Despre alt fel de gramatică

trosnesc în gura sobei amintirile nearse

aburind ferestrele înghețate ale sufletului

atât de încercate de vânt

cămara uitării e plină de vreascuri uscate

rămase de anul trecut

puțin îmi mai pasă de crivăț acum

îmi pot savura

în sfârșit

cafeaua în liniște

și țigara amețitoare cu marijuana

cumpărată la negru

cândva

niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi

rezident în propria-mi viață

am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora

în case întotdeauna prea mici

pentru confortul sufletului meu

cu apucături aristocratice

orice s-ar spune

nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău

în tine însuți

la focul mocnit al gândului...

imaginea  lumii revărsându-se peste ochii noștri  

din ecranele televizoarelor

din sticla ferestrelor

sau din ochiul de ciclop al Internetului

îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului

asupra minții

.

o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității

până la urmă

.

un film science fiction fără sfârșit

cu milioane și miliarde de episoade

.

nimic coerent însă

.

cel mult

o simplă îngrămădire de imagini

reprezentând cam aceleași locuri

cam aceleași lucruri

cam aceeași oameni

.

adevărata lume e alta

câteva palme de pământ

 câteva fețe cunoscute

.

le poți număra pe degete

.

o viață versatilă

ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi

împărțită între un supermarket

un loc de muncă

.

și

poate

un strop de dragoste

.

de neînțeles

.

o lume surprinsă în selfie-uri

frivole

despre cum suntem sau am vrea să fim

.

fără nicio  speranță

până la greață…

Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară

alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?

am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte

zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil

o imagine aproape orgasmică la vedere

femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos

(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)

 femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc

sugând incitant băuturi colorate cu paiul

sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White

chiar dacă lipsesc valurile mării            

bulele efervescente de șampanie din pahare

e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho

și ele ciulesc urechile

Adulter

Alchimistul

Învingătorul este întotdeauna singur

- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”

- și mie îmi place, suprlicitez,

din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni

care să fi citit Paulo Coelho!

- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,

bei o cafea ?”

imaginiele se succed foarte rapid

prin vidul memoriei

țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului

reproduc inexplicabil mirosul cafelei

fumul de țigară

zgomotul tocurilor înalte

soneria

fâșâitul rochiilor de mătase

și se repetă extenuant

ca într-o zi a Cârtiței

când descopăr cu groază că m-am blocat în timp

într-o noapte de întâi ianuarie

trasă la indigo

care se va repeta și mâine

și pe care o știu pe de rost

altă noapte nu va mai sosi niciodată

zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel

în același oraș

la aceiași dată din calendar

cu același Paulo Coelho recitit

și repovestit

într-o limbă a surzilor...

e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva

un fel de cămașă a lui Nessus

în care ard în cele mai groaznicele chinuri

zadarnic încerci să dai înapoi timpul

otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure

îmi sfârtecă sufletul

n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd

de tălpile mele s-a prins întunericul morții

nu mai e nicio cale de întoarcere

cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar

departe de lumea aceasta a lucrurilor mici

și ard în liniște...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Să mă îngrop în adâncul pământului,

Să-mi ascund trupul de ochii lumii,

De toți vulturii ce mă pandesc,

De criticii ce mă zdrobesc.

Să mă scufund în abisul mării,

Să-mi pierd sufletul în valurile ei,

Căci nu mai vreau să fiu cine am fost,

Nu mai suport

Zgomotele și ecourile din mintea mea.

Să mă las purtat de vânturi,

Să fiu doar o frunză-n zbor,

Căci astfel pot să uit trecutul.

Să am pene în loc de piele,

Să-mi aștern aripile spre soare,

Să las în urmă toate rele,

Și să renasc cu adevărat din nou, oare?

Necrologul meu sa fie tăcerea,

Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.

Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,

E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.

Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.

Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente 

Compun al nostru eu.

Un adevărul incomplet nu este un adevăr,

Nimeni nu știe gândurile noastre toate..

Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere 

Și un buchet de flori de camp,de albastrele..

există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă

și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața

în zori

ar fi cumplit

mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri

deformate grotesc

într-unul singur

nu m-ar mai cunoaște nimeni

nici chiar eu

în fiecare zi mă privesc în oglindă

încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte

odată cu ultimul vis

.

e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi

care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi

.

mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri

niciunul nu seamănă cu celălalt

imaginea lor mă urmărește obsesiv

pe o tablă de șah cu piese de sticlă

ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii

(traversată de un șoarece)

în creier

.

e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni

încât mi se strepezesc dinții

.

o parte din mine adună cu obsesie

chipuri de oameni

o altă parte le-ngroapă în memorie

sau le șterge

nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri

nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă

și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…

Cu privirea pierduta spre apusul de soare,

Stau si ma intreb cum si de ce oare

M-ati lasat fara culoare,

Si cu traume suparatoare.

N-ati stiut c-aveam sa scriu

In amurgul purpuriu

Despre voi si despre mine

Cum c-as vrea sa se termine.

Ceru-i fara nori acum,

Tot ce simt e numai fum,

Iar eu tre sa imi asum

Ca inima imi este scrum

Singuratatea e pentru cine crede-n dor

Oameni, si avem sentimente toti

Inzestrati cu dar sau fara, golul este tot acolo.

Cu negare devenim mai pacatosi

Si fara, ne lasam pentru cei rai

Invinovatim pe cei dragi pentru plecare

Poate ne iese orgoliul-n cale

Dar fara nici un ignorant motiv:

Ii iubim pe cei iubiti

Fiindca singuri nu avem nimic de zis

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.