Iubirea nu moare niciodată
De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?
Mai exista măcar o iubire
autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești?
Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.
Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul.
Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.
Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri.
Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.
El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut.
Стихи из этой категории
Răni și amintiri
De ce se numește trecut?
De ce,fiindcă simt că nu mai trece.
Simt că rămâne înfipt în șale
Rămâne mai rău ca la-nceput
Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.
De ce trebuie să te descrie
Niște vorbe vechi ca mama?
Vechi,încă din copilărie.
Greșeli făcute de un om necunoscător
De un om care doar se plimba seara.
Urăsc acest trecut netrecător
Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri
Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang
Bine și rău, plin de oștiri.
Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.
Neașteptându-mă,
Așteaptă după mine.
Pândește,mă sună,
Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…
Pentru tine, nu pentru ei
Trăiește-ți viața, nu după ce vor alții,
Căci gurile lumii mereu vor șopti,
Când ești liber, te vor numi straniu,
Când taci, te vor zice rece și pustiu.
Când hainele largi îți dau un sentiment de pace,
Ei te vor privi cu ochi critici și reci,
Dar când alegi să te îmbraci altfel,
Te vor judeca pentru cum îți stau formele.
Ești prea mult sau prea puțin,
Niciodată nu vor ști ce e în tine,
Iar când alegi să te ascunzi,
Vor spune că ești schimbată, altfel.
Îți spui că poate e mai bine așa,
Să urmezi tiparele ce nu îți sunt tale,
Dar în adâncul tău știi prea bine,
Că nu poți trăi decât pentru tine,
Chiar dacă restul te vor judeca.
Suflet parasit
În răsăritul zilei ce se-ncheie,
Las în urmă tot ce-a fost și voi pleca,
Dragi suflete, vă spun cu blândețe,
Adio, dar iubirea mea rămâne-aici, așa.
În fiecare zi v-am prețuit,
Cu zâmbete, cu lacrimi, cu speranță,
Acum când pașii mei se-opresc ușor,
Vă las în dar un strop de siguranță.
Nu plângeți, dragi prieteni, nu oftați,
Știu că ne desparte soarta cruntă,
Dar voi trăi în voi, în amintiri,
Și-n fiecare clipă minunată.
Sunt doar un om, iar viața e un vis,
Un drum pe care-l străbatem cu toții,
Acum eu merg spre alte zări,
Dar vă port mereu în inima mea, în nopți și zile.
Gândiți-vă la mine cu iubire,
Cu bucuria clipelor trăite,
Nu lăsați durerea să umbrească,
Frumusețea vieții și-a amintirilor sfinte.
Vă las un dor, o șoaptă-n adiere,
Un gând de pace și un zâmbet blând,
Voi fi un înger ce va veghea,
Din ceruri, cu privirea luminoasă.
Adio, va spuc acum,
Nu-i decât o trecere-n bine
Fericirea voastra se apropie ,
Greseala va disparea.
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Din adâncuri
o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul
fratele ei geamăn
mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine
nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole
se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere
de irisuri
.
incompresibil...
Ma simt pierdut
Ma simt pierdut,ca frunza n vant,
Cu suflet trist si chip carunt.
Durerea musca adanc in piept,
Tradarea-i rana de n-o iert!
Ma simt pierdut,in zi si noapte,
Oriunde-as merge, aud soapte.
Tradarea doare,ca un cutit…
In spate infipt, uitat si-n vechit.
Mă simt pierdut, fără alinare,
Inima-mi plânge, fără iertare.
Iubirea,o masca,minciuni ce s aprind,
Azi nu mai cred si nici nu pretind.
Intr-o lume rece, durerea apare,
Ma simt pierdut,fara vreo salvare,
Rabdarea da timp,si timplul schimbare,
Dar fara respect n ai nici o valoare.
Răni și amintiri
De ce se numește trecut?
De ce,fiindcă simt că nu mai trece.
Simt că rămâne înfipt în șale
Rămâne mai rău ca la-nceput
Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.
De ce trebuie să te descrie
Niște vorbe vechi ca mama?
Vechi,încă din copilărie.
Greșeli făcute de un om necunoscător
De un om care doar se plimba seara.
Urăsc acest trecut netrecător
Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri
Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang
Bine și rău, plin de oștiri.
Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.
Neașteptându-mă,
Așteaptă după mine.
Pândește,mă sună,
Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…
Pentru tine, nu pentru ei
Trăiește-ți viața, nu după ce vor alții,
Căci gurile lumii mereu vor șopti,
Când ești liber, te vor numi straniu,
Când taci, te vor zice rece și pustiu.
Când hainele largi îți dau un sentiment de pace,
Ei te vor privi cu ochi critici și reci,
Dar când alegi să te îmbraci altfel,
Te vor judeca pentru cum îți stau formele.
Ești prea mult sau prea puțin,
Niciodată nu vor ști ce e în tine,
Iar când alegi să te ascunzi,
Vor spune că ești schimbată, altfel.
Îți spui că poate e mai bine așa,
Să urmezi tiparele ce nu îți sunt tale,
Dar în adâncul tău știi prea bine,
Că nu poți trăi decât pentru tine,
Chiar dacă restul te vor judeca.
Suflet parasit
În răsăritul zilei ce se-ncheie,
Las în urmă tot ce-a fost și voi pleca,
Dragi suflete, vă spun cu blândețe,
Adio, dar iubirea mea rămâne-aici, așa.
În fiecare zi v-am prețuit,
Cu zâmbete, cu lacrimi, cu speranță,
Acum când pașii mei se-opresc ușor,
Vă las în dar un strop de siguranță.
Nu plângeți, dragi prieteni, nu oftați,
Știu că ne desparte soarta cruntă,
Dar voi trăi în voi, în amintiri,
Și-n fiecare clipă minunată.
Sunt doar un om, iar viața e un vis,
Un drum pe care-l străbatem cu toții,
Acum eu merg spre alte zări,
Dar vă port mereu în inima mea, în nopți și zile.
Gândiți-vă la mine cu iubire,
Cu bucuria clipelor trăite,
Nu lăsați durerea să umbrească,
Frumusețea vieții și-a amintirilor sfinte.
Vă las un dor, o șoaptă-n adiere,
Un gând de pace și un zâmbet blând,
Voi fi un înger ce va veghea,
Din ceruri, cu privirea luminoasă.
Adio, va spuc acum,
Nu-i decât o trecere-n bine
Fericirea voastra se apropie ,
Greseala va disparea.
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Din adâncuri
o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul
fratele ei geamăn
mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine
nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole
se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere
de irisuri
.
incompresibil...
Ma simt pierdut
Ma simt pierdut,ca frunza n vant,
Cu suflet trist si chip carunt.
Durerea musca adanc in piept,
Tradarea-i rana de n-o iert!
Ma simt pierdut,in zi si noapte,
Oriunde-as merge, aud soapte.
Tradarea doare,ca un cutit…
In spate infipt, uitat si-n vechit.
Mă simt pierdut, fără alinare,
Inima-mi plânge, fără iertare.
Iubirea,o masca,minciuni ce s aprind,
Azi nu mai cred si nici nu pretind.
Intr-o lume rece, durerea apare,
Ma simt pierdut,fara vreo salvare,
Rabdarea da timp,si timplul schimbare,
Dar fara respect n ai nici o valoare.
Другие стихотворения автора
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Înger-n flăcări de dor
Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,
Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.
Sufletul meu plutește în cântul gol,
Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.
Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,
Sunt doar o fărâmă de dor, un pic
De tăcere adunată în aripi de foc,
Un râu fără râu, un drum fără loc.
Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,
Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.
Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,
Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.
Vino să-mi spui, nu când, dar unde,
Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde
Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,
Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.
Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,
Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.
E o lume ce tremură, dar nu o vezi,
Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.
Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,
Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.
Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,
Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.
Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,
Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.
Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,
Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg
Anatomia Tăcerii
Am deschis inima ca pe-o carte veche,
Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.
Tăcerea mea are vene; pulsează încet,
Un râu nevăzut, dar mereu prezent.
Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?
Dacă strigătul meu se pierde-n abis,
Și nimeni nu știe că sunt, că respir,
Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?
Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,
Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.
Mă recontruiesc, dar clădirile cad,
Fundația e făcută din nisip și oftat.
Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,
Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.
Eu caut ceva ce lumea nu are:
Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.
Dar ce rost are căutarea?
Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.
Și totuși, continui, un Sisif modern,
Împingând un munte făcut din etern.
Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.
Sunt ceva între, un paradox enorm.
Mă nasc și mor în fiecare zi,
Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.
Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.
Poate că tot ce caut se ascunde în zare.
Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –
Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
În veacul asfințitului
Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit
Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele
Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit
Atașament Veșnic
Am vrut să uit, dar rămâi în colțul minții,
un ecou tăcut ce nu se stinge niciodată.
Te-am iertat, dar nu te-am eliberat,
rădăcinile tale sunt adânci,
în pământul sufletului meu.
Te simt în fiecare bătaie a inimii,
în fiecare respirație ce se oprește înainte de a ajunge la un nou vis.
Nu te-am uitat, dar nu te mai caut.
Ai devenit un dor adânc,
o rană ce refuză să se vindece.
Cu fiecare pas spre libertate,
mă întorc din nou la tine.
Cum se poate rupe un fir invizibil
ce leagă două suflete,
când ele încă au nevoie una de cealaltă?
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Înger-n flăcări de dor
Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,
Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.
Sufletul meu plutește în cântul gol,
Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.
Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,
Sunt doar o fărâmă de dor, un pic
De tăcere adunată în aripi de foc,
Un râu fără râu, un drum fără loc.
Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,
Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.
Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,
Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.
Vino să-mi spui, nu când, dar unde,
Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde
Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,
Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.
Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,
Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.
E o lume ce tremură, dar nu o vezi,
Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.
Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,
Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.
Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,
Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.
Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,
Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.
Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,
Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg
Anatomia Tăcerii
Am deschis inima ca pe-o carte veche,
Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.
Tăcerea mea are vene; pulsează încet,
Un râu nevăzut, dar mereu prezent.
Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?
Dacă strigătul meu se pierde-n abis,
Și nimeni nu știe că sunt, că respir,
Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?
Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,
Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.
Mă recontruiesc, dar clădirile cad,
Fundația e făcută din nisip și oftat.
Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,
Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.
Eu caut ceva ce lumea nu are:
Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.
Dar ce rost are căutarea?
Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.
Și totuși, continui, un Sisif modern,
Împingând un munte făcut din etern.
Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.
Sunt ceva între, un paradox enorm.
Mă nasc și mor în fiecare zi,
Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.
Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.
Poate că tot ce caut se ascunde în zare.
Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –
Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
În veacul asfințitului
Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit
Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele
Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit
Atașament Veșnic
Am vrut să uit, dar rămâi în colțul minții,
un ecou tăcut ce nu se stinge niciodată.
Te-am iertat, dar nu te-am eliberat,
rădăcinile tale sunt adânci,
în pământul sufletului meu.
Te simt în fiecare bătaie a inimii,
în fiecare respirație ce se oprește înainte de a ajunge la un nou vis.
Nu te-am uitat, dar nu te mai caut.
Ai devenit un dor adânc,
o rană ce refuză să se vindece.
Cu fiecare pas spre libertate,
mă întorc din nou la tine.
Cum se poate rupe un fir invizibil
ce leagă două suflete,
când ele încă au nevoie una de cealaltă?