Tabieturi

Îngenuncheat în fața unei porți,

La poalele fustei femeiești mă-nchin

Cu remușcarea și regretul unui criminal

Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,

Ci de timp.

Ridicând privirea în eterul dulce

O, ce sus se-înalță a ta ființa,

Un zid clădit învederat

Ca să mă poticnească-n drum;

Drumul, iarăși, nu de mine-ales

Ci de-a ta stăruință.

Șezând cu lacrimi și suspine,

Îngânând o rugăminte-n șoaptă

Ating pământul dindărătul zidului

Și-l frământ frenetic între degete.

Zidule, sfărâmicios mai ești,

Și nu te clintești din loc.

Mă lași zăcând la baza ta

Cu mâini grele, palme-ntinse

Cugetul strivit de poverile căinței

Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.

Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate

De carapacea ta masivă,

Lovind întruna ca nebunul

De te-ai mișca măcar un pic

Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.

Istovit, la pământ cad

Cu brațele deschise și picioarele, la fel,

Întinse.

Degete chircite, aspre de la atingerea ta

Tocite de mângâierea ta razantă,

Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!

Ispita tu mi-ai fost mereu

În lanul tău de grâu fremătând

M-ai ademenit ca să mă pierd

În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.

Ce să mai cred ?

Atunci când zac ca un defunct

Deasupra piedestalului glacial

Abia atunci te-ntinzi deasupra mea

Și mă-îmbrățișezi cu drag.

Zidul s-a sfărâmat, iar eu…

Eu suflu printre crăpături

În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum

Apasă, apasă tot mai mult

Au, ce durere pătrunzătoare

Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.

Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă

Să stai aplecată asupra mea

Și să știi ca ai pierdut

Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.

Rămâi, femeie bună, asupra-mi

Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,

Până mădularele mi se zbat

Și nu mai simt apăsarea ta.

Până ce convulsii mă răpun

Și simți tragicul meu suspin

Ce se-împleticește, dănțuind,

Printre ruinele tale.

Tu, ruină, acum când te simt așa aproape

Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.

Mă uit când ceru-i plin de stele

și, vreau cu ele să vorbesc,

Gândind că mama-i pe acolo

și, un semnal primesc.

Privirea-mi fuge către Carul Mic

și-a lui Steauă Polară,

Crezând că un răspuns găsesc,

la ce întreb seară de seară.

Și astrelor la ani lumină, mereu

pun o mulțime de-ntrebări,

Și pentru că răspunsuri nu primesc,

visez să le ating pășind pe scări.

Întorc privirea și către Carul Mare

și-a lui stele strălucitoare,

Dar nici pe-aici nimic nu pot zări

și, inima în piept mă doare.

Târziu în noapte din visare mă trezesc

și, simt pământul sub picioare,

Și conștient realizez, că nimeni nu e

stea, iar viața-i doar...o boare!

Unui prieten

Tu ai muncit prin ţări străine,

Şi ai trei case făcute chiar cu stil,

Dar văd acum, bietul de tine

Că îţi duci traiu' într-un azil.

Corona virusul

Toţi se întreabă cum arată,

Virusul considerat fatal,

L-am văzut şi eu odată,

Ce mai…e mortal.

Lui S. Busuioc

În tinereţe nu stăteam deloc,

Şi alergam prin Busuioc,

Acum când am îmbătrânit,

Îl folosesc doar la gătit.

Unei telenuveliste

Tu zilnic vizionezi telenuvele,

Şi critici răutatea şi ura nemiloasă,

Constat că te inspiri mereu din ele,

Că văd aşa ceva la tine în casă.

Tratament

De eşti bolnav, te va trata vecina,

Chiar dacă ai un cancer sau tumori.

A studiat de prin reviste medicina,

O şansă de mai ai, cu siguranţă mori.

Căsătoria 

Când era copil, se ştie…

Era rău, mare război.

După-un an de căsnicie,

A cam devenit pisoi.

Alegere

Ţi-ai luat un înger de nevastă,

Femeie chiar de prima clasă,

Şi-acuma îţi e ca o năpastă,

Căci parcă stai cu dracu-n casă.

Ospitalitate

Bucuroasă m-ai primit,

Mă serveşti cu sucuri reci,

Şi în loc de bun venit,

Mă-ntrebi calmă: - Da, când pleci?

 Împăcare

M-aş împăca încă odată,

Cu toţi fraţii mei în cor,

Dar tot amân, ca acea dată,

Să fie după moartea lor.

Prietenilor 

Se-ntâmplă des, i-adevărat,

Să mai cădem într-un păcat,

Dar unii dintre noi, o spun spăşit,

Direct spre iad au drumul hărăzit.

Despre viața mult sa scris

Dar nu stim cum sa trăim

Moartea, fiind caderea din abis

O idolatrizăm ilegitim

Cu toții visăm

Dar tot nu stim ce ne dorim

Cu totii sperăm

In timp ce murim

Cu toții stim

Dar tot nu si cum sa te exprimi

Cu toții iubim

Dar din singurătate murim

Cu toții ascultăm

Dar nimeni nu intelege

Cu toții aven probleme

Dar nu stim sa le rezolvăm

Despre fericire mult sa scris

Dar nici nu stim cum arată

Si multe s-au rescris

Fericirea, nu poate fi cumpărată 

Ce e viata?…….trecatoare.

Atat de scurta…….pare mare?…

Ce e viata?…repede trece.

Intr-o zi totul e rece.

Viata lunga,trecatoare

Nu-i nimic ceea ce pare

Timpul nostru-i limitat…

In urma ce am lasat?..

Ce e viata?…lasa-mi scris

Cand te trezesti din vis.

Ce e viata?noi nu stim

Stim doar sa ne grabim

Niciodata pas,mereu alergare

Spre nimic fara incetare

Viata,viata,cum ne lasi

Usor,usor,faci pasi,multi pasi

Ne lasi in urma……niste nume

Oameni putini si multa lume.

În casa mea abundă de regrete,

Abundă de miros a Malboro albastru.

În care n-are rost să dai cu pumnii în perete,

Căci și așa-i format un munte de dezastru.

Eu mi-am uitat țigara-n dormitor aprinsă,

Miroase a tutun din living până-n hol.

De ce-i real și ce-i normal eu parc-aș fi desprinsă,

Casa și mintea plină, în inimă tot gol.

Mi se ridică praful ajuns pe noptieră,

Blurând subit și pozele cu mine.

Și nu disting ce am, de ce mi se oferă,

Nici ce este brutal, de ceea ce e bine.

Mă uit la coșul de gunoi, doar hârtii aruncate,

Am scris gânduri ce au mesaj sonor.

Și tot ce scriu sunt versuri eșuate,

,,Căci dacă mie-mi plac, n-o să le placă lor."

Gânduri bolnăvicioase mă poartă în trecut,

Trecutul sună a clișeu, tot a tutun miroase.

E prea mult zgomot prin pereți, se simte prea acut,

Și simt cum zgomotul-mi acutizează tot până la oase.

În casa mea abundă de-ntuneric,

Abundă de atâta scrum și mucuri de țigări.

Aleg să scriu abstract în mod isteric,

De haosul trăit când trec prin mii de stări.

te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul

când te privești în oglindă

îți pipăi pomeții

obrajii

adaugi  fără chef o cremă Sweet Secret

cu miros  de vanilie

o dungă de ruj peste buze

fără niciun efect în întuneric

dar nu contează

să-mi rămână în minte imaginea ta

decât alta

cum mi-ai spus într-o seară

„întotdeauna mai exist-o femeie

fir-ați ai dracului…”

.

sigur privești în gol de-acolo

din neguri

tavanul

îți trosnești degetele

așteptând un tren care nu mai circulă noaptea

de mult timp

dacă ai răbdare să-mi termin și eu

țigara

mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta

așternută-ntre noi

ca o pacoste…

nu mai am dureri să-mi dor nefericirea

m-am tot durut de când mă știu

acum ascult cum mă învăluie nemărginirea

și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu

stăpân pe ochiul bolnav de întuneric

eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul

lăsându-mă în centru altui cerc concentric

care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul

fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,

nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,

rămân mereu un punct neînsemnat pe margini

pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă

cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,

( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),

când ești atât de mic, un punct de referință,

sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui

Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,

cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos

cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine

care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os

de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,

care există-n tot ce ne-nconjoară

un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,

un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...

m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea

încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie

rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții

și le punea în glastră

fiecare zi cu florile ei minunate de colț

fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă

așteptam pitit în întunericul nopții

prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă

nici măcar de ochii tăi apucători

riscând să te supăr

dar tu ai râs

am fost un egoist incorigibil

m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri

am idolatrizat zeii păgâni

am dezgropat morții

iar morții dezgropați au zâmbit

„aproape că uitasem cum răsare Soarele”

devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi

fără orizont și speranță

al norilor cumulus

care aduceau ploaia

al trecătorilor solitari

rătăciți printre gânduri

.

nu mă gândisem nicio clipă până atunci

că începeam

de fapt

să-mi pierd sufletul

.

ultima mea privire

înghețată în infinitul oglinzii

luase

probabil

demult

chipul schimonosit al păcatului…

sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă

sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă

sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...

ziua

râul acesta cu izvoarele-n noapte

e  ca un Gange copleșit de fecale și urină

adună  în el toate mizeriile vieții noastre

de la deșeuri  toxice

la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu 

pet-uri

doze de bere și Coca Cola

dopuri 

chiștoace

seringi și tacâmuri de unică folosință

plutind în derivă

insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat

o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei

prin vieților noastre

măsurabile în dejecții

și alogaritmi de consum

derivați din alimentele modificate genetic

suntem necrofagi

bacterii dependente de transpirație

care produc reziduuri fetide

cu iz de putregai

și cadavru

trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare

într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…