strigă,

Peste trâmbițe de îngeri,

Dar răspunsu-i numai vântul,

Legănând păduri de plângeri.

Sub cenușa amintirii,

Arde focul din străbuni,

Dar eroii zac sub lespezi,

Și de-acolo fac minuni.

Lăutare, cântă-ntruna,

Să tresară neamul meu,

Să răsară iar lumina,

Peste glia sa mereu.

Din vioară smulge visuri,

Din caval cânt de cioban,

Să răzbată peste lume,

Palma sfântă de țăran.

Moartea lor ne e hotarul,

Și privirile de dor,

Căci pământul ce suspină,

Le-a fost cântec și izvor.

Lăutare…Taci o clipă !

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Înc-o lacrimă curge,
Înc-o inimă se străpunge,
Încă un sentiment ucis
Și un scenariu interzis.

Interzis propriei persoane
Închis undeva în miile de gânduri,
Să nu fie găsit și amintit
Din nou simțit ca și retrăit.

Te minți că n-ai pățit
Sperând că nu vei mai simți nimic,
Chiar dacă totu-i nimicit
Și momentu-i încontinuu regândit.

Cauți raza dintre nori
Tot crezând că-și va reveni,
Dar încetează, nu te mai minți
Tot mereu cu basme de copii.

Lumea-i în grabnică schimbare,

Nu mai poate fi oprită-n loc

Cineva se joacă cu noi

Cine se bucură de acest joc?

Politica, are rol de arbitru,

Câștigă meciul, cine-i mai tare

Cu punga mare și mai hâtru

 Nu ai aceste -calități-caută-ți altă cărare.

Vom avea războaie, ele aduc profit 

Muncitorii, fac greve, demonstrații,se agită

Că am pierdut busola, mai pot să mă revolt ?

Protipendata trăiește din șpagă și mită !!!!!!

E târziu, și moartea ne privește calm

Cum ne sărutăm peste întrebări goale,

Iubirea noastră e un vechi psalm

Scris pe pielea unor timpuri moarte.

Ți-am pus pe umeri frica mea de vid,

Să nu mă înghită când te pierd,

Tu mi-ai fost adevărul lucid

Care mă ucide blând când îl cred.

Iubirea e un gând ce-și sângerează sensul,

Un sicriu în care dorm două conștiințe,

E dorința de a-ți deveni universul

Și groaza de a-ți deveni dependență.

E târziu, și suntem vii doar din greșeală,

Ca o rugăciune care nu mai știe cui se spune,

E târziu... și sângele meu incă te rostește,

Ca pe o lege scrisă-n blestem și vină,

Anii se scurg pe nesimțite,

Am îmbătrânt fără să știu

Câteodată uit zilele când am fost fericit

Și tot îmi pare in viață un pustiu.        

Bătrâneța să știți că doare

Știm că mai avem un singur drum

Ziua fuge grabnic spre înserare

Dar, ce simt ,nu am cui să spun.

E tăcerea neagră ce mă apasă,

Seara somnul fuge și ne lasă ,

Ne trăim amintirile, în gând

Tot ce-a fost și mă trezesc plângând.

E greu să fii bătrân și uitat?

Însă neputința-i cea mai grea,

Când vezi ce ruină lași în urma ta

Geamuri sparte, un perete dărâmat.

Ași vrea s-mi văd casa văruită ,

Cărările ascuse de iarbă,unde erau flori

Faptul că nu mai ești bun la nimic,

Și încă ce va mai urma, îmi dă fiori.

Bătrânețe,haine grele,se spune mereu

Numai dacă o trăiești, știi cât este de greu

Și pe toți ,asta ne așteaptă, nu spun eu,

Așa a hotărât soarta, sau poate Dumnezeu?