Suflete oarbe

reacții atrofiate,

imbolduri frânte,

dezechilibre incizate in

sinusoida pasivității...

%

sentimentul neputinței

e calibrat

între pereții unei celule

pătratice.

Ascult al lumii suspin plin de sânge,  

Al sufletului geamăt amuțit de durere.  

Iar când aplec capul spre firavele plante,  

Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.  

Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,  

Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.  

Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,  

Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.  

Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,  

Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.  

Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,  

Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.  

Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,  

Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,  

Distrugând ale pământului frumoase armonii,  

Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.  

Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,  

Până când această planetă ne va da „skip”,  

Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,  

Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.  

Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,  

Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,  

Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,  

Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.  

pluteam pe culmile extazului

printre sutele de întrebări

izvorâte din îngrijorare

te asiguri

ca sunt confortabilă

si pregătită să continuăm

așadar asta te face

primul bărbat căruia

chiar i-a păsat

de ființa mea

fragilă și mereu

neapreciată.

eu, femeie sensibilă,

izbucnesc în lacrimi,

copleșită de tandrețea

oferită

cum să uit așa moment?

când doar atunci am înțeles

că totuși nu e atât de dificil

să fiu tratată cu respect

următoarea zi m-am spălat

ca să scap de parfumul tău

de pe pielea mea

dar l-am păstrat o noapte

ca să îmi aduc aminte

cum e să fim egali -

femeie și

bărbat.

visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…

În viață când 

Nu mai ai deloc putere.

Tu în genunchi stând,

Cere-i ajutorul lui Dumnezeu, Roagă-te și cere!

În viață când,

Dureri mari sufletul-îți apasă.

Cere repede în gând,

Ajutorul Maicii Noastre cea Preafrumoasă!

În viață când,

Nu mai poți și nu poți!

Nu sta, ci blând

Cere ajutorul la Sfinții toți.

În viață când,

Suferința e mare.

Nu căzând,

Ci doar rugându-te și ridicându-te vei fi tare!!

În viață când,

Inevitabil vei suferi.

Plângând,

Să nu disperi, că tare, tare și de fier lacrimile-s vor fi!!

Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,

Un pământ sfânt, moștenire străbună,

Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,

Și s-au scris pagini de istorie străbună.

Într-un colț de lume, unde râurile curg,

Și vântul șoptește povești de demult,

Trăim cu mândrie, sub același cer,

Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.

Naționalismul, flacără ce ne aprinde,

Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,

Ne dă putere să visăm și să zidim,

Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.

Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,

Ne face stăpâni pe destinul nostru,

Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,

Și să ne construim viitorul luminos.

Dar naționalismul, ca orice foc,

Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,

Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,

Ne poate conduce spre prăpastie.

Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,

Să iubim țara, dar și pe cei din jur,

Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,

Și să construim împreună un viitor mai bun.

Când stelele se sting 

De lumina zilei,

Tu rămâi aleasa lor

Și sclipește în continuare.

Când negura nopții mă așteaptă 

Să mă cuprindă toată,

Tu rămâi acolo 

Să mă trezești de dimineață.

Când soarele se lasă încet 

Când apune și se "stinge",

Tu rămâi lumina lui 

În nopți de răstriște. 

Când norii iar se strâng 

Peste lumina zilei pline,

Tu rămâi să-i dai deoparte 

Căci ești raza ce-i desparte.

Când sufletul meu se "închide"

De dorul zilelor senine,

Tu rămâi aici și nu-l lăsa...

De dorul tău "să miște".

Și dincolo de lume 

Eu aș rămâne,

Și dincolo de suflete oarbe 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și dincolo de zile triste 

Când nu mai simți sensul, 

Și dincolo de obstacole 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și dincolo de nori 

Unde soarele n-ar da să se arate

În nopți de toamnă înnorate 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și mai presus de ani ce trec 

Și dincolo de zile numărate, 

Când viața pare să nu aibă sens 

Eu te-aș ține de mână și tot cu tine aș rămâne pe veci.

Cât de frumos se aliniau 

Toate stelele pe chipul tau,

Tot ce-i mai frumos sclipea 

Când eu te priveam din nou.

Raza de soare se lasă 

Ușor, lin, încetul cu încetul 

Iar tu din suflet îmi zâmbeai 

Când îți zăream surâsul.

Ghiocei s-ar strânge o mie 

Să-ți șoptească dragostea,

Să-ți arate pe roua de pe ei

Cât de mult eu te iubesc. 

Mă uitam la tine și așa tare îmi plăcea 

Să-ți văd chipul când dormeai 

Și să-ți simt surâsul 

Adânc în inima mea.

Clipa ce-o trăiesc acum 

Pe o mie de cuvinte nu aș da-o,

Ești zâmbetul ce-mi alina inima 

In acest haos aievea.

Cât de frumos se-nfiripa dragostea in piept

Când lacrimile de bucurie se simt prea des,

Și când se lasă la voia întâmplării să răsară lângă tine

Cea mai minunată floare din gradina cu suspine.

Tu lasă inima să-ți zburde prin surâsul apelor

Să te atingă din nou peste ploapele-ți brăzdate ,

Și când valul mare v-a să vie să-ți cutremure inima toată 

Să știi că am să te salvez deîndată de la acest val numit "viață".

Căci viața-n doi e așa frumoasă, nu? 

Te atinge de sus până jos cu lumina ei toată 

Tu las-o in voia ei și deîndată vei vedea

Cât de frumos arată valul alături de inima mea.

Poezii ți-aș scrie o mie, ca într-un film cu Șeherezada

Ți-aș înfăptui suspine, dar numai și numai de fericire;

Te-aș lăsa în jos și iar te-aș ridica 

În valul asta plin de oferte numit "viața mea".

Când tremură sufletul de dorul tău 

Cu lame adânci ce înjunghie mereu,

Lăsat parcă de lungi nopți de agonie 

Ce sfâșie de dragul tău.

Eu îmi aduc aminte că ești doar a mea

Și lipsa ta se simte aievea 

Căci sufletul meu îți aparține 

Peste mii și mii de zile.

Zile care par pustii 

De dragul și agonia inimii 

Să te simtă din nou aproape ar vrea

Și simt clipa și chemarea.

Clipa ce v-a venii atât de repede, 

Mai repede decât îmi pot imagina

Căci sufletul meu îl simte pe al tau 

Iar golul se umple de speranțe mereu.

Când ți-am văzut pentru prima oară ochii

Ahhh...ce melancolie m-a luat, 

Am simțit clipa chemării 

A unui viitor de ne egalat.

Când zâmbetul tău mi s-a arătat, pentru întâia oară 

I-am zărit strălucirea suavă ,

Iar când în șoapte mi-ai vorbit 

Cerul parcă nu a mai dormit.

Ce-aș mai putea spune despre chipul tau

Doar că este de milioane,

Cristale, diamante, nimic 

Nu se pot compara cu a lui culoare.

Dar eu te întreb pe tine acum iubito:

Oare ești pregătită să-mi-l dăruiești 

Să-mi strălucească peste nopți 

Peste toate cele cerești?