Precum fulgerul în noapte

Încă sper l-amor real,

Cum în vise n-am văzut;

Încă sper să mă-nțelegi,

Amorul nostru să-l alegi...

Am putea fugi în lume,

Să uităm de noi, de viață, 

Să trăim la asfințit 

Amândoi cum ne-am dorit...

Munții-n jur să se-nalțe

Să ne-ascundă-n nopți fierbinți, 

Stele-n ochi să-ți văd sclipind,

Să te simți curat iubit...

Valuri reci să ne trezească,

În zori de dimineață,

De prin vise hoinăreli 

Ce ascund plăcere-n viață...

Sori pe cer să văd că stingem

Cu al nostru-amor etern

Ce-i real, nu doar speranță, 

Și pe care încă-l cer... 

Dar te-ai dus - un timp,

Fie el oricât de scurt 

Mă rănește adânc-n trup...

Ai lăsat loc de speranță,

Ce mă chinuie ușor,

M-ai umplut de vise oarbe

Ce mă rup de realitate,

Suspendat în timp - 

Așteptând să te întorci... 

Te voi căuta prin vise,

Vieți la rând, neîncetat, 

Prin inferne, paradise, 

Căci iubesc cu-adevărat!

Nu sunt în cărți câte 

cuvinte

Vreau în versuri să le

exprim,

Despre dragostea noastră,

Iubite, 

Și despre cum suferim...

Atingeri atât de-n

depărtate, 

Ca o romanță 

elenistă, 

Gânduri amoroase 

purtate 

Printr-o lume atât de

tristă... 

Încă sper că ești 

acolo

Și ca aștepți ca într-o 

zi

Să trecem amândoi 

Dincolo...

Nicicând ne vom trezi....

Mi-am frânt firea-n umbre mute,

Într-un joc de ne-nțeles,

Printre inimi reci, pierdute,

Însă n-am fost eu ales.

Fug de cel ce mi se-nchină,

Caut ochii reci, de sloi,

Prins într-un vârtej de vină,

Amețit de amândoi.

Iar când pasul mi se frânge,

Și în gol am să cobor,

Oare cine mă va strânge?

Cel pe care îl ador?

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Străpung hârtia cu penița,

sângerând, scriidu-ți numele, 

tremurând, cerneala alege

încet culoare veșniciei 

și cum privirea s-o-mbie...

Ți-aș adormi pe piept,

ca pe-o rece iarbă-n 

asfințit de vară,

și m-aș trezi în miez de noapte

privind coroana stelelor 

ce-n ochii tăi se odihniră...

Aș adormi-napoi ca

iarna lângă sobă,

strâns la pieptul tău

s-aud orice secundă 

din eternul-mpreună...

S-aprinse în mine o lumină, 

caldă și molcomitoare, 

ce-a crescut într-o văpaie... 

Trup fragil și singuratic 

ce nu știe să se poarte, 

captiv este stângăcie 

dragostei împărtășire...

Gura mi se-mpleticește în

cuvinte de amor,

Priviri confuze, înlăcrimate,

te-ndrăgesc, Lumină, 

Mâini stângace ce încearcă 

cu greu să te fericească,

Pași înceți în jurul tău, 

împleticindu-se valsează...

În locul inimii ce-a fost 

se tot zbate un gol de moarte. 

Lănțuit într-o văpaie 

mă tot lupt fără puteri, 

trup, priviri și glas spre-a spune

neînțeles amorul ce ți-l port...

Precum ceilalți nu-nțelegi 

lupta ce-o trăiesc 

și în pașii lor urmezi, 

uitându-mă pe mine...

Un singur lucru pot în viață, 

și acela-i a iubi, 

nimeni, însă, nu așteaptă 

Amorul a-l destăinui....

Stiu că acolo

ești foarte singură

nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei

pensulele

cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră

ai aruncat și tablourile vechi

în care ți-ai pus toată inimă

pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate

ca Van Gogh

n-a scăpat nici regina Angliei

mâncând banane cu furculița

imaginea mea ai estompat-o

cu tușe grose de negru

pe-a ta cu violet

(culoarea mâniei!)                               

desființind orice legătură-ntre noi

inutil însă

fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil

al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite

sărutul tău apăsat și  umed

în loc de bună dimineața

foșnetul mătăsos al furoului negru

cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais

( de care nu te despărți niciodată!)

palma mea pe coapsele tale moi

ca lutul din mâna olarului

„obraznicule!”

cum să uit toate acestea

și multe altele

știute doar de noi

degeaba ai blocat liftul la etajul 57

voi urca și de data aceasta scările

întotdeauna a trebuit să urc scările

către tine

nu atât de multe

ce-i drept

dar a meritat

știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio

cu Jupiter și jo

(care era o copie!)

nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela

(până la urmă o scenă banală de dragoste!)

și nu-ți plăceau tablourile noastre

pe care le-ai pictat și repictat

pe aceeași pânză

precum celebra Salvator Mundi

atribuită lui Leonardo da Vinci

și nerevendicată de nimeni...

Iubesc privirea ta iubito

Cum ochii îți clipesc,

Tu mă aprobi mișcându-ți gingaș capul,

Ca pe-o icoană te privesc!

Iubesc ce nu se vede

Privindu-te iar te iubesc

Și te doresc iubito

Să te iubesc într-una

Și să te tot privesc!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

știi ca te iubeam

stăteam și ma rugam

speram ca dorul sa vie

și înspre tine sa ne fie bine

mereu stăteam și ma gândeam

cu ce am greșit

te-ai îndepărtat

am suportat și te-am iertat

am avut probleme ca și tine

și nici o data nu te-ai gândit la mine

sufăr și îndur

vreau sa plec imatur

pentru asta te aștept

sa vii înapoi la mine

sa ne prostim ca in copilărie

sunt ținuta ca in pușcărie

de sentimentele mele întinse pe felie

mereu visam sa am pe cineva ca tine

și sa ne uitam la filme

noaptea sa ne prostim

sa stam și sa vorbim

am început sa tin la tine

mai mult  decat la mine

am fost cam rece la început

și-mi pare rău dar a trecut

stiu ca nu sunt pentru tine

dar sper sa ma ții minte pe mine

am rămas doar  cunoscuți

de toată lumea știuți

ma tem sa nu te pierd

ca am sa te dezmierd

cum nimeni nu știe

prima mea iubire

primele zile când te-am văzut

nu știam dar mi-a căzut

privirea a luat-o într-un sens neprevăzut

nam sa plec departe

am sa fiu ca o stea aproape

sa te susțin și sa te ador

ca pe un întreg popor

ai trecut prin multe. Stiu!

dar nici o data n-ai rămas într-un desert pustiu .

ma gândesc să-mi fii un frate

care sa ma învețe ca la carte

să-mi arati cele mai întunecate

ale vieții crengi aplecate

te-am placut dar nu o viața

mereu ma înroșesc la fata

ochii tai de culoare vierzuie

mi-a făcut inima sa bubuie

nustiu ce mi-ai făcut

ca mergeam pe un drum necunoscut

vreau sa plec îndepărtare

dar nu am chef de plecare

ma simt bine lângă tine

sper sa fim prieteni pe vecie

acum ca ți-am spus ceea ce simt

nu mai am cum sa te mint

când stau lângă tine

ma simt mult mai bine

nu vreau sa ne prostim

vreau doar sa glumim

stiu ca placi o fata

care pentru tine e o opera de arta

tie îți place

dar ma ții ca pe ace

ceea ce simt nu pot schimba

m-aș duce pe plaja și m-aș plimba

să-mi dai o sărutare

ca o ultima uitare

sa ma ții strâns in brațe

cu ale tale mâini hoațe

ma simt bine lângă tine

parca ar fi tata lângă mine

dorul tau nu ma lasă sa respir

sentimentele mele insirate in sir

as vrea un trandafir

roșu ca un vin

in mintea mea ești tu

mi-ai luat privirea și sclipirea

le-ai pus intr-o cutie

sa le ții numai pentru tine

la moment nu te doresc

vreau sa vii și sa ma susții

când am nevoie ,tu sa fii

sa trecem impreuna prin toate

sa facem totul ca la carte

am plecat dar am sa vin

înspre tine câtuși de puțin

prieteni noi suntem

dar o sa ajungem la extrem

prieteni suna bine

sper sa fie așa și in vremurile care o sa vie

am început sa simt

ceva ce iar presimt

ca ești un frate

astea sunt sentimente adevărate

mereu mi-am dorit pe cineva

ca sa fie ca o scăpare

care apare și sa nu dispare

afara ger și întuneric

tu creezi un aer atmosferic

mereu știi sa zâmbești

și cum sa iubești

sa ma faci sa zâmbesc

și la gânduri de iubire ma gândesc

și vreau să-ți povestesc

despre ceea ce gândesc.

Nu am mai putut să dorm după ce ți-am scris,

așa că îți scriu iară,

Pentru că simt că ești supărată pe mine pentru ieri seară🥺

Sper totuși să nu fii,

dar dacă ești să știi că nu-mi convine,

Și o să am și eu aceeași stare ca tine.

O să împrăștii cu energie negativă peste tot,

ce dimineață urâtă, ce cer urât, ce copaci urâți și uscați, ce frumoase sunt personajele negative din povești,

(Pot să nu mai împrăștii cu energie negativă dacă zâmbești, dar să nu trișezi🥺)

Sper că ai dormit bine,

Si sper să greșesc,

Și sper sa ai o zi minunată…

Te iubesc!

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.