Atașament Veșnic

Pe cine să mai așteptăm

Să scriem iar o poveste?

Pe cine să mai împăcăm

Când nu ne mai dă de veste?

Timpul parcă se oprește

Când în gânduri iar pășește,

Inima încet mai bate –

Vrei s-o vezi, dar e departe.

Vrei să știi de ce nu-i bine,

C-ai dat tot… dar prea puține.

Vrei să știi ce-a fost lumină,

Și ce-a ars, rămânând vină.

În ritmul prăfuit 

Al ceasului târziu 

Durerea de odinioară 

Din senin a amorțit.

Ochii, fără de reacții 

Mai reflectă agonii

Si prin umbre de senzații 

Mă întreb... Oare-ai să vii?

Si-n tăcerea din mine

Fără vinul tău de ieri

Vreau doar să se apropie

Pașii mei de pașii tăi.

Dar ziua a trecut

Apusul iarăși vine

Ah, voi simțiri de lut!

Cum ardeți azi în mine...

Dar nu ca alte dăți 

Cu flăcări peste gânduri 

Ci cu singurătăți 

Vărsate printre rânduri.

Căci dorul nu mai doare

Deși-n suflet e chin

Că tu n-ai vrut să stai

Si eu... azi nu mai vin...

A fost cândva, departe 

Un plop însetat de apa

Dar cine știa ca aceea apa 

Se va evapora odată.

Putini înțeleg versetul 

Cu inima strașnic lucida 

Si vor rămâne numai decât 

Versuri-n gri pe alb zvarlite.

Loc pustiu și tulburat.
De pereți stă atârnat,
Amorul ce-odată...
Pentru Tine a făcut palat.
Amintiri umile umbresc un loc uitat.

Vopsea neagră pe pereți și pe tavan,
Am renovat o cameră, un cadran...
Când degeaba încercam
Să mă arunc în nostalgie.
(Rușine să îmi fie.)

Decojiți sunt acum suporții
Ce susțineau voia sorții.
Și de mucegai acaparați
Firavii suporți neînsemnați.

Rafturi goale ce odată aveau
Speranțe și vise ce zideau
Și lumina dragostei voiau
Mândru Ție să ți-o dau.

Stau în mijloc,
Stau într-un loc,
Doar cu o pală de foc.

Incendiu ar vrea
Să fie pala mea...
Dragostea, Ea.

Dar vântul bate prin obloanele deschise
Alungând micele vise.

Camera goală și înnegrită,
A fost odată fericită.

Pentru Tine, a mea iubită...

O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat 

Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta

M-ai fermecat cu-n glas de sticlă

Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat

Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele 

M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat

Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor

Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...

Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...

O iluzie de a iubirii

Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

În noaptea grea, când somnul mă ocolește,

Privesc cum lumea se destramă-n vânt,

Fiecare vis mă frânge, mă apasă,

Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?

Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,

Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,

Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,

Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.

Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,

Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,

Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,

Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.

O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,

Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,

Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă

Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.

Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,

Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,

Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,

Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.

Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,

Un trup ce să atragă toate privirile,

Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,

Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.

Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”

Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,

Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,

Într-o lume unde frumusețea mea nu există.

Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,

Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,

Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,

Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.

Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,

Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,

Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,

Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.

Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,

Să fiu uitată ca un vis risipit,

Căci în sufletul meu nu mai există loc,

Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.

Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,

Un pas ușor devine luptă grea.

Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,

Un suflet ce trage un trup istovit.

Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,

Fiecare clipă îmi macină ritmul.

Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,

O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.

Criticul din mine șoptește-ntruna,

Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.

Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,

Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?

Știu că va veni ziua să mă ridic,

Să mă vând pe timp și să număr nimic.

Un job, o luptă, o viață-n rutină,

Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?

Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,

Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.

Sunt un labirint de frică, o mare de dor,

Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”

Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,

Există poate, poate… o licărire, o speranță.

Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,

Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.

Până atunci, mă lupt cu mine mereu,

Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.

Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,

Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.

Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene

Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?

Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?

O fi blestem sau legământ?

Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.

Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat

De ce ai nevoie de stele, iubite,

Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?

Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,

Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.

Dar tu rătăcești prin galaxii străine,

Admiri alte lumini ce palid străpung,

Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,

Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.

Ești exploratorul pierdut în dorințe,

Cartografiezi cerul, cauți alt cer,

De parcă hărțile mele-s prea simple,

De parcă dorința mea nu-ți e mister.

Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,

Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,

Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,

Ca un navigator fără țărmuri sau port.

De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?

De ce râvnești nisipuri din dune de fum?

Luna te privește, dar tăcută, mereu,

Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.

Aș fi toată harta, nordul și sudul,

Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,

Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul

Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.

Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?

Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?

Sau poate iubirea mea te rănește,

Căci nu-s un univers fără margini și cer.

De ce l-ai ales pe el, în locul meu?

Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.

Eram doar un copil, voiam să te am,

Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.

El, cu glasul greu, cu palmele reci,

Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,

El, cu furie, cu vorbe de gheață,

Eu, doar un copil, ce voia o viață.

Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,

Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?

Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,

Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?

Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,

N-a fost decât umbra unui chin grotesc.

Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,

Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.

Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,

Din lanțuri de frică o viață-mi refac.

Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,

Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.

Și poate, cândva, o să te întreb

Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:

„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?

De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”