Amorul ca dimensiune

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Străpung hârtia cu penița,

sângerând, scriidu-ți numele, 

tremurând, cerneala alege

încet culoare veșniciei 

și cum privirea s-o-mbie...

Ți-aș adormi pe piept,

ca pe-o rece iarbă-n 

asfințit de vară,

și m-aș trezi în miez de noapte

privind coroana stelelor 

ce-n ochii tăi se odihniră...

Aș adormi-napoi ca

iarna lângă sobă,

strâns la pieptul tău

s-aud orice secundă 

din eternul-mpreună...

Sunt singur printre voi de-acum, 

De prea mult drag ce v-am purtat; 

Pământ zvârlit pe-un arid drum, 

Ce nicio floare nu v-a dat.

Sunt sentiment curat și viu, 

Printre acei ce doar gândesc; 

Corupt mi-e duhul în pustiu, 

Dar a fi voi nu reușesc.

Mă sting ca steaua dimineața, 

Ce n-are-n seară răsărit... 

Dar nu vă pasă-n somn de viață, 

Căci cerul orbi nu l-ați privit.

Așa vă las, o, humă stearpă, 

Să nu aflați ce-i împlinirea; 

Căci voi a mea ați fost, la soartă, 

Și mi-ați luat-o cu neștirea.

Rămâneți reci așa cum sunteți, 

Că n-am putut a vă fi rost; 

Rămâneți singuri împreună... 

Că eu cu toții, singur am fost.

Iar mă opresc la chipul tău, 

Mărind icoana ta senină, 

Să simt fiorul, visul greu, 

Din vremea umbrei de lumină.

Pe buze dulci, în vechiul zbor, 

Sărutul piere-n amintire, 

Pierzându-și gustul de amor 

În marea fără mărginire.

Sunt firul ierbii ce-ai udat, 

De nu mă vrei, mă ard tăcut, 

Cenușa-n cer s-o-nalț curat, 

Spre raiul clipei de sărut.

Iar lacrima, prin vis curgând, 

Spre gura ta se-ndreaptă iară, 

Să-nvie tot ce-am fost, sperând 

Într-o pierdută primăvară.

Spațiu-n jur se îngustează, 

Pe inimă pumnale-mi presează, 

Întunericul devine greu,

Nu-l mai simt pe-al meu aheu. 

Viața, pauză a eternei Morți, 

Devine chin fără a-l meu soț, 

Și-atât îmi place suferința, 

De viață nu-mi va ierta ființa. 

Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat, 

S-ajung eu îndurerat, 

Să-mi grăbesc sfârșit de zile,

S-ajung la braț cu tine? 

Mă-nspăimântă când la stele meditez

Și le văd împrăștiate-n Univers;

În Eden, împreună ne visez,

Îl avem pe Dumnezeu advers. 

Poate să fie Spațiul cât de infinit,

Să existe altele fără sfârșit, 

Sufletul meu ție-ți aparține

Până la Sfârșitului fine. 

De-aș putea trăi numai în tine,

Să uit de tot, să uit de mine,

Să primesc amor ce mi se cuvine,

Să-ți simt atingeri divine! 

Dar te ține-ndepărtat,

Deus, să fii blestemat,

Că suferim noi, separați, 

Pentru halu-n care arați! 

O să vină vremea noastră,

Să trăim în lume-albastră

Și niciun zeu nu va să ne despartă, 

Căci avem aceeași soartă. 

....

Lacrimi de sânge am vărsat la cer

Fără să știu prin ce universuri 

Plânge, așteptându-mă-n versuri,

Cel ce-mi este înger!

Sfârșitul  de septembrie aduce soalele după câteva  zile mohorâte, cu ploaie rece.

Razele soarelui își fac loc printre norii albi și fumurii,mângâind iarba încă verde.

Mulțimea de gângănii părăsește locurile ascunse și se pregătește pentru iarna ce

va veni ,bucurându-se de căldura soarelui.Salcâmii își pierd zilnic frunzele mici ,

lăsând în urmă ramuri goale.

          Doamna Alina ,pensionară ,nu își găsește locul în camera mică. Privind la

televizor ,se simte obosită de aceleași știri și aceleași minciuni .Își bea ceaiul  pe

balansoarul din fața casei și se lasă cuprinsă  de visare .Nu sunt doar vise ,mai

curând amintiri  Sunetul strident al  sonerii o trezește din visare.Cine poate fi la ora asta

se întreabă ? se întreabă ea.Rămâne surprinsă  când o vede la poartă pe buna ei prietenă

Ioana ,fostă colegă de serviciu .Ea cea care venea cu vești despre cunoștințele comune:Cum

o mai duc ,cine s-a dus ,cine a mai rămas .Alina îi pregătește o cană cu ceai ,iar Ioana se

așează comod în scaunul cu spătar înalt.

          -Ce vești noi  ai azi?-întreabă Alin .

          -Nu vești bune -răspunde Ioana .A murit nevasta lui Victor ,Maria

          -Dar era tănără ,ce s-a întâmplat?

          -A fost un șoc pentru pentru mulți ,Maria arăta chiar foarte bine Ne-am întânlit nu de mult

la cumpărături .Cine ar fi bănuit că numai două luni  o să plece  pe ultimul drum ? A avt o înmormântare

frumoasă .A avut cine să o plângă - copii ,nurori ,nepoți .Victor era distrus .El știa că tu nu prea  ieși

din perimetru  tău de aceia nici nu te -a sunat .

          -Știu ,Ioana. tot mai des ,aflăm că ,unul  căte unul ,din generația noastră ne părăsesc.Știm că

ne va veni  și nouă rândul Nu ne este teamă .Rostul vieții  l-am îndeplinit -Am trăit alături de copiii mei

de nepoți și chiar de strănepoți . Ce-mi pot dori mai mult ?Soțul ,jumătatea mea ,a plecat ,lăsând un mare

gol în urmă.Zilele trebuie umplute cu ceva ,că amintirile nu sunt de ajuns .

          -Alina ,am o veste bună .Adică eu ,Sanda și Mirela vrem să mergem undeva in concediu  la

tratament ,nu vrei să mergi cu noi ?

          -Îmi pare rău dar nu sunt în stare .Aceiași propunere mi-a făcut-o și sora mea ,exact acum un an

Cine ar fi crezut că nu voi mai avea altă ocaze să fiu cu ea ! Să-ți povestesc cum s-a întâmplat !

          -Ne petreceam verile împreună la țarâ .Aveam căsuțe una lângă alta și comunicam  printr-un

gard  despărțitor,din dorința de a fi aproape .Am fost fericite că putram fi aproape măcar în timpul

verii.Cine ar fi bănuit că ne vedem pentru ultima oară?

          -Surioară te las singură  pentru o săptămână sau două  că-mi vin copiii  din afară  în concediu

și să stau cu ei câteva zile ,apoi ei se duc la mare .Mai vorbim la telefon ! A plecat făcându-mi  semne

din mână .Era o zi de luni .Marți a început o ploaie mocănească ,tot în jur era ud ,deci nu puteam

intra în grădină ,și m - am hotărât să plec și eu acasă și i -am comunicat surioarei mele că m-am

întors și eu în oraș și să nu-mi poarte de grijâ ;În fiecare dimineață ne salutăm  la telefon .Ea îmi

spune că are musafiri care vor pleca la mare ,rămâne doar nepotul ei preferat să depene amintiri .

Sora mea își propusese lui Marius nepotul ei să meargă la cumpărături  să-i cumpere un ceas de

valoare ,drept cadou de ziua copilului ,fiindcă pentru ea tot copil este .E ziua de vineri , ei au vizitat

magazinile  până ce au găsit ceva să le placă  Bunica era obosită dar și foarte fericită că nepotul

său pare să se bucure de cadouri .Marius o strânge în brațe și-i spune : Cât mă bucur mamaie ,

pentru cadouri și ce dor mi-a fost de tine spune el ,cu emoție

            -Marius , eu sunt firavă pentru brațele tale antrenate spune bunica răzând .

           -Eu ,plec în oraș să mă întânlesc cu prietenii mei ,nu sta cu grîjă, că mă întorc  devreme .

           -Bine ,Marius nu am să adorm pănă vii tu ,te aștept să mai stăm de vorbă .Într-un târziu ,Marius

intră în casă ca un vârtej ,o apucă pe bunică de umeri și o scoate pe balcon .Bunica se străduiește

să-i vadă ochii să înțeleagă ce se întâmplă ,dar vocea străină a lui Marius o înspăimântă .

          -Nu țipa ! Nu țipa că te omor ! spune Marius  ,având un cuțit mare de bucătărie în mână .

În chi avea o privire neomenească .țintind locul unde vre să atace.Bunica ,înțelegând  ce se întâmplă ,

își apără disperată inima cu brațele ,dar criminalul își fixează ochii pe gâtul ei .O tăietură lungă de la ureche

la claviculă face ca sângele să curgă în voie.Bunica  leșină ,Marius o consideră moartă .Îi caută telefonul

banii și valorile în casă ,apoi pleacă încuind ușa .Bunica își revine ,avea telefonul într-un buzunar

interior  și apucă să sune la 112 apoi își pierde cunoștința .Poliția a fost promptă  și salvarea a ajuns repede .

Bunica a fost  dusă la spital  operată în timpul nopții  și a putut da relații cu ce s-a întâmplat .Am fost și am

văzut-o ,era de nerecunoscut .Lacrimile îi spălau fața  care era tumefiată de la lovituri ,dantura spartă  și multe

înțepături  pe gât și pe brațe .Vocea îi era înecată  de plânsul înterior .Câteva zile  am tras speranțe  .Pe 14 iulie

într-o zi de joi , sună telefonul iar vocea sugrumată a nepoatei  mele :

          -Tanti  Alina  nu știu cum să spun ....mama nu mai este ...Am rămas înlemnită ! Nu se poate , nu se poate

atât am putut  spune ...și întrebarea : De ce Marius  i-a luat viața celei care l-a iubit și crescut cu atâta  drag ?

          Nu am să înțeleg  ,niciodată !

                                                           șfârșit                                                                                                                              

Azi, e ziua mea, când m-am născut
Și ani frumoși și, mulți s-au adunat,
Sunt fericit, că mi-ai rămas aproape
Și mulțumit, cu ce Domnul, mi-a dat.

A fost în zi de zece Mai, în primăvară
Când am scâncit, pentru întâia oară,
Și când părinții, mi-au dat prenume
Cu bucurie, că al nume, n-o să moară.

De mic, am fost crescut și îndrumat
Să port respect, celor din jurul meu,
Să nu m-abat de la dreptate, adevăr
Și-n suflet să-l port, pe Bunul D-zeu.

În viață au urmat și, școli și pregătire
Om să devin, cu o menire, în astă lume,
Să am calificări, să fiu un bun specialist
Și mai ales, prin muncă, să am...renume.

Ușor n-a fost și m-am luptat cu încercări
Ce au venit, când mai puțin, le așteptam,
De la dușmani ,,amici", ce-n viață îi avem
Cu care mă pupam și mâna le strângeam.

Pe calea vieții, iubita mea, te-am întâlnit
Ce-mi ești speranța, de-a iubi și-a fi iubit,
Formăm, în doi, perechea..de îndrăgostiți
Chiar și-n prezent, când părul...ne-a albit.

Acum, la ceas de sărbătoare și-n veselie
Ne regăsim cu toții, la masă... împreună,
Gândul îmi e la ei, la cei ce mă-nconjoară
Și-mi zic, Doamne Îți mulțumesc și-mi Fii lumină!
.......un număr...64!

.....mic...mare??....

Sunt prin viață, doar un călător 

Pe-ăst pământ... unde iubesc,

Mult aș vrea să fiu, nemuritor 

Însă, vine-o zi, când mă opresc!

Ce iarnă grea

Ce vreme cumplită

Ce ger afara

O iubire nemărginită

Mă urc în tren,privesc pe geam

Să-mi scrii,atât îmi doream

Văd un oraș înghețat

Sufletul meu uitat

Flori de gheață tot cădeau

Eu din urma sufeream

Îmi aduc aminte de copilărie

De durerile trăite

Am crezut c-o să mă vindeci

Drum lung,iubiri nemărginite

Ajung în gară și-mi amintesc

Ce iubiri trăite intens

O zi te iubesc,alta te urăsc

Asta sunt eu de ce nu mă iubești?

sub o mască binevoitoare,

răutatea

se rostogolește prin hățișurile istoriei,

călcând, asemenea buldozerului,

peste făclii și case.

 gândul ucigător de oameni-

înfometat,

se cuibărește-n inimă,

întunecând mintea

cu mii de argumente.

cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?

peste tot,

strigăte de groază.

sângele

bărbaților,

femeilor,

copiilor români

nu-nduplecă cruzimea.

in satele:

mihai bravu,

nușfălău

treznea,

ip

doar crucile  din lemn mai vorbesc

printre lacrimi.

Iubește-mă, dragul meu,
La asta râvnesc, asta-mi doresc eu.
Simt căldura privirii tale cum în mine pătrunde,
Gândurile-mi sunt în ceață, încurcate.

Inima îmi bate tare, vrea să iasă din piept,
Să strige către tine, să-ți spună ceva: te iubesc!
Vreau să simt sufletul tău aproape de-al meu,
Deși știu că nu e posibil, mă pierd într-un dor mereu.

Egoistă vreau să fiu, să te țin în brațe mereu,
Să ne pierdem într-o eternitate, doar noi doi, între noi.
Iubește-mă, dragul meu,
La asta râvnesc, asta-mi doresc eu.

    Noaptea trecută din mine nu piere,
    Căci tu ai curs în mine ca o miere,
    Fluid, cu vârful degetelor de mătase,
    Ca valul, ce cu țărmul se certase...
    
    Amurgul s-a topit încet în noapte,
    Lăsând în urmă numai fructe coapte,
    Tu nu m-ai vrut și nu mi-ai auzit suspinul,
    Dar ți-am simțit oricum, pe buze, vinul...
    
    Și îmbătat de-a ta aromă dulce și subtilă,
    Ți-am sărutat cosița aurie de copilă,
    Căci încă mai purta parfum de tei,
    Nectar amestecat cu ambrozie de zei...
    
    Și te-am privit spre zarea ce se stinge,
    Cum umbra ta mi-a curs pe răni în sânge,
    Iar din amurgul tău am rupt o lacrimă albastră -
    Să ardă-n pieptul meu deschis, ca o fereastră...