Mântuirea

‘’Scrie-mi!’’ și să mă cerți plângând

Când uit să mă trezesc

când uit că-mi ești în gând …

Că te iubesc!

Aș fi dorit să-ți scriu și ție

Și să mă citești cum eu …

te scriu și te recit cu drag …

mereu!

Scrâșnesc din dinți, să mi te scot din minți …

să mă lași o clipă să respir;

Să te mint și să mă minți,

Că ne-am uitat!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

 I yearn for you like dawn for light,

A fleeting ghost in endless night.

Your fragrance lingers, soft yet bold,

A whispered tale the winds still hold.

Your smile, celestial, graced the air,

A golden hymn beyond compare.

Now silence hums where laughter grew,

A hollow space where love once flew.

I need you like the moon needs tides,

Like fate adrift on time’s divides.

Through endless echoes, I pursue,

Yet every path dissolves in blue.

We wove our days with threads of fire,

Each moment etched in soft desire.

Now echoes of our footsteps fade,

As solitude becomes my shade.

Night calls your name, yet finds you not,

A specter lost, a star forgot.

I reach through dreams, though dreams deceive,

For shadows lie, yet hearts believe.

I need you like the moon needs tides,

Like fate adrift on time’s divides.

Through endless echoes, I pursue,

Yet every path dissolves in blue.

If time could weave its threads anew,

I’d find my way—back home to you.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

inimă pură, ageamie

uiți cui i te dăruiești

cu mâini năpraznice m-atacă

si toată robustețea-mi seacă

de-a-mi plânge amarul mă rezerv

stagnând pe pământ arid, lui i se pare insipid

și n-ascultă ce istorisesc

eu cu mine conversez

inimă cu nevoia mare

doritoare și neroadă

nu ai loc de escapadă

cătinel seci, stima începe să-ți ardă

Ești rana închisă-n adâncul din piept,

O amintire ce-n suflet am drept,

Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,

Un vis ce în taină mă face-a iubi.

Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,

Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,

Durerea ce-ascunde și bine, și rău,

O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.

Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,

Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.

Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,

Și rana din piept mi-e a vieții avere.

Poate daca as pleca

Departe de aceasta lume

Unde nu ar fi durere

Si chinul nu m ar rapune

Poate daca as disparea

Si nu m ai vedea vreodata

Oare atunci iti va fi dor

De glasul meu de alta data?

Caci m as arunca din cer

Si tot acolo m as intoarce

Sa ma prinzi cu al tau brat

Sa ma tii la piept aproape

Sa dansam ca intr un vis

Iar tot visand, eu voi ramane

Pe veci cu gandul la tine

De nu pot in astă lume

Un petit garçon est très joli.

Il a sept ans aujourd'hui.

Et pour ça, je dois lui y faire

Un cadeau qu'il lui y plaire.

Toutes les fleurs sont fanées,

Les sucrés bonbons sont mangés.

Ces paroles dureront toujours

En rappelant de ces ans purs.

Petit garçon, je te souhaite le meilleur!

Ne pas connaître dans la vie la douleur!

Prends l'amour et l'apanage d'une poétesse

Que son désir donne beaucoup d'allégresse.

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.

Gândul bun nu pleacă din minte

Dacă sufletul  nu-i dă un impuls.

Și spiritul momentelor sfinte

Ce aduce cu sine al inimii puls.

Atmosfera creată în jurul familiei

Oferă darul de preț la care visăm.

Împreună aducem omagiul veseliei

Și într-un ritm divin, în rond, dansăm.

Luminițele vii și mirosul de vanilie,

Și dulciurile cu gust de scorțișoară,

Noaptea sfântă memorată în Biblie,

Toate dau iubirea care ne înconjoară.

Tăcut, supus și-naripat

Este al gândului abis,

Ce se transformă într-un vis,

Când el din minte a zburat.

Cutreieră idei și fapte,

Meleaguri ale chipzuinței,

În lupta aprigâ a voinței

Cu întunericul din noapte.

Cândva, într-un cătun sărac,

Trăia o fată minunată

Care la toți le era pe plac,

Dar o vedeau mereu întristată.

Părinții ei se tot plângeau

La lume, și la bunul Soare,

Și tare mult ei că vroiau

Să n-o mai vadă gânditoare.

Băieți cu stare și de neam

Veneau ferice s-o pețească,

Dar ea mereu privea pe geam

Un mândru crai ca să zărească.

.................................................

Noaptea fugea după zi,

Și ziua era alungată de noapte.

Dar, se-ntâmplă într-o zi

Ca fata s-audă mici șoapte.

Curioasă să-nțeleagă mai bine

Se-aplecă peste zorele

Și-auzi venind spre sine

Foșnet surd și ciripit de păsărele.

Din grădină, păsările zgomotoase

Se așezară-n poala fetei,

Și în glasuri cristalin miraculoase

Amintiră de un tei și a margaretei.

Sub acel tei, Vlasă oftează.

În gându-i o margaretă boreasă,

Ca simbol, dar curajul nu-i cutează

Ca să o ceară de mireasă.

Fetei inima-i s-aprinse.

Cu condeiul pe hârtie

Rânduri către el trimise

Ca la ea de-ndat să vie.

Când cei doi se întâlniră,

Stele și luna plină,

Sus pe cer, că se stârniră

Trimițând o rază cristalină.

Ziua cu noaptea se uniră

Când acasă la fata aleasă

Nuntașii în alai o porniră

Cu cimilituri și-o tulnicăreasă.

..................................................

Și mulți ani trecură

De când mândrii soți

Sub tei se-ntâlniră

Căci azi au nepoți.

În poiana plină cu flori,

Albinele au pornit dis în zori,

S-adune din sepale polenul

Și să împrăștie germenul.

Albinele culeg nectarul,

Stabilind cu grijă hotarul.

Se-ntorc la stup rând pe rând,

Cu polenul pe aripi zburând.

Ele se adună apoi în grup

Construind cămăruțe-n stup,

Unde hexagoane formează

Și un întreg fagure normează.

Faguri din a vremurilor aură

Ce trei milenii străbătură,

Aducând un dulce aliment

Ce are rol și de medicament.

Acest miracol al naturii

S-a creat și a dat omenirii,

Câte o picătură de miere

Bolilor punând bariere.

Dacă nu ar fi aceste insecte

Am întâmpina multe efecte.

Nu s-ar mai înmulții plantele

Și în poiană ar muri cuvintele.

Nectarul florilor dulce și auriu

Din alburiu, purpuriu și azuriu,

Nu ne-ar mai apăra imunitatea

Și nu ar mai exista varietatea.