Epigrame XXXI

Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,

Părintesc mângâiată de lacrimi,

Mi-o tratez cu otrăvuri suave,

Şi insomnii pline de patimi.

Amintirile au început să-mi putrezească,

Am încercat întunericul să adorm,

Dar el spre infinit începe să crească,

Totul în mine devenind confuz şi inform.

Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,

Iar aceasta este realizarea tinereţii …

Prin degetele de la mâna amputată risip,

Petale veştejite din trandafirul vieţii.

Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,

Într-un leagăn cu muguri de ciumă,

Moartea plăcerea demonic îşi cântă,

Pe durere de tată şi mumă.

… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat

  etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a

  mea suferinţă. Mama râde de mine…

Tăcerea se așază grea în mine,

ca o piatră în gât și pe limbă.

Când încerc să strig, glasul se oprește

între respirațiile pieptului.

Lacrimile sapă văi pe obraji

și poteci pe care nu știu să le urmez.

Podurile lipsesc, s-au prăbușit, 

sau poate n-au fost niciodată construite.

Doar inima mă învață să tac, 

pentru a auzi și vedea cum crește lent 

între o bătaie și alta,

o lumină mică la marginea privirii,

născută dintr-un singur plâns.

Prin trupul serii trece luna,

Asemeni ție-n visul meu, 

Iar stelele îi port cununa, 

La fel cum ți-am purtat-o eu. 

Și nu te pot uita de tot,

Amorul meu te știe, 

Și simt aievea că înot, 

Prin inima-ți pustie. 

Aici mă pierd în amintiri, 

Ca-ntr-un abis de dor și vis,

Și trist ascult cum râd iubiri, 

Ce nu știu încă că s-au stins.

Din fiecare clipă moartă, 

Îmi cresc lungi aripi de dureri,

Și bat în zidul fără poartă, 

Al vechilor plăceri,

Căci tu rămâi, chiar de nu ești,

Grădina mea cu roade,

Și-n fiecare noapte înflorești, 

Când lacrima îmi cade. 

Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,

Lăsând pe fund bacterii și nisip,

Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,

Trec umbre reci fără de chip.

Azi boli ciudate ne pătrund în oase,

Și-n pașii grei ce uită să mai calce,

Nebunul timp, secundă de secundă coase,

Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.

Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,

Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,

Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,

Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.

Acum când viața mă provoacă,

Mai bine-n ștreang aș atârna,

Să-mi curgă sângele băltoacă,

Din rana mea prin carnea ta.

M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,

Apoi l-aș insulta pe Creator,

Căci am pierdut și ce n-aveam,

Și lesne-mi este ca să mor.

Mi-e jertfa somniferul morții,

Și mă-nspăimântă zorile de zi,

Fără regret las tot în grija sorții,

Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.

Primesc pedepse de oriunde,

Iar ispășirea-i crâncenă și grea,

Și nu-mi mai curge pic de sânge,

Și-n ștreang atârnă umbra mea.

Prin cimitir mi-e lesne pasul,

Cu moartea braț la braț mă plimb,

Îi simt în carne pulsul, glasul,

Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.

Azi parcă-n noi tăcerea s-a înfipt,

Ca un cuțit de umbră, neclintit,

Cu sânge stins îmi scrie pe obraz,

Că drumurile mor sub al tău pas.

Se-nalță ziduri reci din ochii goi,

De parcă cerul s-a sfârșit pe noi,

Iar în prăpastia dintre destine,

Se prăbușesc și clipele cu tine.

Rămâne doar un dor întins, amar,

Un câmp uscat sub amintiri de jar,

Și-n focul lui, din colțuri neştiute,

Ard visele ce nu vor fi născute.

Iar timpul ca un fluviu nesfârşit,

Îşi frânge valul între noi, rănit,

Cu ape tulburi, grele de tăcere,

Scufundă-n noi o ultimă durere.

Pe ceru-mi stins o stea se face scrum,

Contaminând dulceagul tău parfum,

Iar eu, cu mâini de umbră, fără glas,

Te caut printre clipe ce-au rămas.

Apoi din lacrima pământului răsare,

Un munte mut de piatră şi uitare,

Iar vântul, ca un cântec frânt de dor,

Îmi smulge mersul tău de sub picior.

Ai să mă cauți prin veacuri,

Am să te caut oricând:

În vuiet de valuri,

În șoapte de vânt…

În cerul albastru

Și în curcubeu,

În răget de fiară,

Sau în vreun zmeu…

Am să te caut în zare

Ai să mă cauți oriunde:

În ochi de copil

Sau frunți încrețite,

În mijloc de-april|,

În ierni troienite…

Ai să mă cauți cu bucurie,

Am să te caut cu nostalgie…

Ai să mă cauți plângând,

Am să te caut râzând…

Și, poate, într-o zi

Ne va fi dat

Și ne-om reîntâlni…

Aici, pe Pământ

Sau prin Galaxii…

Prin colțuri de Lumi,

Prin aburi și fum…

În viața aceasta

Sau oricare alta…

Iubirea eternă

Ne-o vom purta-o

Cu noi chipuri, mii

Ce s-or contopi!

Căci sufletul știe

Și nimeni, nicicând,

Oriunde vom fi

Nu ne-o mai putea despărți!

În noaptea plină de umbre mă topesc,
Lângă tine, cu tăceri ce nu le înțeleg,
Căci iubirea mea se topește, o mărturisesc,
Și în inimă doar cenușa ți-o așez.

Vânzătorul de bonsai răgușise strigând

și făcând plecăciuni scurte:

- Bonsai ,bonsai  la alegere,

avem smochini plângători,

arbori umbrelă și arbori de ceai,

uite, acesta e micuțul arbore de cafea,

și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,

avem și ghivece din lut ars,

cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,

adus de la mama lui,

nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste,  gaijin!

Străinul eram eu.

- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,

cedând insistențelor sale,

și-mi iau pinul bonsai.

- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,

altfel ajunge la cer!

„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant

cuvintele sale prin minte

înainte s-adorm

ba chiar și după aceea,

bonsai-ul crescuse până dincolo de nori

cu mine pe-o ramură,

nici nu-mi aduc aminte cum am căzut

îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt

că-mi rememoram viața pe repede înainte,

micuțul japonez era tot acolo:

- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!

Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars

și roagă-te să te pot vinde!

De ce Pasărea poate să zboare?

De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?

De ce profesorii nu mă cred scriitoare?

Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?

De ce creația mea numai are valoare?

Dacă mi-se pare o operă ideală?

De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?

Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?

De ce etapele lumii nu sunt ușoare?

Chiar dacă mi-se pare așa?

De ce orașele nu sunt popoare?

Chiar dacă aș putea spune oricum?

De ce planeta nu-i soare?

Dacă e parcă sunt lucruri la fel?

De cum se mișcă ale mele picioare?

Dacă eu nu le oblig?

De cum pe pământ a apărut câte o floare?

Dacă nu a știut?

De ce apa nu are culoare?

Și de ce nu are răspuns?

De ce bătaia așa de tare doare?

Dacă poți să simți nimic?

Poate totul e o dependență 

Poate " doar un fum " la 12 ani

Poate " doar gust un energizant " la 13 ani

Poate " doar până sângerează " la 14 ani 

Poate " doar până mă simt high " la 15 ani

Poate " totul va fi frumos "

Poate într-o zi,nu va fi vorba de vârsta 

Poate va fi vorba de durerea din suflet

Poate va fi vorba de golul din suflet umplut de un cui

Poate doar sunt slabă 

Poate doar sunt obosită

Poate doar ascund strigătul de ajutor după o simpla frază: POATE DOAR

zeul

sub mâlul absențelor,

tânjește după o zi cu soare...

coasa privirii-nfometată

seceră

tot albastrul cerului

brăzdat de păsări gâlâgioase.

zboruri

deasupra zidurilor de piatră-

largi ecrane, pe care se reflectă

zâmbetele și scălâmbăielile comedianților,

 aducându-ne aminte de 

călăreții celui de-al  noulea semn.

printre coloane de fum și foc,

rămășițe din adăposturile subterane,

țipete de copii,

spaime

și pașii-nlânțuiți ai doctorlui husan abu safyya

cutremură orizontul.

pe un schelet de dorințe

își face cuib

un conflict spiritual.

răutatea nu are-ascunzătoare perfectă:

e un vulcan activ, distrugător.

 doar  inima hrănită cu lumină și pace

 e un adăpost stabil.