Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 27 septembrie 2018
Vizualizări: 1761
Poezii din aceiaşi categorie
Oare!
Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,
Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?
Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,
Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?
Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,
Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?
Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,
Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?
Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,
Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?
Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,
Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?
Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Februarie-n călduri
În Februarie, raze blânde dansează,
Căldura sărută, vara renunță-n grabă.
Vântul mângâie cu a sa alinare,
Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.
Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,
Pământul trezește din somnul adânc,
Inima naturii bate în ritm frenetic,
Un vals de primăvară, în februarie întârziat.
Florile zâmbesc sub raze calde,
În păsări se trezește un cântec curat.
Iarba verde se înalță în dans suav,
Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.
Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,
În februarie, lumea se transformă subtil.
Un strop de vară în simfonie de iarnă,
În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.
Andreea
Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales
În viața ta, acum către stele pornești
O nouă carieră strălucește în fața ta
Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.
Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără
Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată
Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi
Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.
Drumul poate fi lung și uneori anevoios,
Dar știu că vei reuși cu puterea ta,
Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,
Chiar și când zorul se ivește în calea ta.
metamorfozele unui gând/11
pași spre nicăieri,
cetatea adormită
nu simte cum iedera-ntunericului
urcă pe ziduri.
aripi fără zbor,
zbor fără elan,
elan fără un țel determinat.
roșu-i ucigător,
albastru-i apatic,
albul orbește.
suflare de noiembrie
prin cuibul de cuci,
nimeni aproape.
Poezie
Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.
Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?
Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.
Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.
stări/6
aripile de lepidopteră
ale-apusului
mângâie orice suflare.
cetatea-și poartă dorul
prin fiorduri
turnul geamiei vibrează,
ca o coardă de liră
atinsă de-o cadâna.
pleoapele cad grele de rutina zilei;
iar șarpele glycon,
asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,
cuantice,
dispare-n
tumultul autostrăzilor supraetajate.
uneori,
mă las purtat
de mreaja unei sirene....
Oare!
Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,
Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?
Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,
Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?
Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,
Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?
Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,
Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?
Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,
Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?
Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,
Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?
Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Februarie-n călduri
În Februarie, raze blânde dansează,
Căldura sărută, vara renunță-n grabă.
Vântul mângâie cu a sa alinare,
Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.
Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,
Pământul trezește din somnul adânc,
Inima naturii bate în ritm frenetic,
Un vals de primăvară, în februarie întârziat.
Florile zâmbesc sub raze calde,
În păsări se trezește un cântec curat.
Iarba verde se înalță în dans suav,
Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.
Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,
În februarie, lumea se transformă subtil.
Un strop de vară în simfonie de iarnă,
În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.
Andreea
Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales
În viața ta, acum către stele pornești
O nouă carieră strălucește în fața ta
Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.
Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără
Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată
Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi
Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.
Drumul poate fi lung și uneori anevoios,
Dar știu că vei reuși cu puterea ta,
Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,
Chiar și când zorul se ivește în calea ta.
metamorfozele unui gând/11
pași spre nicăieri,
cetatea adormită
nu simte cum iedera-ntunericului
urcă pe ziduri.
aripi fără zbor,
zbor fără elan,
elan fără un țel determinat.
roșu-i ucigător,
albastru-i apatic,
albul orbește.
suflare de noiembrie
prin cuibul de cuci,
nimeni aproape.
Poezie
Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.
Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?
Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.
Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.
stări/6
aripile de lepidopteră
ale-apusului
mângâie orice suflare.
cetatea-și poartă dorul
prin fiorduri
turnul geamiei vibrează,
ca o coardă de liră
atinsă de-o cadâna.
pleoapele cad grele de rutina zilei;
iar șarpele glycon,
asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,
cuantice,
dispare-n
tumultul autostrăzilor supraetajate.
uneori,
mă las purtat
de mreaja unei sirene....
Alte poezii ale autorului
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Limitări
un om cade din neatenție de la etajul zece
sinucidere
urlă ziarele
nefericitul e procuror sau a fost
asistenta de la Urgență își șterge transpirația de pe frunte
după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare
îl declară mort
Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață
murmură un discipol al lui Socrate
din mulțimea adunată pe margini
de pomană o iei
de pomană o dai
cui îi pasă
mai încolo un om al străzii juisează în văzul lumii
lua-v-ar dracu de curve
un câine se târâie pe strada cu o căpățână de cal în gură
moartea cailor bucuria câinilor
femeile-și scuipă consternate în sâni
atingerea flegmei e ca mâna lacomă a amantului peste pubis
ca un orgasm
un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat
și face infarct
cei doi îndrăgostiți nici nu observă
deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ
Dumnezeu să-l ierte
pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat
doctore
cu bisturiul tău de rahat
de nu ți-ar muri mulți înainte
omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii
ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească
„Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...
Avatar
nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte
n-am nici cea mai vagă idee
doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă
să urlu la lună
să mușc trecătorii grăbiți de gleznă
să dorm în peșteri
îndemnuri care-mi vin din străfunduri
insidios
sustrăgându-se controlului minții
nu-mi explic nici spaimele viscerale
pornirile războinice
gustul sălciu al sângelui
dintr-o viață care nu-mi aparține
mi-e greu să admit că eu
cel de azi
vin din preistorii
că am trecut dintr-o viață în alta
așa cum ai trece prin vagoanele unui tren
în timpul mersului
sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor
celui care am fost
înainte de a mă naște
că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață
fiind
mă gândesc
o sumă a tuturor vieților trăite
succesiv
excluzând moartea
care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Limitări
un om cade din neatenție de la etajul zece
sinucidere
urlă ziarele
nefericitul e procuror sau a fost
asistenta de la Urgență își șterge transpirația de pe frunte
după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare
îl declară mort
Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață
murmură un discipol al lui Socrate
din mulțimea adunată pe margini
de pomană o iei
de pomană o dai
cui îi pasă
mai încolo un om al străzii juisează în văzul lumii
lua-v-ar dracu de curve
un câine se târâie pe strada cu o căpățână de cal în gură
moartea cailor bucuria câinilor
femeile-și scuipă consternate în sâni
atingerea flegmei e ca mâna lacomă a amantului peste pubis
ca un orgasm
un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat
și face infarct
cei doi îndrăgostiți nici nu observă
deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ
Dumnezeu să-l ierte
pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat
doctore
cu bisturiul tău de rahat
de nu ți-ar muri mulți înainte
omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii
ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească
„Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...
Avatar
nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte
n-am nici cea mai vagă idee
doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă
să urlu la lună
să mușc trecătorii grăbiți de gleznă
să dorm în peșteri
îndemnuri care-mi vin din străfunduri
insidios
sustrăgându-se controlului minții
nu-mi explic nici spaimele viscerale
pornirile războinice
gustul sălciu al sângelui
dintr-o viață care nu-mi aparține
mi-e greu să admit că eu
cel de azi
vin din preistorii
că am trecut dintr-o viață în alta
așa cum ai trece prin vagoanele unui tren
în timpul mersului
sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor
celui care am fost
înainte de a mă naște
că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață
fiind
mă gândesc
o sumă a tuturor vieților trăite
succesiv
excluzând moartea
care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…